Pentru o pedagogie nationala

Un articol de N. GEORGESCU

Nu stiu daca ar fi rau sau bine ca asemenea chestiuni ce tin de editarea textului, deci de o stiinta arida, sa se discute în scoli, la lectiile despre poezia eminesciana sau despre poezie în general. Elevii ar putea sa para dezamagiti ca, la un secol de la publicarea ei, poezia celui mai mare poet al românilor, a unuia dintre marii poeti ai lumii, nu-si gaseste înca forma definitiva. Elevilor, tinerilor în general, trebuie sa le dai concluzii, sa le explici „de ce“, sa ai ratiuni clare pentru care modifici ceva, pentru care schimbi ceva din temelii. A edita un text este, înainte de toate, un angajament moral fata de cultura ta. Eminescu a fost propagat masiv prin învatamânt, de un secol încoace nu este manual de scoala sa nu-i cuprinda poeziile însotite de comentariile respective, nu este programa analitica sa nu ceara recitarea si memorarea unor poezii eminesciene dintre cele mai cunoscute. A retine si a relua este esential pentru o cultura; se poate spune ca nici nu face parte dintr-o cultura ceea ce nu se reia, ceea ce nu revine. Nichita Stanescu vorbea de recitire, si avea o „Carte de recitire“. Faptele izolate nu au, într-adevar, legatura cu o cultura vie. Daca, de pilda, „Miorita“ se va uita vreodata din memoria noastra colectiva, ea nu va face parte din cultura noastra vie în acele momente când se va uita. Vom uita, însa, vreodata, „Miorita“? Vom uita „Luceafarul“ de Eminescu? Si, daca nu-l vom uita, vom sta sa discutam critic fiecare virgula, fiecare cuvânt? Pâna în 1939, la aparitia monumentalei editii Perpessicius, autorii de manuale scolare aveau la îndemâna mai multe editii eminesciene si alegeau textul uneia dintre ele. Gestul alegerii este unul intelectual. De 70 de ani încoace, însa, de când editia Perpessicius a devenit autoritara, în stass-ul nostru eminescian (ori standardul, cum se zice astazi) nu mai este loc de alegere: se iau textele de acolo si numai de acolo. De aceea o eventuala discutie a editiei înseamna discutia manualului, a standardului etc: înseamna discutarea unei institutii fundamentale în cultura noastra, adica a eminescologiei. Pedagogic, nu se justifica gestul în aceste momente de tranzitie. Perpessicius însusi a afirmat, de mai multe ori, ca editia sa nu este una definitiva, ca acesta este punctul sau de vedere, ca a invitat lumea stiintifica sa continue editarea operei eminesciene. Ca pentru o pedagogie sociala eficienta, ar trebui ca aceste discutii sa ocupe numai lumea savanta, iar rezultatele, adica un text asa-zicând definitiv, sa se impuna tacit în editii si în manuale, adica textul vechi sa fie înlocuit fara surle si trâmbite cu altul. În fond, problema elevilor este sa memoreze versurile eminesciene, adica sa si le rescrie în minte: când reciti o strofa pe care o ai în minte, nu în fata ochilor, o gândesti cu ochii mintii, cuvintele renasc din interiorul tau sufletesc, gramatica si ortografia se ordoneaza de la sine pe scara memoriei proprii. Nu reciti virgule sau apostrofuri, ci cuvinte cu miez. A reface tacit textul scris: aceasta ar fi o adevarata pedagogie.
Dar… mai avem noi, astazi, acel buchet de savanti care sa foiasca în Biblioteca Academiei pe lânga manuscrisele eminesciene, care sa discute între ei pâna la epuizare fizica cutare lectiune eminesciana si apoi, a doua zi, s-o discute iarasi si iarasi? Aceste observatii, ale noastre, privind virgulele si apostrofurile eminesciene, sunt rodul a vreo douazeci de ani de munca singuratica si par mai mult curiozitati pentru cine le urmareste. Noi le încredintam hârtiei cu aceasta dorinta: de a le supune dezbaterii. Ce facem cu apostroful eminescian? Cratima a desfiintat apostroful larg, pe cel strâns – si chiar acel apostrof mediu prezent în multe locuri. Discutam poezia eminesciana, ori reintroducerea apostrofului în ortografia limbii române? Îl izolam pe Eminescu de restul textelor, adica acceptam blancul în „Luceafarul“, dar îl ignoram în poemele lui Vasile Alecsandri?
În ceea ce ne priveste, vocea noastra poate oricând sa taca, în cazul ca devine foarte incomoda. Este, însa, foarte probabil, posibil chiar, ca revizuirile pe care le facem noi textelor eminesciene sa fie refacute de altcineva, alta data – si acela nu va putea decât sa ajunga la aceleasi probleme care ni se pun noua. Ce-i de facut, cât mai amânam aceste chestiuni?
VÂNATORII DE BANI
Eminescu invita, uneori, la forme grafice care aparent nu pot fi rostite (recitate), dar care, dupa exercitiu retoric, devin forme deosebit de plastice. El vrea, în „Scrisoarea III“: „Numai banul ‘l vâneaza si câstigul fara munca“ – acolo unde editiile pun simplu: „Numai banul îl vâneaza…“. Cere rostirea plina, întreaga, accentuata (si uimita, ca privirea zarafului!) a cuvântului „banul“ si reluarea ca în soapta a restului. Vrea, apoi, în „Luceafarul“: „Îl vede azi, ‘l vede mâni;/ Astfel dorinta-i gata;/ El iar, privind de saptamâni,/ I cade draga fata“ – acolo unde noi puneam: „Îl vede azi, îl vede mâni,/ Astfel dorinta-i gata;/ El iar privind de saptamâni,/ Îi cade draga fata“. Aceasta trecere vocalica larga: „de saptamâni – i cade“ implica muzica interioara, recitare oarecum cântata. Virgula dupa „El iar“ are si rol de pauza – dar da si sensul: „el iar asa, în privinta lui“ – pe când, fara virgula, „iar“ este adverb: „el iar privind“ – si, atentie, lucrul cel mai suparator în aranjamentul actual al textului este acest anacolut: El (…) îi cade draga fata. Gramatical trebuia: Lui îi cade draga.
(Acest anacolut este des în limba, vezi-l chiar la Creanga: „Nu stiu altii cum sunt, dar eu (…) parca-mi salta si acum inima de bucurie.“) Eminescu îsi cânta poezia înainte de a o asterne pe hârtie, ceea ce asterne el pe hârtie, ceea ce scrie, este cum îsi întelege cântecul interior. Amintirile lui Ioan Slavici sunt o marturie în acest sens: poetul stingea lumina în camera, dar continua sa-si recite versurile, apoi aprindea lumina si le asternea pe hârtie. Despre muzicalitatea versului eminescian s-au scris tomuri întregi, este un loc comun în eminescologie – dar pe editii lustruite, cu „îl vede azi, îl vede mâni“, cu „banul îl vâneaza“, etc. – dovada ca aceasta muzicalitate rezista înca, se regaseste chiar sub straturile gramaticale si ortografice în care sta înfasurat acest vers.
Lumea aceasta a exemplelor este incomoda pentru ca invita la cearta, vorba rea, si este fragmentara. Exemplele sunt, însa, necesare, fara ele nu prea ne întelegem. Noi constatam ca, iata, ce spunea G. Calinescu, anume ca avem doua texte eminesciene, unul secret si accesibil doar omului initiat si celalalt la vedere si accesibil tuturor, se verifica. Nu stim în ce masura am putea „traduce“ în scrierea actuala poezia lui Eminescu din vremea lui, tiparita de el sau sub supravegherea lui.
Chestiunea apostrofului nu-l priveste doar pe Eminescu, ci întreaga poezie publicata în timpul sau. Iata, de pilda, poemul „10 Mai 1881“ de Vasile Alecsandri, publicat în „Convorbiri literare“, republicat în „Timpul“ si alte ziare si reviste. Este poemul cu care bardul de la Mircesti întâmpina declararea Regatului. Primul vers: „În viata mea avut’ am un dor s’un vis de-acele…“ Vedem, aici, apostroful larg, apostroful strâns si cratima: trei semne grafice care dau o indicatie de lectura-recitare cât se poate de clara. N-ar fi conceput batrânul Alecsandri uniformizare aici, el care a implicat nuantele retoricii (actoriei) în tot ce a scris. Are nevoie ca de… aer de pauza dupa „avut“, pentru ca se avânta în exprimarea vocalelor.
Despre tara sa el zice, mai departe: „Ai re ‘nviat puternic“. Comparati cu un eventual „renviat“ ori „re-nviat“: el si lumea lui ar crede ca vorbiti despre morti! Mai jos cu câteva versuri reia: „Un soare ce declina din nou renaste soare“ (compara cu „Luceafarul“ de M. Eminescu „Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarasi soare“; trebuie spus ca Eminescu i-a publicat lui Vasile Alecsandri poemul în ziarul „Timpul“, iar manuscrisul cu autograful bardului se pastreaza între manuscrisele eminesciene). El însusi, ca autor, discuta cum îi convine din punctul de vedere al poeziei prefixul „re-“, scriind „re ‘nvie“, dar „renaste“. Si Eminescu are asemenea situatii, dar editiile uniformizeaza; nu i se permite, de pilda : „Izvorul ce resare sub un tei“, editiile pun neaparat „rasare“, ca si când n-ar fi vorba de un izbuc, ci de ceva…solar!
Despre conventiile limbii române ca limba scrisa n-ar trebui sa se vorbeasca fara exemple, iar exemplele ar trebui sa nu ne mânieze. Poetii de azi, cel putin ei, au ce învata din toate acestea: sa-si supravegheze ei însisi textele si sa scrie pe carti ca reprezinta vointa lor. Vointa personala este asumarea deplina a unui text. Pâna la 1989 exista institutia lectorului de carte, infuzata în toate editurile: el raspundea de text sub toate aspectele, de la gramatica la ortografie, pe mâna lui stateau „Îndreptarele ortografice, ortoepice si de punctuatie“, care deveneau carti bine ferfenitate prezente pe toate rafturile editurilor – încât recunosteai un birou de editura de carte dupa ele, prestigiul masurându-se tot cu ele – poetul sau prozatorul, ca autori, ofereau un text editurii – care, odata aprobata tiparirea, standardiza, uniformiza, „toaleta“. Nu erau permise regionalismele, de pilda, nici accentele dupa vointa autorului, greselile de tipar erau rarissime, nici prefixele cum le resimtea poetul nu se primeau, etc. Acum… cel putin aceasta institutie a lectorului de carte s-a desfiintat – în sensul ca se porneste de la prezumtia ca scriitorul stie limba româna, nu mai este ajutat, corectat, etc. Ar fi timpul sa scrie cum vrea sa i se citeasca poezia. Asa cum fragmenteaza versurile dupa o vointa anume, asa cum foloseste punctuatia alba sau minuscula peste tot – tot la fel ar putea sa intre în firea limbii si sa se lase patruns de ea – ca doar, vorba aceea: nu noi suntem stapânii limbii ci limba e stapâna noastra. Ma refer, desigur, la poezie, la creatie în general. În rest, pentru textul stiintific, jurnalistic, de comunicare etc. – sa-si exercite îndreptarele înrâurirea necesara.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper