Ratele si vanatorul: „Gonzo“ de Alex Gibney

Un articol de CATALIN OLARU

Documentarul din 2008 al lui Alex Gibney despre jurnalistul Hunter Thompson se deschide cu lectura unui articol scris de acesta din urma imediat dupa atentatele din septembrie 2001. Vocea lui Johhny Depp, interpret al unui dublu rol in acest film, este insotita de acordurile lui „All Along the Watchtower“, varianta Bob Dylan. Aceste doua detalii aparent nesemnificative anunta doua caracteristici emblematice pentru documentarul lui Gibney. In primul rând, aceasta biografie este exact genul de rememorare pioasa pe care Hunter insusi ar uri-o din tot sufletul. Filmul lui Gibney este structurat dupa regulile documentarului clasic, ceea ce e un semn de respect fata de genul din care face parte si totodata un scuipat pe obrazul personajului sau principal. In al doilea rând, aceasta biografie e despre Hunter Thompson si in acelasi timp nu e despre Hunter Thompson. Mai precis, ar putea fi despre oricine altcineva. Cu o singura conditie: ca acel cineva sa fi prins anii ’60 si ’70.
Contextul bate faptele
Aceleasi imagini si aceeasi muzica au mai aparut pâna acum in nenumarate documentare post-Woodstock, atât in portretele dedicate vreunei personalitati, cât si in cele menite sa descrie epoca in sine. Pe lânga „All Along the Watchtower“, Dylan mai contribuie la soundtrack-ul lui „Gonzo“ cu alte trei melodii, „Ballad of a Thin Man“, „Maggie’s Farm“ si „Mr. Tambourine Man“. De asemenea, pe coloana sonora a lui „The Life and Work of Hunter S. Thompson“ se regasesc melodii de Jefferson Airplane, Janis Joplin, Lou Reed, Rolling Stones si The Yardbirds. Tot acest portret muzical si toate imaginile generice care le acompaniaza le-am mai vazut si rasvazut. De la asasinarea lui Robert F. Kennedy, razboiul din Vietnam, discursurile lui Nixon despre Vietnam si Watergate sau ale lui Martin Luther King despre viitorul rasial al Americii, pâna la prabusirea Turnurilor sau razboaiele din Afganistan si Irak, toate ne sunt atât de familiare, incât o imagine o antreneaza pe alta iar rezultatul paradoxal e ca intregul transmite mai putin decât fiecare element luat in parte.
Filmul e mult mai mult despre aceasta lume, care ni se livreaza sub forma câtorva imagini-comprimat si in care Hunter a trait, decât despre Hunter insusi. Protagonistul acestui documentar a fost intemeietorul unei specii jurnalistice atipice, in care respectul fata de subiect cade pe planul secund (in favoarea propriei subiectivitati). Vrând-nevrând, Gibney propune o comparatie intre acesti doi termeni (Hunter si lumea). Inevitabil, in ochii spectatorului modern, si pentru ca acea lume nu mai e lumea in care traim noi acum, Hunter câstiga confruntarea. Chiar daca ar fi sa nu faca nimic, el tot câstiga: adversarii sai, dintre care cel mai mare e Richard Nixon, se bat singuri. Indiferent câte droguri ar baga in el si oricât de discutabil ar fi modelul de jurnalism pe care il propune, Thompson tot ne pare mai simpatic: pune in discutie establishment-ul, ceea ce era un argument redutabil pe vremea lui si seduce in continuare.
Cu frica-n sân si cu
Thompson in brate
Pe de alta parte, libertatile pe care Gibney, ca cineast, si le permite sunt atât de putine incât intemeietorul gonzo jurnalismului nu le-ar vedea nici cu lupa. Pentru a mai anima un pic cadrele in care Sondi Wright, prima sotie a protagonistului, vorbeste despre acesta, Gibney deruleaza in fundal tot felul de imagini, fixe sau in miscare, corespunzând epocii pe care ea o evoca. De pilda, daca Wright vorbeste despre lupele de strada din Chicago din 1968, la care Thompson a participat, in spatele ei vedem cum politistii isi incearca bâtele pe spinarile manifestantilor. Daca vorbeste despre fiul lor Juan, in spatele ei o vedem cu Juan in brate intr-o poza din tinerete. Daca vorbeste despre Thompson, in spatele ei vedem o poza cu Thompson, si asa mai departe. Adevaratele transgresiuni sunt lasate pe seama altora.
Minute bune din film, povestea e spusa de altii (sau e spusa de Gibney, dar cu cuvintele si imaginile altora). Imprumuturile din zona materialelor de televiziune TV in care protagonistul apare sunt inevitabile, asa ca nu trebuie sa ne mire daca acestea sunt prezente, in acest documentar, in numar destul de mare. Fragmentele din „Fear and Loathing in Las Vegas“ au, insa, alt statut. Valoarea acestora nu mai e documentara. Prin includerea unor secvente din filmul lui Gilliam, nu aflam mai multe despre Hunter. Nu ne vorbeste Hunter insusi, ne vorbesc Depp si Gilliam, care au colaborat cu Hunter, si mai ales ne vorbeste ecranizarea cartii lui. Aici e valoarea acestor fragmente, in calitatea lor cinematografica, o calitate pe care filmul lui Gibney altminteri n-o are si pe care in consecinta o imprumuta.
Drept urmare, in ciuda faptului ca trateaza un personaj total atipic, Gibney propune o abordare conventionala – tot asa ar arata si un documentar despre Nixon, de pilda. Cu acelasi context, aceeasi muzica, aceeasi traiectorie implacabila din momentul A (un moment oarecare din cariera lui, considerat relevant astazi), trecând prin B (anii copilariei), in ordine cronologica, spre momentul C, moartea protagonistului. Hunter a murit in 2005, biografia lui nu se putea lipsi de aceste A, B si C, insa vina acestei biografii e ca deapana povestea intr-un mod in care Thompson n-ar fi facut-o niciodata.
E despre gonzo, dar nu e gonzo. E ca un bâlbâit care incearca sa spuna un banc porcos si care, neputând sa ajunga la poanta, o scrie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper