România oamenilor invizibili. Rânduri pentru Iurie Darie şi Anca Pandrea

Cand am vazut (fugitiv) o fotografie cu Iurie Darie si sotia lui, Anca Pandrea, am simtit o jena care m-a facut sa inchid repede fereastra deschisa pe net. Cateva zile am fugit chiar si de stirile fara imagini de la controversatul pictorial. Era ca si cum ar fi trebuit sa suport vederea tatalui meu sau a mamei mele in posturi indecente. Goliciunea batranetii este vecina hidoseniei mortii. Este spaima descompunerii care ne infrigureaza, ne aduce in fata pustiul si golul. Mi-am facut cateva notite intr-un carnetel, dar am plecat intr-o calatorie, unde urma sa ma decid daca mai scriu sau nu. Dar, intors acasa, prima stire pe care am descoperit-o cand am deschis mac-ul a fost cea dupa care Iurie Darie si sotia au pozat din nou pentru un salon de infrumusetare din Bucuresti.

Am vazut furtuna mediatica si fariseismul, ipocrizia, marlania multora din cei care si-au dat, docti sau ingrijorati, cu parerea, datul cu parerea fiind un sport national. Daca inteleg jena fiului, regizorul Ducu Darie, modul in care s-au napustit ceilalti asupra bietilor oameni mi-a adus aminte de scena in care Bubulina lui Zorba moare si camera este devastata de babe contorsionate si cernite, adevarate metafore ale mortii care sfarteca totul. Au vorbit toti ca Iurie Darie  are Alzheimer, ca nu este in toate facultatile mintale, ca este impins de femeie la rele, iar e femeia de vinã, de la Ceausescu, la Basescu, pentru tot ce nu ne place in tara asta. Fane Jeg, fotograful, este un tip onest si a explicat ca el nu a avut nici o contributie, ca nu i-a incitat in nici un fel pe batrani, ca nu i-a manipulat in nici un fel. Pur si simplu, ei au condus ostilitatile in realizarea acestui pictorial.
Iurie Darie a jucat in peste 40 de filme, a facut seriale de televiziune. A stat peste o jumatate de secol in fata oamenilor, pe scena sau pe platourile de filmare. A dat viata personajelor, s-a simtit iubit, a fost confundat cu eroi din istorie sau literatura, a fost bunicul povestitor pentru generatii de copii,  a cantat, a dansat, a desenat pentru copii. A fost bunicul din prima telenovelã romaneasca, a fost mereu vizibil.  Dintr-odata, insa, a ajuns la 80 de ani si a devenit invizibil. Nu rezistat starii de aneantizare, excluderii, mortii lente prin uitare.
In sociologia ultimilor ani apare tot mai des conceptul de invizibilitate sociala (social invisibility). Definit putin diferit in America sau Europa, conceptul desemneaza fenomenul in care unii indivizi din societate se afla in situatia de a nu fi recunoscuti ca membri ai unui grup, ca elemente ale lumii sociale. Sociologii vorbesc de mai multe forme de invizibilitate, de la cei care sunt pierderile colaterale ale competitiei economice, cei pauperizati, la cei care nu apar pe lista angajatilor sau cei care nu au acte sau drepturi de sedere intr-o societate. Sunt multimi despre care nu putem spune ca sunt grupuri, sunt mai degraba o suma de indivizi. Drama invizibilitatii nu tine de indivizi, este generata mai mult de regulile sociale. Este o forma de aneantizare a fiintei unor oameni, caci a trai in societate inseamna a trai impreuna, intr-un minim contact cu ceilalti. Invizibilitatea este o forma de dezumanizare, de alienare absoluta. Individul este lasat absolut singur, fara mijloace, in mijlocul unei concurente unde nu are nici o sansa, nici un mijloc pentru a se descurca.
Logica invizilitatii inseamna pierderea calitatii sociale. In pastrarea calitatii sociale, munca joaca un rol foarte important, chiar pensia inseamnand pastrarea individului intr-un grup care are o legatura cu ceilalti, pana si protestul sau lupta insemnand participare la viata altora, sau participare la viata alaturi de altii.
Cei care sunt vizibili social inseamna ca au trecut proba sociala a recunoasterii. Dar vizibilitatea nu este o calitate naturala a vietii sociale si umane, ea se construieste prin reguli si mai ales prin experienta. In fond, identitatea sociala se naste prin recunoastere mutuala, cum spune Paul Ricoeur, in doua faze: recunoastere ca identificare si recunoastere-mutuala ca acceptare. Un mare sociolog al secolului al XIX-lea, Georg Simmel, spunea in acest sens ca ochiul este organul nostru sociologic prin excelenta, deoarece cauta mereu privirea celuilalt, provocand la mutualitate si recunoastere, chiar la reciprocitate. Recunoasterea reciproca devine astfel recunoasterea reciproca a demnitatii, ne recunoastem astfel demnitatea unul altuia.
Actorii romani au fost niste mari eroi ai singuratatii noastre din epoca comunista. Erau putini si indiferent ce jucau, pe scena sau in filme,  erau inconjurati de oameni mereu. Erau parca niste profesionisti ai simularii, noi doar amatori, dar ii iubeam cu totii. Nu erau niste simpli profesionisti in regimul vechi, erau niste semizei, ca si la grecii antici, Olimpul lor fiind undeva intre cer si pamant.  Acum ei traiesc drama invizibilitatii sociale, nu datorita pensiilor mici, penibile, ci mai ales pentru ca societatea se uita „prin“ ei, nu-i mai localizeaza, nu-i mai vede.
Intr-o societate a individualismului si egoismului, a unei viziuni radicale pe care guvernantii o numesc a fi „de dreapta“,  multe foste fiinte sociale astazi sunt pierderi colaterale pe care le abandonam fara macar o vorba sau o justificare. Tot mai multi romani sunt fiinte fara identitate, fara voce, fara figura. Devin un numar de inmatriculare ca si cod numeric personal, sau nici macar atat, sunt nevazuti, sunt uitati la marginea societatii. Ei devin atat de straini ca nimeni nu-i mai observa, nimeni nu-i loveste macar cu piciorul in coaste, ca si pe cainele batran care-ti sta in cale pe trotuar. Sunt multi oameni care nu revendica pensii nesimtite, nici stipendii, vor doar recunoastere, vor participare la viata alaturi de noi. Unii vor doar niste mesaje, niste semne ca sunt si ei parte a nefericirii generale, parte a tristetii comune, a dramei colective.
Sunt milioane de oameni uitati intr-un estuar sau intr-o margine de lume romaneasca. Ei fac semne disperate, cauta sa dea „probe de viata“, cum se spune savant in cazurile de terorism, mediatizate tot mai mult in ultima vreme. Milioane de oameni si-au pierdut pana si speranta ca li se va raspunde la gestul de a mai face semn cu mana, de a striga cu disperare, sau de a se lovi cu capul de peretii singuratatii de zi sau de noapte. Nu le raspunde nimeni, nimeni nu-i vede, nimeni nu-i aude. Ne-am obisnuit cu acest spectacol sau am fost convinsi ca asa este normal, asa este in capitalism.
Iurie Darie si sotia lui au gustat probabil din acest infern al uitarii, al existentei invizibile. Si atunci femeia, mai curajoasa, ca toate femeile, l-a luat de mana si i-a propus sa joace, sa dea semne de viata, cu riscul de a soca, cu riscul rusinii de a fi pusi la zid. Ei parca ne spun: „Radeti, faceti ce vreti, dar lasati-ne sa traim alaturi de voi! Prefaceti-va macar ca ne vedeti, dati-ne un semn pe zi ca nu suntem morti, indiferent de ce natura este acel semn al vostru!“
Ca si pana acum, desi poate acum nu stiu, joaca un rol, joaca in locul unor milioane de oameni. Sunt personaje tipice, incarneaza disperarea a milioane de invizibili, de toate varstele, de la orase si sate, cum se spunea inainte, cand erau regi ai scenei.

PS. Draga Iura, draga Anca, desi nu m-am uitat la fotografiile voastre, sa stiti ca v-am vazut. Am vazut ca traiti, ca ochii vostri nu au imbatranit deloc, chiar daca sunt ascunsi din cand in cand dupa lupa unei lacrimi cazatoare. Stiu ca nu ati murit, stiu ca va iubiti, stiu ca acest lucru este cel mai important de pe pamant. Si sunt sigur ca nu aveti nevoie de mai mult din partea noastra, o societatea bolnava de Alzheimer social. Cu prietenie, Vasile Sebastian Dancu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper