Slavoj Zizek împotriva lui Gavroche?

Un articol de AURELIAN GIUGÃL

Lapidara incursiune în anatomia unei carti


Într-o zi de ianuarie a anului 2007, participantul, pe atunci, la competitia pentru presedintia Frantei, Nicolas Sarkozy, îl suna pe Bernard-Henri Lévi, ale carui relatii de camaraderie datau din perioada în care viitorul presedinte candidase la Neuilly (orasul în care locuia pe atunci Lévi), pentru a-i cere (abrupt) un articol de sustinere. În aceeasi zi, André Glucksmann publicase în „Le Monde“ un articol prin care îsi manifesta sustinerea fata de candidatul UMP (Union pour un Mouvement Populaire). Disociind relatiile de prietenie de optiunile politice, Henri Lévi refuza (politicos) o astfel de solicitare inedita, apartenenta la familia stângii ghidându-i alegerea. Dar acea zi va fi momentul de început al unei carti („Cadavrul rasturnat. Stânga la rascruce“, traducere din limba franceza Ioana Ilie, Curtea Veche, Bucuresti, 2009), o reflectie ce intentioneaza a contabiliza obsesiile stângii occidentale contemporane.

Sunt decelate rând pe rând antiliberalismul, antisemitismul, antiamericanismul si fascislamismul (o asociere brutala pentru reprezentantii islamismului radical) sarjându-se pe derapajele cronice ale unei stângi ce nu-si gaseste echilibrul dupa esecurile în serie de dupa cel de-al doilea razboi mondial (comunismului central si est european sau maoismul sunt bolile cicatrizate ale stângii occidentale). Trecem peste faptul ca, data fiind evolutia istorica postbelica, este aproape imposibil sa poti articula o coerenta critica, spre exemplu, a liberalismului sau a politicii externe americane, fara a fi categorisit un radical incurabil sau un extremist visceral. Ma voi limita la a sesiza trucul de care face uz Bernard-Henri Lévi atunci când scrie despre antiliberalism ca despre „primul simptom al schimbarii de decor“.
Daca Franta are o îndelungata traditie antiliberala (ne-a spus Tocqueville ca modul francez de a privi relatiile dintre stat si societate îsi are radacinile în atasamentul fata de modelul centralist, iacobin specific Revolutiei) iar un presedinte (Jaques Chirac) a definit liberalismul ca fiind „o perversiune a spiritului uman“, nu sunt motive suficiente pentru o „inventariere a intoxicarilor“ stângii? Ba da, si Henri Lévi o face urmând o logica a argumentatiei ce ar trebui sa lamureasca iremediabil în ceea ce priveste acest aspect al obsesiilor stângii. În pofida faptului ca, desi scrie clar ca întelege ca „liberalismul despre care ni se vorbeste trebuie sa fie liberalismul „economic“„ (p. 144), acel neo sau ultra liberalism, si stie ca oamenii „sunt sinceri convinsi ca nu îl ataca decât ca pentru ceilalti, adversarii, adeptii fericitei mondializari, apostolii profitului si ai legii junglei economice, partizanii pietei generalizate, îsi fac din el un stindard“, autorul Barbariei cu chip uman nu ezita sa se întrebe de cine îsi bat joc cei ce sunt antiliberali. În imensa lor ignoranta antiliberalii de serviciu iau în derâdere pe teoreticienii scolii de la Manchester, pe Adam Smith, Jeremy Bentham sau Hayek, întrucât, daca cei ce critica liberalismul repeta pâna la satietate ca acesta „înseamna jungla, starea de natura, umanitatea data prada domniei si furiei lucrurilor“ (p. 146), iar autorii mentionati mai sus cred contrariul, în acest caz demonstratia e simpla, te îndoiesti de liberalism, atunci, prin ricoseu, esti si împotriva celor enumerati mai sus. Dar antiliberalii nu se opresc aici. Acesti analfabeti, cum îi numeste Bernard-Henri Lévi (p. 147), nu tin cont nici de opiniile lui Michel Foucault, care spre apusul vietii a scris ca liberalismul este arta liberala de a guverna si ca are „meritul istoric de a «rupe» cu regimul „ratiunii de stat“ care „începând cu sfârsitul secolului al XVI-lea“ a justificat forme de „guvernamentalitate“ autoritare si nemiloase“ (p. 148).
Împotriva cui mai sunt cei ce nu cred în virtutile liberalismului? Pai cele trei revolutii, engleza, americana si franceza, sunt acele carora li se întoarce spatele, din moment ce, ca revolutii liberale, acestea au conceput liberalismul ca pe un instrument de lupta contra absolutismului. Logica demonstratiei este aceeasi: esti antiliberal (nuantele sunt mai putin importante), atunci esti împotriva celor trei revolutii liberale, deci prin urmare gândirea este captiva si prizoniera absolutismului. si de aici cutia se deschide: Whings, discipolii lui John Locke (si acesta însusi), baricadele de la 1830, Gavroche si Delacroix, primii socialisti si toti utopistii, Comuna din Paris, Guizot si lista poate continua, iata o întreaga panoplie la care cei ce-si formuleaza criticile antiliberale atenteaza involuntar, simpla deductie logica fiindu-i suficienta lui Lévi pentru a realiza expozeul asociativ. Iata cum un Etienne Balibar, Pierre Bourdieu, Giorgio Agamben, Slavoj Zizek sau Peter Sloterdij sunt în stare sa compromita, în viziunea lui Lévi, stânga, discursul lor fiind în stare sa murdareasca memoria celor ce au dus bataliile pentru libertate si egalitate.
În ce masura aceste sofisme sunt în stare sa decredibilizeze stânga politica este greu de spus. Consider ca toti acei ce cred în valorile stângii si nu ezita sa critice liberalismul salbatic (economic) care se extinde ca o ciuma cel putin aici în estul Europei nu au nimic de a face cu cei ce, chipurile, iau în derâdere revolutia liberala engleza sau americana, ca sa pronunt doua exemple la întâmplare. Ca umanismul impregnat în discursul stângii va continua sa fascineze nu este nici o tagada si un bun exemplu în acest sens îl reprezinta însusi Bernard-Henri Lévi, care în pofida criticilor formulate la alegerile din acel an nu l-a preferat pe Nicolas Sarkozy, s-a încapatânat sa ramâna în familia stângii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper