Pactul biografic

Un articol de ADRIANA STAN

Radu Aldulescu, Ana Maria si îngerii, Editura Cartea Româneasca, Bucure?ti, 2010

Clasicizat dupa preluarea în circuit de catre Cartea Româneasca si lectura criticilor din anii 2000, Radu Aldulescu este unanim considerat astazi unul din cei mai puternici prozatori români de dupa ’90. Nota aparte facea deja „Sonata pentru acordeon“, în vremea unei proze ce nu se dezmeticise înca din revolutia textualista, cu atât mai putin din afluxul memorialistic ce-i urma. În biografia lui Aldulescu, nu straina de morala romanesca a lui „scapa cine poate“, scrisul parea, dintru început, o vocatie improbabila. Cu atât mai autentica s-ar spune, mai ales ca prozatorul nu a crescut prin cenacluri, sere generationiste sau amicitii literare, ca multi din cei afirmati în ultimele decenii. Într-adevar, suflul balzacian si orizontul de „conditie umana“ refractat prin experientele liminare ale biologiei recomanda un proiect romanesc de cursa lunga, mai bine vizibil în serie decât în produs. Caci Radu Aldulescu nu e artizan de romane rotunde, singulare, cum nu e nici omul noutatii narative. Atasat cronic de câteva teme si tipuri umane, ce revin cu frecventa de obsesie, el scoate carti tulburatoare, dar semifinisate („Amantul Colivaresei“, „Proorocii Ierusalimului“, „Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare“), de curgere mâloasa, greoaie pe alocuri. Cu toate acestea, coerenta si intensitatea lumii fictionale de ansamblu nu-si au egal, la nivel de proiect, în proza contemporana (constructia elastica si fabuloasa a lui Bogdan Popescu numara, deocamdata, doar doua carti). E drept, toposul persistent al ceausismului sordid si crepuscular, comunicând, pe reversul medaliei, cu debusolarea anomica a tranzitiei îl apropie întrucâtva de prozatori ca Petre Barbu sau Daniel Banulescu. Mai bine definit ca primul si fara usuratatea bidimensionala a celui de-al doilea, Aldulescu are forta vizionara superioara si, mai ales – daca pot folosi un cliseu – instinct narativ de mare finete si noutate: stilul indirect liber reda aproape fizic si la timpul prezent viata personajelor, înlocuind psihologismul traditional al dramelor de constiinta cu graficul palpabil al dorintelor, reactiilor primare, senzatiilor brute. „Esti uneori doar un tub digestiv cu functie sexuala“, zice unul din eroii sai. De aici, fraza torentiala, vâscoasa, simbioza paradoxala de materialism imagistic feroce si litanii spiritualiste extatice. Caci acest prozator vital, ce „scrie cum respira“ (st. Agopian), vrea sa transmita nu doar senzatia vietii, ci – dostoievskian – exacerbarea ei.
Suficiente motive, asadar, pentru a se vorbi deja de o „marca Aldulescu“, reiterata cu fiecare volum. Într-adevar, „Ana Maria si îngerii“ a convins în buna masura pentru ca ar confirma „aldulescianismul“ în teme, viziune, personaje. Contextul de aparitie al romanului – prea binecunoscut ca sa-l mai detaliez – e însa unul aparte, rarisim chiar în peisajul nostru editorial. „Bazat pe o poveste reala“ – s-a precizat, cu aplombul publicitar ce însoteste unele ecranizari. Or, pentru un prozator atât de patimas cu propria materie epica si atât de organic asumat în stil încât nu-si ia, de regula, distante calofile – de buna seama e o premiera situatia de a-si aborda din exterior story-ul. Unul care, înainte de toate, nu e „scos din el“, cum ar fi zis Lucian Raicu. În plus, empatia autorului, adusa în discutie de unii comentatori, e aici un argument cu dublu tais: pe eroii sai obisnuiti, Aldulescu îi trateaza, de fapt, voit neglijent, cu o dragoste plina de cruzime; în schimb, fata de viata întrutotul dramatica a doamnei reale Mariana – oricât de distorsionata ar intra aceasta în fictiune – este evident ca, omeneste vorbind, nu poate pastra consecvent aceeasi necrutare.
E motivul pentru care, mai precaut ca în productiile lui obisnuite, va petrece destula vreme încercând s-o înteleaga (si) ca personaj. Nu altceva sugereaza atenta circumscriere a tabloului familial din primele capitole. O fata buna din Aradul optzecist, cu o mama apriga, eroina a muncii socialiste si un tata iubitor de viata, dar cu mare destin sportiv ratat, Mariana Bejan se defineste, dintru început, doar prin suficienta candoare cât sa putem deduce ca va face, mai târziu, victima perfecta în fata vietii. Impresia o confirma, într-adevar, nonsalanta cu care pica în bratele fantelui de profesie Remus Delea, întâlnire fatala ce-i va accelera cursul existentei pe panta telenovelei horror de mai târziu. Semnificativ însa pentru ezitarea initiala din substanta romanului e ca, pâna si în partea aceasta – fisa de personaj, în intentie – prozatorul se ataseaza, în contracurent cu motivatia implicita a naratiunii, de figuri episodice care-i vin mai familiar. Spectacolul îl fura deci nu palida Mariana, guest star deocamdata în propria-i poveste, ci Delea, zis „Belea“, un loser fara astâmpar amoros, de cea mai autentica extractie aldulesciana.
Si totusi, prin aceasta fiinta aparent friabila, cu o ereditate ambigua, acumulând contradictoriu libertinajul cu etica activista (din partea tatalui, respectiv a mamei), va demara un impresionant motor romanesc. „Ana Maria…“ e si cea mai bogata în evenimente dintre prozele lui Aldulescu si cere, prin urmare, o viteza a expunerii ce nu avantajeaza neaparat stilul dens si multivocal specific autorului. Ce l-a incitat epic în personajul principal a fost, cum marturiseste („Dilemateca“, nr. 52), tocmai „predispozitia accentuata spre aventura“. Fascinat, într-adevar, de vechea formula a picarescului, de traditie anglo-saxona si rusa, Aldulescu îi da în romanele sale tipice un sens schimbat: fara revelatii sau evolutii interioare, anti-eroii sai îsi macina de obicei nelinistea si dorintele în gol, pâna la lehamite. Or, genul acesta de existentialism colorat balcanic îsi schimba accentul si finalitatea în „Ana Maria…“: întrucât romanul acceseaza „puterea fictiunii“ de „a vindeca“, patimile Marianei ar urma sa se dovedeasca într-un fel sau altul „mântuitoare“. Astfel ca, desi povestea concreta e plina de turnuri nefericite, destinul ei va trebui sa justifice cumva un parcurs al ispasirii. Mariana trece prin „urgia“ si „prapadul Lui de pe urma“, „Dumnezeu o încearca“ s.a.m.d. Cu un cinism mult temperat, Aldulescu îsi ia aici cunoscuta retorica exaltat-mistica în litera si spirit ortodox, vrând parca sa-si scoata, chiar si simbolic, eroina cu fata curata, purificata. Las la o parte faptul ca în ordinea plauzibilitatii de personaj, e greu de justificat cum se sustine religiozitatea neabatuta a acestei femei, care traieste foarte concrete experiente ale umilintei sau violului si manifesta, pe de alta parte, un acut simt managerial (ajunge patroana, intenteaza procese). Cu atât mai putin a Anei Maria, o adolescenta artista, crescuta în Viena, cu amici boemi si placeri accesibile…
Mai cursiva în cadenta decât cele precedente, noua naratiune a lui Radu Aldulescu e totusi mai scazuta în pondere vitala. Reproducând cumulativ povestea întortocheata a unei vieti, scriitorul pare ca nu i-a absorbit/ suplinit imaginar tocmai impresiile vii. Or, Mite Cafanu, Relu Golea, Dorulet etc. ramâneau memorabili, în ciuda minoratului lor existential (si uneori narativ), tocmai prin elementaritate senzoriala; oameni puri si duri, acestia se gaseau la limita unei biologii intensificate, transmutata de la un punct încolo, chiar si schimonosit, în metafizica. Dimpotriva, de data aceasta, romanul e pe pagini întregi pura biografie, în derulare grabita, de grefier. Degringolada necazurilor financiare si legale în care se zbate femeia fugita din tara si cu o fiica pe care trebuie sa o protejeze devine – strict fictional vorbind! – oarecum senzationalista. Un paradox pe care-l remarca si C. Ciotlos în cronica sa, „realitatea“ arata pe unele portiuni „neverosimila“ tocmai prin cantitatea de întâmplari si complicatii aparute din senin, nu întotdeauna motivate cauzal de logica romanesca intrinseca. Desigur mai mult decât ar fi preconizat, Aldulescu scrie, în premiera, un roman de consum, cu desfasurare precipitata de melodrama. În acest ritm secvential vocea sa naratoriala patimasa nu se prea regaseste. Prins, în general, într-un fel de urgenta epica, ce retine în primul rând faptul si mai putin trairea, Aldulescu se întâlneste sensibil cu personajul sau doar de 2-3 ori. Scenele respective sunt, în schimb, extraordinare, iluminând cu un patos aproape voyeuristic caldura si dorintele nebuloase – greu perceptibile altminteri – ale eroinei. Lucrând, de pilda, în ghereta vieneza unde vinde cârnati si vin, Mariana se transforma într-un fel de regina trash a betivilor, care vin la ea ca la o „mama buna“, o „sora“, dar si o „bucatica delicioasa“, râvnita din motivul ca le împarte, lor si sobolanilor, mâncare si bautura. În aceeasi perioada, Mariana se îndoapa bulimic, pe masura întâmplarilor ce o consuma pe ea; într-o scena halucinanta din baia imaculata, ea se descopera, cu înduiosatoare vanitate, ca o epava senzuala, un „înger de o suta douazeci de kilograme, chinuit de pofte si patimi grele“.
Din pacate, romanul scade chiar dupa ce începuse sa-si regaseasca tonusul. Ultimele 150 de pagini o au în centru pe eroina „morala“, sub numele si în numele careia a fost scrisa povestea. Tragedia tinerei – moarta de o maladie teribila la 20 de ani – nu suporta, obiectiv vorbind, niciun comentariu. Grija de a nu cadea în patetism, pe de o parte, si de a nu-si exersa „indiferenta“ naratoriala tipica, pe de alta parte, îl fac pe Aldulescu sa scrie pripit si artificial, oscilând între kitsch (cum sunt certurile familiale de reality-show) si simboluri oximoronice, reiterate cu o insistenta discutabila pentru a coaliza textura ezitanta a naratiunii („îngerii“ salvatori si „lupusul“ demonic). Romanul o ia vertiginos pe panta unei parabole militante despre singuratatea emigrantului într-o lume ostila, dar ar fi putut fi, la scara microistoriilor personale, mult mai mult decât atât.
Caci Radu Aldulescu ramâne un prozator exceptional, de mari energii si viziune cu totul personala. Cu acest roman-expres (scris fix într-un an), el a facut însa un pas în afara lui însusi.

Un comentariu pentru “Pactul biografic”

  1. noiembrie 22, 2010 la 12:24 am

    Nu vad de ce nu ar fi plauzibila religiozitatea celor doua, mama si fiica. Chiar daca fiica are parte de viata boema a unui oras cosmopolit cum e Viena, in afara de hip-hop ieftin nu pare sa se lipeasca prea multe de ea.
    Cat despre mama, umilintele, violul sau managementul unei firme nu te invata prea multe despre cum functioneaza religia ca fenomen social sau la nivelul psihologiei individului.

    Din pacate, religia confisca mare parte din ce ar trebui sa fie introspectii, analize, reflectii, orice altceva, numai lamentatii religioase nu. A citi un astfel de roman mi se pare timp irosit.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper