O stafie bântuie România: crestin-democratia (I)

Un articol de BOGDAN DUCA

Crestin-democratia a murit în Europa, dar renaste voioasa în România. Aceasta a fost impresia mea când am vizitat site-ul platformei crestin-democrate ce doreste sa se afirme în interiorul Partidului Democrat.

Realitatea politica ar trebui sa ma determine sa ignor acest efort intern al PDL de a se reinventa doctrinar. Faptul ca domnul Teodor Baconschi aspira la a fi candidatul PDL pentru scaunul de la Cotroceni este la fel de interesant din punctul de vedere al realitatilor politice imediate ca si transformarea domnului Remus Cernea în Alba ca Zapada cu barba. E clar de pe acum ca sansele domnului Baconschi de a ajunge Presedintele României în 2014 sau (cu voia lui Dumnezeu) mai curând sunt la fel de mari ca si cele ale domnului Cernea.
Fundatura crestin-democrata
Dar cum ma consider a fi un om de dreapta, nu pot sa nu remarc cum în interiorul acestui haos ce este dreapta româneasca actuala apare înca un zombie: crestin-democratia. Ca e zombie, asta o stiam de mult, dar ca ar fi de dreapta, iata noutatea pe care o trâmbiteaza purtatorii sai de cuvânt.
Personal, am tot respectul pentru traditia crestin-democrata, asa cum s-a manifestat ea în Italia primelor doua decenii de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, când Sfântul Scaun avea înca un cuvânt greu de spus cu privire la viata interna a partidului crestin-democrat italian. Nume precum cel al Fericitului Giuseppe Lazzati, un politician italian ajuns în calendar, nu pot decât sa ma inspire. La fel, mizeria ideologica made in EU careia i-a cazut victima un alt politician crestin-democrat, Rocco Butiglione, nu poate decât sa ma îndurereze.
Dar de aici la a privi cu respect la devierea spre stânga a crestin-democratilor italieni (dar si de aiurea), la distantarea acestora nu doar de influenta politica a Vaticanului, dar si de cea morala, a Bisericii Catolice, iata o cale foarte lunga, pe care nu am intentia sa o parcurg. Mai ales ca Biserica Catolica, prin cele mai conservatoare voci ale sale (precum, din pacate, uitatul cardinal Ottaviani) denunta înca din anii ’50 „fundatura“ crestin-democrata.
De altfel, crestin-democratii de pretutindeni tind sa paraseasca haina crestina devenind… populari, concept mult mai vag si mai lipsit de raportare la origini (pastoratia sarmanului preot Luigi Sturzo). Iar atunci când se raporteaza la mesajul Bisericii Catolice, o fac foarte selectiv (doctrina sociala catolica de dupa Vatican II fiind, oricum, mult mai la stânga decât ne-ar placea sa o credem).
E greu sa nu te amuze felul în care secularizarea crestin-democratiei a dus la propuneri doctrinare hilare, precum… crestin-democratia islamica, pe care o enunta cu emfaza un conferentiar de pe la Fundatia Konrad Adenauer.
Varianta româneasca
Acestor probleme specifice crestin-democratiei li se mai adauga una: crestin-democratia principaliter catolica nu are nici în clin, nici în mâneca cu Biserica Ortodoxa. Aceasta nu din cauza de Filioque, ci din pricina faptului ca nu putem vorbi despre o doctrina sociala ortodoxa si nici nu prea stiu cum s-ar putea vorbi de una.
Desigur, omiletic putem rosti cuvinte mari chiar si despre o traditie crestin-democrata româna, dar uitam prea repede câteva aspecte cheie: crestin-democratia româneasca, atât cât a fost ea, este un produs catolic: rezultatul politic al fermentului intelectual din interiorul Bisericii Greco-Catolice din Transilvania. Iar aparitia partidului românesc crestin-democrat, PNTCD, nu este opera politicienilor interbelici, ci rezultatul efortului unui singur om, si acela bun catolic, Corneliu Coposu. Ce s-a ales din aceasta crestin-democratie, vedem toti: un partid care în momentul sau de glorie a atins 18% (cât se estima ca a avut PNTCD-ul în cadrul Conventiei Democratice) ca apoi sa sfârseasca într-o fara de sfârsit opozitie extra-parlamentara. Nu mai discutam aici si cât de crestin-democrat era PNTCD-ul. Sa îi credem pe cuvânt ca erau….
Dar despre o posibila crestin-democratie ortodoxa ar cam trebui discutat…
Eu voi expune motivele pentru care o crestin-democratie ortodoxa este imposibil de realizat. Exista, din punctul meu de vedere, doua categorii de astfel de motive.
Prima categorie vizeaza chiar cauzele mortii crestin-democratiei în Occident. Acestea sunt elemente care tin …de Crestinism.
Si Biserica Catolica, dar si Bisericile Ortodoxe se încapatâneaza sa creada ca exista un Dumnezeu, ca avortul este o crima, ca homosexualitatea este un pacat abominabil, ca sexul premarital nu este deloc ok, ca simbolurile religioase si valorile morale crestine nu trebuie sa fie subiectul separatiei dintre Biserica si Stat.
Unicul curent politic care a decis sa sustina cu fermitate Crestinismul în aceste credinte categoric nepopulare a fost conservatorismul american. Dar acela este în… America. Europa nu sufera de astfel de „bigotisme“, asa ca, pe rând, crestin-democratii au ajuns sa nu mai fie crestini, acceptând ideea ca homosexualitatea publica nu trebuie îngradita, ca sexul premarital nu e o problema de ordin politic, ca separarea Bisericii de Stat include si valorile morale crestine. RFG si Italia, conduse muuult timp de crestin-democrati, au devenit democratii „tolerante“ tocmai în timpul guvernarilor acestora. Iar Parlamentul european, dominat de ceva vreme de „populari“, nu are nici o rezerva în a ignora valorile crestine ce au construit Europa….
Crestin-democratii români au o dilema serioasa: fie se tin de condamnarea avortului si a homosexualitatii, si atunci nu mai sunt vazuti ca fiind „buni europeni“, fie sunt mai „nuantati“, acceptând marsurile gay, uniuni matrimoniale (dar care sa nu se numeasca „casatorie“) pentru homosexuali si evitând sa discute deschis despre crimele comise prin avort.
Iar daca vor alege sa fie radicali în condamnarile lor, atunci nu vor fi oare niste social-conservatori, în opozitie cu centristii „populari“?
Convietuirea cu politicul
A doua categorie de motive vizeaza deosebirile dintre Biserica Catolica si Bisercile Ortodoxe. Aceste deosebiri nu tin doar de viziunea teologico-politica complet diferita, ci si de faptul ca Bisericile Ortodoxe sunt straine de ideea de doctrina sociala (si bine fac, o spun eu, cu modestie de pe margine) si sunt si în imposibilitatea tehnica (dificultatile convocarii unui Sinod panortodox) de a construi una.
Biserica Catolica are vocatia implicarii în politica. Bisericile Ortodoxe au vocatia convietuirii cu politicul. Este inadmisibil de conceput în Bisericile Ortodoxe un Syllabus sau o excomunicare in corpore a tuturor ortodocsilor care au votat macar cu forte politice comuniste. În Biserica Catolica de pâna la „socializarea“ de la Vatican II, aceasta atentie a Bisericii în raport cu dezbaterea politica tinea de realitatea cotidiana.
Bisericile Ortodoxe nu ar fi dispuse sa investeasca energii pentru sustinerea unui proiect politic crestin. Aceasta si pentru simplul motiv ca nu înteleg ca misiunea lor pastorala sa fie disturbata de zgomotul electoral sau de antipatii politice.
Biserica Catolica a investit mult în proiectul crestin-democrat si continua si acum sa se implice în deciziile politice. Mesaje electorale, precum cele ale Conferintei Episcopale italiene, care la fiecare scrutin sau referendum tine sa aminteasca electoratului principiile catolice, nu au nici un corespondent în Biserica Ortodoxa.
De unde vor sa îsi extraga crestin-democratii ortodocsi crestinismul? Din carti? Hmmmm… Dar ei uita ca, pe vremea când înca mai traia, crestin-democratia avea inspiratie nu doar din carti, ci si din binecuvântarile Papei si ale episcopilor catolici? Aceasta deosebea pe crestin-democrati de multi conservatori crestini – fidelitatea fata de Biserica si de magisteriul ei.
Multi dintre intelectualii care alcatuiesc nucleul crestin-democrat de care vorbesc stralucesc prin stranietatea relatiilor domniilor lor cu Biserica. Nu vreau sa rostesc judecati morale, dar nu prea vad „canonizabili“ printre domniile lor (si sa nu uitam ca, pe vremea în care exista, crestin-democratia a „fabricat“ câtiva sfinti), asa cum nu vad nici apetenta intelectuala spre teologia rasariteana. Nu cred ca gresesc prea mult spunând ca tocmai prea multe lecturi occidentale, lipsite de experienta reala a Bisericii Ortodoxe (care e ceva mai vasta, ca suprafata, decât schitul Stavropoleos, ba are si teologi cu opinii diferite fata de cele ale parintelui Andrei Scrima) îi determina sa comita greseala (nu doar ecleziologica) de a confunda cetatea Vaticanului cu dealul Mitropoliei…
E drept, tendinta de a decreta ex cathedra ca „stim noi mai bine decât Sinodul cum e cu Ortodoxia“ nu e nefundamentata. Personalitati crestin-democrate, precum Mihail Neamtu sau Radu Preda, cunosc probabil mai multa teologie decât Sinodul BOR in corpore (si nu sunt ironic deloc când spun aceasta). Dar acest episcopat ortodox, cu toate problemele sale, chiar daca nu e prea versat în subtilitati teologice, stie în schimb „cum sta treaba“ cu mersul prin istorie al Bisericii. si istoria bimilenara a Bisericii ne arata ca de mai multe ori a existat riscul ca Biserica sa fie distrusa de niste teologi subtili intelectual, decât sa se prabuseasca din pricina unor ierarhi simoniaci si semidocti.

Un comentariu pentru “O stafie bântuie România: crestin-democratia (I)”

  1. decembrie 14, 2010 la 2:59 am

    Pentru prima dată, (mulțumit, de altfel)sînt de acord cu absolut toate afirmațiile din articolul lui Bogdan Duca. E îmbucurător să vezi că două persoane de ideologii opuse (ok, complementare) ajung la exact aceleași concluzii.
    Subscriu la toate, _utsi omnia ipse scripsissem_.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper