Simulacrele politice ale artei contemporane de masa

Un articol de CLAUDE KARNOOUH

Arta pentru toti si realitatea tuturor

Sâmbata, 2 octombrie 2010, la orele 19, a început la Paris o Noapte Alba ce a durat pâna în dimineata zilei de duminica 3 octombrie. Noaptea Alba anuala este o inovatie frantuzeasca si se deruleaza acum în paralel (câteodata la date diferite) în douazeci si doua de tari, cucerind, de pilda, Riga si Singapore, Ramallah (în Palestina ocupata) si Montréal-ul. La Bucuresti, prima editie s-a tinut pe 25 septembrie 2010.

În 2009, a fost consacrata Patrimoniului, iar anul acesta, la a zecea editie, Noaptea Alba pariziana e consacrata Artei Contemporane, fara alte precizari tematice în afara ideii de „reînnoire a perceptiei“ si a „angajamentului“. Unghiul ales este asadar unul al efemerului si al performance-ului, al imaterialului, al fragilitatii, al spontanului. Accesul la opere, la performance-uri, la coregrafii ale spatiului este totalmente gratuit, dar accentul a fost pus în mod esential pe faptul ca „spectatorul face opera“ (sic!). E vorba asadar de explorarea frontierelor si a limitelor dintre intim si public, dintre clipa si durata, dintre actul artistic deliberat si o poezie a momentului.
Cei 150 de artisti invitati sau asociati ai manifestarii ilustreaza si comenteaza în interventiile lor ideea ca „Totul este Arta“, „Totul este opera“, inclusiv ceea ce ne pune cotidianul în scena sau ce cade pur si simplu în raza unui ochi atent (exemple: prepararea si degustarea hranei; un hoinar asezat pe un scaun, care se vede pe un ecran situat în fata lui în momentul în care e observat de trecatori, peretele de ceasuri desteptatoare sunând toate sfârsitul acestei Nopti Albe, la orele 7 ale diminetii, concertul aleatoriu de aspiratoare-armonica, scânteierea grauntelor de lumina în curtea unui spital istoric, Hôtel-Dieu (situat în fata Prefecturii Politiei) etc…).
Unul dintre credo-urile acestei Nopti Albe este caracterul pozitiv al diferentelor, un altul – rolul politic al artei (1) (exemplu: defilarea-parada cu tricouri purtând inscriptii cu caracter revendicativ sau umanitar, sau clipurile evocând cu un umor dezinvolt atot-consumul etc.). Întâlnirea de anul acesta se declara, în consecinta, „populara si îndrazneata“ (re-sic!), pretinzând democratizarea artei prin livrarea ei, în regim gratuit, tuturor.
Taman ca o ironie a sortii, ziua de sâmbata 2 octombrie fusese aleasa, înca din 23 septembrie 2010, de sindicatele franceze, ca data a primei mari manifestatii organizate în scopul contestarii reformei pensiilor, mai ales a cresterii limitei de vârsta, de la 60 la 62 de ani, apoi la 65. „Poporul muncitor“ trebuia sa fie în strada în dupa-amiaza zilei de 2 octombrie…
Când a sosit ziua cu pricina mi-am pus, asadar, întrebarea urmatoare: în aceasta dupa-amiaza, manifestantii au fost reali, i-am vazut cu ochii mei: protestau în chip concret, de la începutul dupa-amiezii si pâna la orele 19 seara, împotriva unui cotidian din ce în ce mai dificil si a unui viitor întrezarit ca înca si mai dificil; acesti cetateni, deci, acesti muncitori, acesti salariati, acesti functionari medii, aceste cadre didactice din învatamântul primar, secundar si superior, aceasta masa populara, în marea sa diversitate, va profita ea oare de gratuitatea vesperala a artei „contestatare“ în actiune pentru a servi, în acelasi timp, drept subiect si obiect artistilor „angajati“? Acesti oameni pe care artistii pretind ca-i invoca în crezurile lor se vor transforma oare în niste degustatori reali de cultura, gata sa viseze si sa se extazieze înaintea irealitatii realului, a grandorii efemerului – platite altminteri cu bani grei de Primaria Parisului, bani adunati din impozite locale de la locuitorii capitalei? Acesti manifestanti a caror putere de cumparare e în cadere libera de trei-patru ani de zile si care sunt amenintati în fiecare zi de precaritatea serviciului, de somaj, vor avea ei oare dispozitia sufleteasca (Stimmung) si picatura de umor pentru a sesiza natura ireala si ludica a propriilor perceptii, pentru a le primi relaxati si a tresalta de bucurie când s-ar putea distinge, într-o strafulgerare, pe ecranul unui televizor sau al unui computer?
Cum era de asteptat, socul, întâlnirea nu s-au produs! Caci discursul vagabond si libertar (de fapt, mai mult libertarian) al unui anume tip de Arta Contemporana n-a fost niciodata decât o impostura care distrage si alina, fara niciun risc, constiinta privilegiatilor, care, în realitatea practicilor sale, ca strategie si tactici profesionale, n-a facut decât sa trimita oameni în carne si oase în durata grijilor materiale foarte perceptibile de altfel, în tot cursul anului… Dar cum ar fi putut sa fie altfel? „Artistii“ acestui gen de Arta Contemporana sunt asemenea jurnalistilor care-si predica mereu independenta de spirit si faptul ca reprezinta „opinia publica“, ei nefiind în fapt altceva decât lacheii proprietarilor de gazete care i-au angajat si care trebuie serviti cu – mai mult sau mai putin – zel si talent… Acesti artisti care nu traiesc decât din comenzile unor institutii publice sau private, institutii de stat si muzee – iar nu din grija unor mecena bogati (marii capitalisti) -, în Franta, bunaoara, din FRAC (Fonduri regionale pentru arta contemporana), în Italia, din fondurile regiunilor, în Germania din Länder etc., nu practica epatarea burghezului decât în tiparele acceptate… dar ce tot spun eu aici? Nu acceptate, ci de-a dreptul dorite de elitele aflate la putere, generând si organizând astfel un soi de consens care permite controlarea opiniei publice prin jocurile unei pseudo-critici sociale. Pentru a va convinge, e suficient sa înregistrati numele revistelor si al criticilor care o ridica în slavi, toti si toate tinând de establishment-ul corectitudinii politice, al unei asa-zise stângi care, în afara de nume, nu are nimic de stânga. Caci, daca artistii n-ar fi supusi, ar fi imediat împinsi spre marginalitatea underground ori, mai rau, ar fi redusi pur si simplu la un anonimat silentios si indetectabil, cum s-a întâmplat acum vreo douazeci de ani cu artistul scotian care, expus la Beaubourg, a fost imediat expulzat în urma unei campanii defaimatoare a publicatiei „Art Press“, fiindca operele sale ar fi avut legatura cu politica israeliana fata de palestinieni în timpul primei Intifada! Cenzura exista dintotdeauna, stim asta, dar ea nu mai e fructul unei oficine ca atare, dotate cu functionari mai hârsiti sau mai tâmpi, mai abili sau mai idioti, practicate în regimurile comuniste arhaice ale secolului al XX-lea – într-un mod nu foarte diferit de tribunalele burgheziei triumfatoare din secolul al XIX-lea, care i-a judecat pe Manet si pe Flaubert! Cenzura postmoderna e însa mult mai vicleana, mai perversa, ea actioneaza prin autocenzura si prin implicit; e suficient, de exemplu, sa spui ca o lucrare e de proasta calitate sau ca nu corespunde profilului cutarei institutii, pe scurt, sa uzezi de argumente tehnice, numeroase si adesea dificil de contestat de cei care sunt exclusi din jocul expozitiilor… sau e suficient sa cufunzi în tacere o opera pentru a o arunca fara probleme în ublietele istoriei. Ceea ce nu înseamna însa ca toti refuzatii din asemenea expozitii ar fi niste genii neîntelese, nici vorba, sunt destule lucrari proaste, prea proaste pentru a fi expuse. Cu toate acestea, batatoare la ochi astazi este absenta unei autentice arte a criticii radicale, cum a fost de exemplu cea din interbelic, cu artisti ca suprarealistii, ca expresionistii germani, ca Neue Sachlichkeit germana sau ca nord-americana New Reality.
Privind lucrurile mai îndeaproape, ne confruntam astazi cu un soi de realism socialist inversat: daca nu produci o trash art de doi lei (facuta si rasfacuta totusi pâna la satietate), abstractiuni gaunoase si provocatiuni scolaresti, afirmatii aparent socante si fara consecinta, pe scurt, conflicte false, atât formale cât si semantice, esti pur si simplu respins din expozitiile cele mai importante, de la bienale si din publicatiile care dau tonul. În aceste conditii, un pictor sau un sculptor figurativ (într-un joc al reîntoarcerii non-parodice la forme deja experimentate) sau un pictor/ artist care ar trimite prin diferite mijloace la revolutie, terorism, la saraci si umiliti nu mai au loc în acest joc. Ar fi lejer plasati ori în registrul reactionarilor (numiti uneori, chiar în Occident, populisti!) ori în registrul foarte periculos al agitatorilor. Un nou Delacroix care sa propuna, cu mijloacele si forma specifice vremurilor noastre de restriste, o libertate reînnoita, conducând poporul revolutionar, nu mai e cu putinta (2). Caci cine vorbeste astazi de popor e „populist“, cuvânt cvasi-injurios în gura postmodernilor ce practica nomadismul de aeroport, pe cai mai mari sau mai mici… Dar cine sunt acestia? Pai, invitatii retelelor culturale oficiale, cei care calatoresc în clasa I si se pogoara din hoteluri de mare lux, si mititeii, veniti din tarile ex-comuniste, necesari în justificarea „democratiei“ sistemului, carora niste servicii culturale oarecare le ofera, din când în când, posibilitatea unei calatorii ici si colo, în general prost concepute, si expozitii în aceleasi locatii în care se desfasoara serviciul cultural cu pricina. Expozitii pe care nimeni nu vine sa le vada, poate doar în ziua vernisajului câtiva piscotari roind pe la cocktailuri, dar una peste alta, democratia e salvata.
Tocmai prin organizarea acestor manifestatii arta contemporana, mai mult sau mai putin direct etatizata, a devenit, încetul cu încetul, dupa experientele totalitare (URSS si Germania nazista), expresia cea mai completa a estetizarii politicii în diversele sfere sociale ale democratiei de masa. Caci, trebuie spus înca o data, chiar si regimurile totalitare au mentinut aspectele esentiale ale democratiei de masa, nefiind vorba de republici bananiere, unde un popor de pastori analfabeti era supus oligarhiei albe a plantatorilor si a importatorilor. Singura diferenta e ca astazi mijloacele puse în opera pentru a mobiliza sau a îmbrobodi oamenii sunt mai putin vizibil brutale si grosiere, mai putin evident militarizate decât altadata; în prezent, metodele sunt mai hedoniste, aparent mai soft. În fapt, nimeni nu cere si nu constrânge pe nimeni, în afara elitelor socio-economice, universitare si din showbiz, sa admire un artist sau altul, cutare nou-aparut histrion postmodern. Totusi, cine vrea sa apartina elitei trebuie cu necesitate sa se entuziasmeze si cu osebire sa nu faca remarci negative, fiecare trimitând fiecaruia salbe de elogii si servile osanale. O dovada graitoare e situatia din România: directorii centrelor culturale ale ICR, insi conservatori, apartinând unei drepte neoortodoxizante si pretinsi liberali, cu gusturi plastice foarte academice, chiar scrobite, dar care, prin functie apartin acelei elite intelectualo-mondene a jet-set-urilor, sunt constrânsi sa promoveze arta româneasca ultra-contemporana, trash-ul, efemerul, nimicul-degeaba, pseudo-participarea, ironia anti-comunista de doua parale etc., oricare ar fi „valoarea“ operelor sau a non-operelor propuse.
Pentru a reveni la manifestatia pariziana, închei precizând ca din toate directiile sistemul scolar parizian (care, în ceea ce priveste învatamântul primar si secundar, depinde în parte de oras) se arata foarte suferind, ca centrele de puericultura si cresele n-o duc mai bine, ca saracia se extinde fara remisie; se stie si ca personalul însarcinat cu securitatea transporturilor e foarte prost retribuit (si totusi primaria e pe mâinile socialistilor!).
S-ar putea spune, asadar, ca fondurile cheltuite pentru asemenea operatiuni ar fi putut fi folosite mult mai bine pentru ameliorarea partiala a acestei stari de lucruri si chiar pentru promovarea tinerilor artisti de valoare. Or, acest gen de spectacol – caci nu e decât un spectacol – vizeaza în mod fundamental mobilizarea acelor upper-middle classes privilegiate ale capitalei si ale periferiilor sale (vezi fraierii care umbla peste tot cu bicicleta si dau de trei ori mai mult pe alimente pretins bio), oferindu-le divertisment, în cadrul caruia acestea trebuie sa se simta învestite cu un fel de aure-simulacru a unor mecena-arbitri, dar, mai mult înca, si nu e o functie neînsemnata a acestui joc, oferindu-le înlesniri care faciliteaza controlarea câmpurilor de reprezentari ideologice în care se misca acesti autori si spectatori, într-un soi de sarbatoare permanenta. În fond, acest tip de manifestari, derulate pe tot parcursul anului (noaptea muzicii, gay pride, zilele patrimoniului), au aceeasi functiune politico-estetica: a distrage, a amuza, a te face sa uiti, a oculta esentialul… Cât despre oamenii care vin la manifestatii, îndata ce defilarea s-a încheiat, ei se întorc frumusel acasa pentru a-si rumega în tihna telenovela insipida sau abjectiile din circuitul sport-spectacol-bani. Încheind acest mic text, mi-au venit în minte cuvintele unui frumos personaj al lui Balzac, ducesa de Langeais care, conversând cu vicontesa de Beauséant („Le Père Goriot“) asupra ignonimiei lumii pariziene, îi spune acesteia: „Draga Clara, lumea e o cloaca, sa ne retragem pe înaltimi“. Încerc sa fac si eu acelasi lucru, desi nu-mi iese
întotdeauna…

Paris, 5 noiembrie 2010

Traducere din franceza de Teodora Dumitru

Note

(1) Naivitate de neofiti, de ignoranti sau pur si simplu afirmatie de precupeti cinici, jucând comedia epatarii burghezului fara risc (Noaptea este patronata de Primaria Parisului), acestia se manifesta ca si cum arta în Occidentul modern – de când este definita ca arta activitatea reprezentarii grafice (adica înca de la prima Renastere italiana) – n-ar fi intim legata de politic ori mai degraba de teologie si de politic. Fiindca originalitatea sau inovatia în arta (forma, délié, culori, umbre si lumini) nu aduc nimic care, din punctul de vedere al subiectului tratat, sa poata fi trecut cu vederea. Marele Botticelli, în „Adoratia Magilor“, nu-i aduce oare în scena pe cei patru Medici plasân
du-se si pe sine în imediata lor vecinatate? Daca aceasta opera, cu referent religios, nu e si o opera politica, atunci nimic nu mai e politic!

(2) L’Arte povera italiana avea înca acea putere critica: vezi opera lui Merz „Igloo di Giap“ (1968) si opozitia radicala fata de razboiul din Vietnam sau, tot la Merz, „Che fare?“, care, în 1969, trimitea la celebra întrebare a lui Lenin.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper