Senilitate: „Greu de pensionat“ de Robert Schwentke

Un articol de CATALIN OLARU


Ultimul film în care apare veteranul Bruce Willis se construieste pe baza unei serii de contraste având drept mandat principal umorul, dar al carei rezultat colateral e deruta. Pe de o parte, avem registrul de actiune. În centrul sau e eroul de film de actiune prin excelenta (Willis). Celalalt filon, aflat în conflict cu primul, e filonul chick flick. Partenera lui Willis din filmul lui Robert Schwentke e Mary-Louise Parker, o actrita în vârsta de 46 de ani care joaca o operatoare de call center. În consecinta, „Red“ se adreseaza barbatilor care ar vrea sa fie ca Willis si femeilor care chiar sunt ca personajul lui Parker.

Problema e ca barbatii care se vad supereroi nu prea le au la inima pe femeile precum Mary-Louise Parker, cel putin nu într-un film. Evaziunea are sens doar în masura în care mediaza trecerea catre o realitate altcumva inaccesibila. Problema e ca secretarele trecute de prima tinerete nu se viseaza rapite de agenti secreti trecuti de prima tinerete,
s-ar multumi cu draga inima cu un buchet de zambile si o invitatie în oras din partea sefului. Drept urmare, avem în „Red“ o combinatie de „Bourne“ si „Bridget Jones’s Diary“ în care violenta si dragalasenia se anuleaza reciproc.
Altfel, întâlnim situatii, personaje si replici pe care le-am mai vazut si auzit de zeci si de sute de ori pâna acum. Urmariri de masini, schimburi de focuri într-un hangar, cu pozitivii pitindu-se dupa containere în timp ce toata lumea trage în ei, agentii secrete care înregistreaza tot ce misca prin intermediul satelitilor, duel fata în fata, ca în orice western de la inventarea genului – ele nu devin automat noi doar pentru ca se labarteaza pe toata harta Americii. Cliseele despre combatantii în Razboiul Rece ramasi fara obiectul muncii, care suspina dupa vremurile bune de altadata, au aparut la scurt timp dupa prabusirea URSS-ului; la 16 ani dupa „Goldeneye“, unii înca mai spera ca amuza. În sfârsit, secventa în care doi negociatori, dintre care doar unul e rus, pun la cale o afacere iar rusul insista sa toarne pahar dupa pahar de vodca am vazut-o ultima data într-o telenovela autohtona de pe Acasa TV, iar asta spune multe.
Ciomageala cu manusi
Diferenta majora dintre „Greu de pensionat“ si productiile de duzina cu urmariri, sateliti si dueluri e data de actori. Într-un rol-caricatura, în care maximul artei interpretarii e aratatul degetului mijlociu, apare John Malkovich. Alaturi de el vin la pachet Morgan Freeman, Helen Mirren, Richard Dreyfuss, Ernest Borgnine si Brian Cox. Din acest punct de vedere, paralela dintre „Red“ si „The Expendables“, cu care filmul a fost comparat, nu se sustine. În „Expendables“, apar exclusiv actori de actiune iar filmul functioneaza pentru ca acestia sunt printre cei mai buni si mai cunoscuti din categoria lor. „Red“ îi are pe afis pe cei mai buni actori si atât.
E ca si cum responsabilul cu castingul ar fi sperat ca poate sa aduca la cinema atât fanii „Die Hard“, cât si pe cei care au admirat-o pe Helen Mirren în spectacolele Royal Shakespeare Company sau îl cunosc pe Brian Cox din productiile de epoca BBC. Drept urmare, singura asemanare dintre „Red“ si „The Expendables“ tine de vârsta actorilor, una la care ambele filme fac în mod repetat referire.
„They don’t make them like that anymore“, nu mai sunt acum agentii de pe vremuri, îl asigura arhivarul interpretat de venerabilul Borgnine pe Frank/Bruce Willis. Un al doilea nivel de interpretare al replicii lui Borgnine e ca nici filmele de actiune nu mai sunt ce-au fost (ceea ce e adevarat) si ca „Red“ e un astfel de exemplu, un film „ca pe vremuri“ (fals). „Expendables“ e ca pe vremuri, cu aceleasi explozii, dar produse cu efecte speciale mai avansate cu vreo 30 de ani si cu aceeasi distributie, dar cu 30 de ani mai în vârsta. Prin comparatie, „Red“ nu repeta reteta, ci o adapteaza astfel încât în compozitie sa încapa si ceva marketing modern.
Acel marketing a impus ca în ecuatia lui „Red“ sa intre o casnica, în timp ce lipsa de pricepere a scenaristilor Jon si Erich Hoeber a facut ca filmul sa arate ca un poem dada cinematografic, unul cu surse pe cât de multe, pe atât de prost alese. Sarah e introdusa cu lopata în intriga, adica se ataseaza de Frank fara sa-l cunoasca si stiind despre el doar ca e pensionar si pisalog. În sfârsit, lipsa de originalitate a filmului e acoperita de faptul ca toate secventele astea vechi sunt interpretate acum de actori noi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper