Peisaj bucolic cu disidenti

Un articol de Constantin Stoiciu


România din aceasta toamna are probleme mult mai grave si mai presante decât dezgroparea povestii, fiindca a sfârsit prin a fi o poveste, daca nu chiar un basm de adormit copiii, disidentei românesti. A fost însa suficient ca o incredibila laureata a Premiului Nobel pentru literatura (si totusi!) sa dea o fuga în tara de origine si un poet stimabil cu numerosi admiratori si prieteni sa-si publice dosarul de Securitate pentru ca întrebarile despre cine a fost sau nu disident, cu voie sau fara voie, cu sau fara pact cu diavolul, sa rabufneasca cu prospetimea anilor de început a rafuielii cu trecutul.

Daca am înteles bine, dupa parerea incredibilei laureate, cu câteva mici, cunoscute si respectabile exceptii, intelectualii români, scriitorii în particular s-ar fi acomodat de bine, de rau cu odiosul sistem si, în ciuda cenzurii, a supravegherii si a frustrarilor nici n-ar fi dus-o atât de rau cum se mai povesteste. Ceea ce, spre indignarea virginala a unora si dezamagirea tinerilor condeieri de azi ce se aventureaza în evocarea tenebroasa a realitatilor socialiste pe care nu le-au trait, nu e departe de adevar. Ar fi fost si cazul ei pâna ce s-a hotarât sa emigreze cu Premiul Uniunii Tineretului Comunist în valiza si a putut, în sfârsit, sa-si strige revolta în scris în limba materna, germana, ceea ce explica probabil printre alte misterioase criterii politice ale juriului si acordarea premiului. Disidentii autentici, ar mai fi spus sau ar fi lasat sa se înteleaga, ar fi trebuit sa plece într-un fel sau altul din tara si sa profite de libertatea de a spune adevarul. Ceea ce s-a întâmplat cu poetul stimabil care a spus adevarul la Vocea Americii.
În ceea ce ma priveste, si daca aceasta marturisire târzie are vreo pertinenta în ambiguitatea în care se complac si din care trag foloase substantiale de douazeci de ani disidentii atitrati carora nu li s-a dat pasaport pentru a emigra, n-au avut curajul, puterea sau nebunia de a-si lua lumea-n cap fara sa stie ce-i asteapta, am ratat sansa de a fi pensionar al Europei Libere din motivul pentru unii greu de înteles de a-mi proteja familia ramasa în tara. Daca „am fugit“ – de fapt, n-am fugit, am refuzat sa ma mai reîntorc –, n-am fugit revendicind statutul de „disident“, pentru ca n-am fost si nu mi-ar fi trecut cu niciun chip prin cap ca treizeci de ani mai târziu, luat de ultimul val ritualic al repozitionarii morale în raport cu trecutul, as fi putut sa revendic aceasta postura de rezistent agitat al sistemului comunist. Am pus capat pur si simplu unui amestec sufocant de revolta si de complicitate în sens de victima si de participant refractar la un sistem. Reamintesc, pentru marunta istorie a breslelor scriitorilor, cineastilor si jurnalistilor, pentru ca în cea mare si-au facut de mult loc altii, ca în 1977 a trebuit sa rescriu 1500 de metri din scenariul filmului terminat „Filip cel Bun“. Am început sa albesc dupa ce, un an de zile, în 1979, am rescris la cererea cenzurii mai mult de jumatate din primul volum al romanului „Pasarela“. Manuscrisul celui de-al doilea volum a disparut dupa ce-am plecat si n-am mai gasit niciodata puterea de a-l rescrie. În primavara anului 1981, mi s-a respins de catre vicepresedintele de atunci al Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste un scenariu si am fost pentru a doua oara dat afara din cinematografie. Vacanta începuta în vara aceluiasi an pentru zece zile în Grecia s-a terminat în martie 1982, când m-am exilat voluntar în Canada. Reîntoarcerea în tara era prevazuta într-o alta viata. La Europa libera am colaborat pâna în 1986, când România n-a mai fost pentru mine decât o amintire sfâsietoare. Ma opresc aici, am povestit mai pe larg si poate mai convingator cum am trait dupa aceea în „Romanul reîntoarcerii“ (Libra, 1994).
Nu sunt singurul care s-a exilat, nu-mi recunosc nici un merit deosebit si în niciun caz nu-i blamez si nu ma cred în niciun fel superior celor care au ramas în tara si au trait pâna la sfârsit agonia socialismului românesc. Nu vorbesc bineînteles de cei care si-au lasat „les couilles au vestiaire“ si au împins complicitatea pâna la prosternare deliranta în fata „geniului Carpatilor“ si a sistemului sau, s-au retras într-un elitism feciorelnic, altminteri onorabil recompensat de acelasi sistem. Nu vorbesc nici de cei care de douazeci de ani îsi umfla pectoralii cu aerul lânced, dar profitabil al unei disidente imaginare si care nu pierd ocazia – s-a si întâmplat, de altfel – sa repuna ofensati pe tapet chestiunea o, cât de volatila!, a rezistentei prin cultura, a virtutii refugiului în cuvinte, a iubirii de limba si de patrie si chiar, grotesc, în situatia în care anticomunismul visceral i-ar fi îndemnat la gesturi spectaculoase, ceea ce n-a fost cazul, frica de a nu fi asasinati. Bine mersi ramasi în viata si în tara, au fost plimbati prin lume sa învete carte si au prosperat în vremurile detestabile ale socialismului cu aceeasi voracitate si nerusinare cu care prospera în vremurile binecuvântate de azi ale capitalismului.
În sfârsit, daca am înteles de asemenea bine din discutiile si comentariile legate de vizita incredibilei laureate si de dosarul publicat de poetul stimabil, traitor ca si mine pe acelasi continent, o singura umbra pateaza peisajul bucolic al disidentilor nostri reali sau imaginari: multi dintre ei ar fi fost de fapt inventati de Securitate cu tot ceea ce a presupus aceasta dubla si deplorabila conditie umana. O realitate sinistra la care, încremenit în obsesia colonialista a convertirii planetei la valorile sale din ce în ce mai discutabile si mai pernicioase, Occidentul a fost deseori partas. Continua sa fie de altfel.

(25 octombrie 2010)

Un comentariu pentru “Peisaj bucolic cu disidenti”

  1. noiembrie 6, 2010 la 10:48 am

    E meritul d-lui Stoiciu ca nu si-a facut un titlu de glorie din faptul ca a ramas dincolo de hotarele sinistrului sistem,cum au binevoit sa procedeze altii.
    Dupa cum ma raliez aprecierilor d-sale privind „rezistenta prin cultuura” a celor ramasi acasa,pe care o consider o gaselnita rafinata pentru a acoperi multe dintre complicitatile si dezertiunile confratilor.
    Ceea ce ma intriga e faptul ca d-sa,cand se refera la premiata cu Nobelul,se exprima cu „incredibila”,ceea ce mie mi se pare confuz si cel putin malitios.Adica,de ce-ar fi incrdedibila ? Ca a luat,deschis si curajos, taurul de coarne ? Ca si-a exprimat in fata intregii lumi disperarea de a fi trait intr-un sistem criminal ? Uite,eu asta nu inteleg.In rest,s-auzim si de iubire !

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper