Tot pe loc, pe loc, pe loc

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Citesc în brosurica Festivalului National de Teatru de anul acesta discursul selectionerei, Cristina Modreanu, intitulat nici mai mult, nici mai putin decât „FNT, cu un pas în viitorul teatrului“. Care viitor?, stau si ma întreb. Poate, viitorul trecutului, iertat sa-mi fie oximoronul! În alta revista, „ArtActMagazine“, acelasi critic ne trage de urechi ca teatrul ne-a luat-o înainte, iar organul nostru critic nu e suficient de dezvoltat pentru a-l întelege. Cititorii cu un ochi mai rauvoitor ar putea sa o suspecteze pe selectionera de o oarecare doza de aroganta. Sirul sau de argumente imprima o directie – în fond, nu foarte departe de manipularea retorica –, ce încearca sa culpabilizeze receptorul inducând concluzia ca publicul (civil si specialist) nu e suficient de destupat pentru a se desfata estetic cu noutatile aduse în festival.

De fapt, ce a fost atât de nou în FNT 2010? Exercitiul de improvizatie al Teatrului National din Craiova, „Odysseia“, a carui tehnica sau, mai pretentios spus, modalitate estetica, e lesne de gasit la  studentii de anul întâi de la orice facultate de teatru? Doar ca ei o fac cu mai multa prospetime si adesea cu mai multa inventivitate. Ce a mai fost atât de nou? Poate „Regele moare“, spectacolul lui Silviu Purcarete, invitat de la Paris, cu actori care spun cinstit textul, îmbracati în vesnicele halate albe, pe scena vesnic lipsita de culoare în montarile acestui regizor. Ce mai era atât de nou? Formula lui Matthias Langhoff, datata de acum cincizeci de ani, care a facut un Brecht ca la carte, numai ca pe text de Shakespeare („Masura pentru masura“)? Regizorul strain si, împreuna cu el, selectionera au reusit sa coboare de pe soclu si Teatrul Maghiar de Stat Cluj, venit cu un spectacol cam de TNB, institutie care indica obisnuita masura a normalitatii si placiditatii teatrale. Rezultatul? Actorii maghiari din Cluj, zeii nostri cei de toate FNT-urile, s-au vazut demitizati în urma acestei alegeri. Noroc ca în zilele urmatoare 150 (!) de alesi (nu se stie bine pe ce criterii) au avut sansa sa vada „Strigate si soapte“, în regia lui Andrei Serban, de la acelasi teatru, si sa-si aduca astfel aminte de excelenta lui.
Citesc de câtiva ani în presa ca spectacolele din festival trebuie redate marelui public. La începutul acestei miscari populist-teatrale o tânara ziarista mi-a rastalmacit declaratia exact în favoarea tezei sustinute de ea si de alti confrati de la cotidiane, care gasisera în sfârsit un subiect pe care sa bata moneda: ca oamenii trebuie sa gaseasca bilete la casa, ca FNT-ul e al întregului oras. Desigur: în cazul ideal, da! Dar stau si ma întreb: cei care fac teatru sau scriu toata ziua-buna ziua despre el zdrelindu-si oasele pe sinele rupte sau pe drumurile slab pavate ale tarii nu au dreptul sa mearga si acestia la spectacole? Iata cum din respectiva strategie nefericita ajungem ca la productiile straine, care prin definitie nu atrag publicul din cauza barierei lingvistice, sa ne trezim cu scaune goale si în acelasi timp cu multi specialisti refuzati. Sau sa ne trezim în fata piepturilor brutale ale jandarmilor care apara intrarea în teatru ca pe reduta din fata ultimelor transee. E chiar asa de complicat ca spectacolele cu public pe gradene (adica unde intra putini spectatori, 75 la „Strigate si soapte“, de exemplu) ale regizorilor despre care organizatorii stiu de ani si ani ca fac sali pline si înghesuieli furibunde la intrare, cum e cazul lui Andrei Serban sau al lui Radu Afrim sau, la aceasta editie, a lui Cristi Juncu cu „Hotii“, sa fie programate de mai multe ori? De ce trebuie ca pasiunea oamenilor pentru teatru sa se transforme în prilej de umilire? Mai e nevoie de o umilinta în plus în societatea româneasca? Mai ales ca mai multe reprezentatii ale acestor productii de spatiu mic, unde se joaca cu putini actori, nu ar încarca insuportabil bugetul festivalului.
Sa continuam. Ce a mai fost atât de nou? „Sfârsit de partida“, un Beckett facut de Alexandru Tocilescu ca la carte, cam ca în anii în care autorul câstiga teren. Asa încât senzatia de deja vu, instalata dupa cinci minute de la începerea spectacolului a ramas constanta pâna la sfârsit. Cu adevarat nou, nimic de zis! Noroc cu interpretarea exceptionala a lui Mihai Constantin. La fel de nou era si spectacolul „Functionarii“ dupa Cehov, montat la acelasi Teatru Metropolis, de tânarul regizor Alexandru Mâzgareanu, în care actorii interpreteaza cam ca la sketch-urile Tv din anii ’70. Curata trufanda!
Ce a fost cu adevarat îmbucurator la festival? Faptul ca a avut o propunere mult mai diversificata decât vesnicele spectacole ale celor cinci-sase regizori asezati pe socluri inexpugnabile, carora orice selectioner FNT simte nevoia sa le proslaveasca reusitele si rateurile în aceeasi masura. Ca spectacole produse de teatre mici, independente, ca de exemplu „Hotii“, regia Cristi Juncu, Teatrul 74 Tg. Mures, sau „(Cu)Cuieînfrunte“, Teatrul LUNI de la Green Hours, sau „Capete înfierbântate…“ au atins un nivel de performanta actoriceasca cu care nu multe montari din festival se pot lauda. Ca a existat un spectacol experimental, „Interzis accesul animalelor“, regia Rodrigo Garcia, Teatrul National Timisoara, cu un grad surprinzator de directete. Ca CNDB a oferit publicului din festival un emotionant spectacol de teatru-dans, „Exil în pamântul uitarii“, coregrafia Andreea Tanasescu. Last, but not least, ca am avut ocazia sa vedem o tânara trupa irlandeza, The Company, cu un spectacol („Who Is Fergus Kilpatrick“?) de un comic atât de inteligent si cu o maniera atât de surprinzatoare, cum nu prea se gasesc pe la noi. Genul acesta de noutate teatrala care vorbeste despre ceva precis – manipularea prin toate mijloacele –, cu o structura captivanta, reusind sa provoace cascade de râs, l-as dori implantat cât mai repede în România.
Altceva de bine în festival? Reconfortanta revenire la un teatru în care accentul se pune pe arta actorului, si nu pe foiala unor grupuri de colo pâna colo în scena sau pe exhibitionismul scenografic. Pesemne calitatea actoriei se datoreaza si faptului ca în festival au fost prezenti doi dintre regizorii care manifesta consideratie pentru arta interpretului: Vlad Massaci si Cristi Juncu. Chiar si spectacolul considerat de unii atipic pentru creatia lui Radu Afrim, „Miriam W“, deplaseaza interesul preponderent pe partiturile actorilor.
Asadar, ce a fost nou în FNT 2010? Mai nimic, în afara de demersul absolut laudabil de a invita în festival doua mostre de teatru documentar, specie pâna acum inexistenta la noi, desi în Europa se practica de aproape un secol. Tânara generatie (autoarele celor doua spectacole au în jur de treizeci de ani) a început sa-si structureze mesajul si sa gaseasca tehnici teatrale pertinente pentru a vorbi despre evenimentele de acum douazeci de ani: izbucnirea conflictului interetnic de la Tg. Mures, în martie 1990 („20/20“ de Gianina Carbunariu, Studioul Yorick) si Piata Universitatii, plus mineriada din 13-15 iunie 1990 („Capete înfierbântate. 13-15 iulie 1990“, Centrul de Introspectie Vizuala si Tanga Project).
Nu, doamnelor si domnilor, nu a fost mai nimic nou la acest festival, asa cum se bate selectionera cu pumnii în piept. Dar, din fericire, valoarea nu se asimileaza neaparat noului. Exista opere cu un grad scazut de noutate, demne de tot respectul, care traiesc bine merci si mai si plac pe deasupra. Cum, de fapt, a fost cazul celor mai multe dintre spectacolele FNT.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper