Un Sadoveanu necunoscut

Un articol de CONSTANTIN COROIU


– 130 de ani de la naStere –


În 1937, la vârsta de 57 de ani, Mihail Sadoveanu marturisea: „Am obiceiul sa distrug scrisorile, ciornele si notele, ca sa nu fie bataie de cap mai târziu pentru oameni curiosi. Dintr-o discretie fireasca, n-am comunicat publicului despre predecesorii mei decât extrem de putin. N-am alimentat notele biografice din carti, de aceea cele mai multe sunt vagi ori cuprind neexactitati“.

În fapt, la acea data, existau deja multe „ciorne si note“ ale lui Sadoveanu, pe care scriitorul nu le distrusese. La ele aveau sa se adauge altele, pe parcursul a înca douazeci de ani. Sunt pagini de jurnal si documente, reunite într-un masiv volum aparut la Editura „Junimea“, care, aprecia Constantin Ciopraga – „proiecteaza lumini întregitoare asupra unui Sadoveanu necunoscut“.
Mostenitorii lui Sadoveanu – Constantin Mitru, secretarul personal al scriitorului, si Maia Mitru – au arhivat si au dactilografiat manuscrisele – însemnari de jurnal, evocari, note de calatorie în tara si strainatate, reflectii si trimiteri la opere clasice ale literaturii si filosofiei, „observatii, aforisme, ravase“, schite de proiecte literare, documentari, impresii de lectura, citate, liste de carti ce trebuiau procurate, cuvinte si expresii specifice graiurilor din diverse regiuni, toponimice si elemente de onomastica etc. Prima notatie dateaza din 1906. Tot materialul cuprins în caietele si carnetele olografe ale marelui scriitor, pregatit pentru editare de mostenitorii amintiti, a fost structurat de Olga Rusu.
Constantin Ciopraga, unul dintre biografii si exegetii lui Sadoveanu, caruia îi apartin amplul studiu introductiv si notele de subsol, precizeaza ca „autorul „Baltagului“ nu a tinut un jurnal propriu-zis – în genul unui Rebreanu. Însemnarile sale au, mai totdeauna, caracter ocazional“.
Însemnarile se întind pe o perioada de nu mai putin o jumatate de secol (1906-1956), cele dintre 1906-1944 fiind cuprinse în 25 de carnete. Valoarea de document, de marturie a celor mai multe texte depaseste sfera biografiei si operei sadoveniene (desi toate au o legatura directa cu acestea) si priveste aspecte mai generale ce tin de atmosfera unor epoci diferite, de momente importante din istoria tarii ori din cea a unor institutii si organizatii ca, de pilda, Academia sau Francmasoneria româna unita (în Addenda este reprodus textul integral al cuvântarii lui Sadoveanu, în calitatea sa de Mare Maestru, rostita în cadrul Primului Convent federal ce a avut loc în Bucuresti, la 15 aprilie 1934).
Sa ne oprim la câteva pagini din acest jurnal. În 1907, anul rascoalelor, Sadoveanu îi trimitea ministrului Spiru Haret un raport confidential privind situatia învatatorilor din Moldova, îndeplinindu-si astfel o sarcina de serviciu, ca functionar al Ministerului Instructiunii. El informeaza, între altele: „Multi mi-au spus limpede: dreptatea este a muncitorului obijduit. Arendasii si proprietarii, fara deosebire de nationalitate, îsi bat joc de munca românului. Toti surtucarii satului, primari, notari, scriitorasi, mulg fara rusine, fara mila, aceasta vaca laptoasa. Se adaoga la acestia si preotul – care aproape în toate partile (Moldovei – nota mea) e în discordie cu învatatorul“. Acesta – „care este un „calic“… sta lânga taran si lânga nevoile lui“, fiind practic „un izolat“. „Si de multe ori – constata Sadoveanu – taranii sunt cu preotul si cu ceilalti împotriva lui“. Filele de jurnal din luna august 1906 vorbesc despre experienta sublocotenentului în rezerva Sadoveanu în mars spre tabara de la Sipote, prin Probota, Lespezi si Hârlau, ce a însemnat un efort fizic istovitor, mai ales pentru el, care avea la acea data 103 kilograme: „Marsul mi-a ars talpile asa de tare si mi-a ranit un picior“. Câteva personaje sunt „încondeiate“ necrutator: „Domnul capitan Holban, cumnatul ilustrului literat Eugen Lovinescu“ nu se spala, generalul Tell este deopotriva limitat si absurd. Notele din 25 iunie 1913 surprind starea de spirit în regimentul 15 Infanterie Falticeni, care era una favorabila intrarii în razboiul balcanic. În fine, pentru a mai da un exemplu, în 1926, îi scria de la Iasi lui Octavian Goga „iubit prieten“, anuntându-si „dupa îndestula chibzuinta“, decizia de a intra în politica, mai exact în Partidul Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu. Îsi motiva optiunea astfel: „Se pare ca e nevoie îndeosebi de contributia intelectualilor, într-o epoca de coborâre a intelectualitatii generale“. Sunt consemnate si întâmplari mai marunte, dar nu mai putin interesante. Într-o fila de carnet, din 1939, Sadoveanu se arata indignat de o întâmplare de la Teatrul National din Iasi: „La Iasi, comitetul de directie al Teatrului cerceteaza cazul artistului Ciubotarasu care a palmuit o fata, o eleva, Puica Petrovici. În declaratia lui, Ciubotarasu neaga fapta. Din ce se stie, fapta a savârsit-o. Am voit sa-i usurez situatia, facând apel la constiinta lui si la sufletul lui de scriitor, cerându-i sa marturiseasca adevarul. A ezitat, apoi a refuzat, refugiindu-se într-o noua lasitate, declarând ca-si da demisia“.
Neîndoios, de o importanta deosebita, în primul rând, desigur, pentru istoricul si criticul literar, este ceea ce aflam din acest corpus de documente inedite despre scriitorul Sadoveanu. Surprizele nu sunt deloc putine. Se clatina, daca nu chiar se prabusesc, asertiuni, opinii, judecati, truisme care au facut o lunga cariera în critica si istoria noastra literara, ca sa nu mai vorbim de manualele scolare sau cursurile universitare. Jurnalul infirma multe dintre locurile comune privind laboratorul de creatie al lui Sadoveanu, gestatia unor opere devenite clasice sau orizontul sau cultural. În treacat amintim aprecierile antinomice referitoare la acest ultim aspect. G. Calinescu scria în 1937, în „Adevarul literar“: „Îl cred foarte necultivat“, iar Alexandru Paleologu, dimpotriva, considera – în eseul „Treptele lumii sau calea spre sine a lui Mihail Sadoveanu“, aparut în 1978 – ca autorul „Baltagului“ „e cel mai intelectual scriitor român de la Eminescu încoace“. Paginile de jurnal atesta ca mult mai aproape de adevar se situeaza Al. Paleologu.
O surpriza este si moralistul Sadoveanu, în linia marilor moralisti ai culturii universale, din care îsi si extrage adeseori idei, aforisme, cugetari, punându-le în rând cu ale sale. O reflectie din jurnal este de o frapanta actualitate: „Orice natiune are doua categorii de reprezentanti: ai puterii si ai meritului. Cei ai puterii reprezinta o epoca marginita; cei ai meritului sunt reprezentantii ei vesnici. Cei dintâi primesc stralucirea de la natiunea lor; ceilalti dau natiunii lor stralucire. Primii o servesc sau o tiranizeaza cu propriile ei forte, ceilalti o acopera cu binefacerile geniului lor. Primii îi pot suscita inamici între popoarele vecine; oamenii de talent si de geniu îi aduc respectul lumii întregi“.
Unul dintre cliseele infirmate de manuscrisele inedite, publicate dupa aproape o jumatate de veac de la moartea scriitorului, este acela ca Sadoveanu redacta spontan, cu o uimitoare usurinta. Or, numeroase însemnari ale scriitorului dovedesc ca procesul de elaborare era complex si îndelungat, adeverindu-se astfel ceea ce raspundea Sadoveanu la o ancheta a „României literare“, din 1930: „În general, la mine elaborarea se face cu mare întârziere, dupa timp îndelungat“. Cu trei ani în urma, în 1927, referindu-se la „truda“ pe care o presupune Literatura, cu majuscula, exemplifica în jurnal: „Flaubert lucra ani si ani la romanul lui. Caragiale si Vlahuta tineau pe pupitru bucatile lor pentru un cuvânt ori o întorsatura de fraza. Boileau, pe care îl recitam în liceu, ne dadea un precept teribil în chestie de vers: Polissez – le sant cesse et le repolissez…“.
Despre „Baltagul“ s-a spus, s-a repetat obsesiv ca l-a scris în numai opt zile, dar aflam din jurnal ca cele 90 de pagini ale romanului au presupus multi ani de documentare si cristalizare. Se confirma si în acest caz o marturisire a scriitorului: „Mi s-a întâmplat ca elemente de intriga, de actiune sa le port în mine 10-15 ani“. Notatiile privind, de exemplu, „Zodia Cancerului“ sau „Fratii Jderi“ se întind pe 127 de pagini de caiet. E vorba de date istorice, ranguri boieresti, aspecte ale relatiilor cu Imperiul Otoman etc. Mitul spontaneitatii marelui scriitor cade, mai ales daca avem în vedere scrieri reprezentative sau capodopere precum „Creanga de aur“ ori „Hanu Ancutei“ pe care Sadoveanu îl considera „tot un fel de roman“. „Hanul Ancutei“ era gândit si documentat, atesta jurnalul, înca din 1921, deci cu 7 ani înainte de publicare. Pentru „Nunta domnitei Ruxandra“, publicat în 1932, s-a pregatit timp de 5 ani. Perioade lungi de gestatie au necesitat si alte scrieri: „Nada florilor“, „Cazul Eugenitei Costea“, „Valea Frumoasei“. Aflam, de asemenea, ca unele proiecte de romane sau nuvele au ramas nefinalizate.
Constantin Ciopraga defineste jurnalul ca fiind „o banca de date“. În el sunt notate elemente de ritual magic, imprecatii, sintagme rare, forme lexicale, toponimice, istorisiri populare, expresii si sententii plasticizante ce releva o experienta milenara de viata, evocari ale unor evenimente. Impresionant este numarul de termeni si nuante semantice înregistrate de diarist. „Artist cu virtuti de filosof erudit, acest cel mai mare cunoscator al limbii române – pe toata întinderea si pe întreaga-i istorie – nu pierde nici un prilej pentru a-i ilustra tezaurul“, remarca autorul studiului introductiv.
Listele de carti de literatura, filosofie, istorie sau din alte domenii, existente în jurnal, dar si comentariile, citatele ratifica, si ele, mai curând ceea ce afirma, cum aratam mai sus, Alexandru Paleologu: „Sadoveanu e cel mai intelectual scriitor român de la Eminescu încoace“. E de observat ca intelectual înseamna aici mai mult decât cult sau cultivat, Paleologu sugerând ca lecturile, cultura dobândita asa-zicând pe cale livresca, erau filtrate de o gândire profunda si judecate în relatie directa cu natura, cu Cosmosul, cu tainele si frumusetile lumii. S-a facut adeseori eroarea de a-l considera pe Sadoveanu doar un arhaizant, un îndatorat marilor cronicari si cartilor populare: „Pelerinul printre arhetipuri – atragea luarea aminte profesorul Constantin Ciopraga, într-un amplu interviu pe care i l-am luat pentru „România literara“, înainte de aparitia cartii la care ma refer – nutrea (programatic) nostalgia cunoasterii totalizante, integrationiste, angajându-se în lecturi ale unor lucrari istorice, parcurgând lucrari de filosofie, citind capodopere ale literaturii universale. Palmaresul lecturilor lui face impresie, de pilda cele din 1906, când era foarte tânar si când începe jurnalul. El preia din cartile altora puncte de vedere felurite: despre religie, despre virtute, fericire si speranta. Mediteaza la concepte precum materialism si spiritualism, cu opriri la Epicur si Lucretiu, la Bacon, la d’Holbach, Locke si Condillac, la Descartes si Leibniz, la Hegel si Kant. Extrage fragmente definitorii – frecvent în franceza, uneori în latina – din Pythagora si Machiavelli, din Horatiu, Tit Liviu si Sfântul Augustin, din Montesquieu si Voltaire, din Victor Hugo, Goethe si Heine, Balzac, Maupassant, Flaubert si Baudelaire, din Napoleon Bonaparte si Franklin etc. În 1907 figureaza Euripide, Empedocle, Seneca, Tertulian, Fichte, Pascal, La Fontaine, Rousseau, La Rochefoucauld, Byron. În 1906 retine cuvinte indiene din Kipling. Pe aproape doua pagini citim o lista de «Carti de cumparat» – toate în franceza – 48 de autori reprezentând diferite literaturi: Goethe, Tolstoi (4 titluri), Hoffmann, Manzoni, Thackeray, Turgheniev si altii. În 1928, probabil în pregatirea unui interviu, face trimiteri la Keyserling si Freud. Interesante sunt reflectiile despre arta si frumos, însiruite dupa citate din Lombroso“.
În concluzie, un Sadoveanu pâna acum necunoscut, un Sadoveanu de dincolo de monumentala sa opera.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper