O reabilitare: „Miorita“

Un articol de C. STANESCU

„Miorita – o ipostaza de lucru“ îsi intituleaza Ion Lazu, cu modestie dar si cu precautie, un studiu temeinic dedicat cunoscutei balade în versiunea prelucrata de Alecsandri. Avem de-a face cu o revizuire spectaculoasa si cu o reabilitare a „mitului mioritic“. De ce „reabilitare“? Pentru ca rareori o creatie de frumusetea si semnificatia acesteia s-a vazut mai rastalmacita, deformata si chiar demolata cu furie si denuntata ca purtatoare de microbii nocivi ai fatalismului, inertiei si resemnarii bovine în fata istoriei.

Nu cercetatorii, folcloristii – care si-au facut din plin datoria culegând variantele si documentând asupra straturilor si contaminarilor suferite de o straveche, indatabila creatie populara –, ci creatorii, gânditorii, filozofii, sociologii, jurnalistii, în genere intelectualii, sunt principalii responsabili ai desfigurarii „Mioritei“. Au investit în ea propriile si obscurele lor resentimente. Rastalmacirea baladei e psihanalizabila. De-a lungul timpului ea a devenit depozitul primitor al neputintelor,nevointelor, compromisurilor si vinovatiilor ce n-au de-a face nici cu biata oita nazdravana si nici cu temerile, presimtirile si tânguirile ciobanasului, dar cu situatia si mentalitatea comentatorilor scenariului mioritic. De aceea e de un rar bun-simt avertismentul formulat de Ion Lazu în studiul sau din „Saeculum“: „Nu voi angaja o discutie în contradictoriu cu niciunul dintre exegetii care s-au exercitat în chestiune, pentru bunul motiv ca interpretarea personala porneste de la alte premise, total diferite de cele admise îndeobste, si care, oficializate în manualele scolare, au reusit sa faca din minunata balada nimic mai mult decât un decalog al resemnarii, fatalismului, defetismului etc. etc. Nu mai trebuie sa subliniez ca aceste interpretari distorsioneaza/tradeaza spiritul capodoperei, nici faptul ca ele sunt contraproductive în plan formativ privind noile generatii …“
Sa amintesc totusi, ca pe un punct culminant al frustrarilor ce si-au gasit salas si canal defulatoriu în „Miorita“, o ancheta din „Apostrof“ aparuta în august 1998. Întrebarea-capcana si provocatoare a acelei anchete era urmatoarea: „În România sunt tinute la mare cinste «Miorita» si «Mesterul Manole». Considerati ca aceste creatii sunt reprezentative pentru psihologia actuala a poporului român? Ce ati face daca ati fi în locul ciobanului din «Miorita»? Ce ati face daca ati fi în locul mesterului Manole? Ce ati face daca ati fi în locul Anei lui Manole?“ Primul lucru ce batea la ochi era numarul mare al Anelor care sareau pâna la gât în capcana revistei raspunzând tentantelor întrebari. Din raspunsurile suratelor Anei din balada reiesea cu claritate o singura concluzie, formulata ca atare: „Miorita“ si „Mesterul Manole“, rezuma o distinsa poeta, sunt „mituri carpato-dunarene crude, care au la baza o gândire primitiva“, ridica la rang de simbol reprezentativ un erou care, „desi fusese prevenit, nu lupta, nu actioneaza, lasa lucrurile sa mearga de la sine într-o totala pasivitate. Un popor care naste asemenea oameni, este un popor vulnerabil, lipsit de instinctul de aparare. Mesajul «Mioritei» s-a dovedit catastrofal pentru poporul român lasându-ne dezarmati în fata tuturor primejdiilor.“ Cu alte cuvinte, comentam atunci bizara concluzie din ancheta revistei, „De ce nu da cu bâta ciobanul mioritic?!“, notând ca sub aceasta „interpretare“ militanta si viziune catastrofica mesajul Mioritei n-are cum fi decât unul suicidar: potrivit lui ar trebui sa constatam la poporul român, statistic vorbind, un foarte ridicat procent de sinucigasi. Latura pernicioasa a acestor mituri consta, deci, în factura lor demobilizatoare, în „Miorita“, si în cultivarea unor instincte criminale, în „Mesterul Manole“. Din pacate, vrând probabil sa-si protejeze colaboratorii de ridicol, Marta Petreu n-a strâns între copertile unei carti raspunsurile edificatoare din aceasta ancheta: edificatoare pentru participanti, deveniti procurori într-un proces public de înfierare a unui ciobanas molâu si defetist si a unui arhitect cinic si criminal. Însa lucrurile nu se opresc la ridicol. Aceasta „viziune“ despre cele doua capodopere a fost, cum constata si Ion Lazu, oficializata, omologata si propagata de manualele scolare.
Nu trece zi de la Dumnezeu fara ca un ziar sau altul sa puna sub blam si ridicol „spatiul mioritic“ si „plaiul mioritic“ unde pasivitatea e suverana si totul trage sa moara. Au contribuit probabil la penibila vulgarizare si degradare a „mesajului“ celor doua capodopere si autoritatea spuselor unui Cioran despre „blestemul“ mioritic, dar si poeticul „boicot al istoriei“ descoperit de imaginatia lui Lucian Blaga, acel „boicot“ ce-a stârnit si iritata nedumerire a unui Marin Preda. Bazat pe o ideologie culpabilizanta si resentimentara, verdictul asupra „Mioritei“ ca mit al resemnarii si defetismului este obtuz, suprapus si paralel cu continutul baladei. Frumusetea capodoperei provine si din contrastul puternic dintre mediul din care vine, spatiul pastoresc, si mesajul ei lansat de eroul liric al capodoperei. Caci, pe de o parte, o sageata ucigasa vâjâie mereu prin aerul basmului românesc. Nici „Miorita“ n-a coborât dintre stele (ramâne edificatoare în aceasta privinta o carte uitata a lui Mihai Pelin: „Miorita nu s-a nascut lânga stele“) si n-a pascut prin pasunile Raiului: mediul pastoral românesc este brazdat de crime, omoruri, sânge. Unul din motoarele acestei agresivitati latente, difuze si activata în explozii sângeroase este prea omeneasca si inepuizabila invidie: deseori – daca nu totdeauna – în basmul povestea sau legenda româneasca doi se aduna ca sa-l omoare pe al treilea. De la „Miorita“ la „Prâslea cel voinic si merele de aur“, prietenii, asociatii, camarazii si fratii asociati într-o întreprindere comuna se omoara între ei…
Ce se „întâmpla“, pe de alta parte, în „Miorita“? Nu se „întâmpla“ nimic – ne spune într-o analiza plina de subtilitati neobservate de altii Ion Lazu. Continutul acestei creatii plasate într-un spatiu pastoresc atât de agitat si sângeros nu este scenariul unei crime cu urmarirea, prinderea si pedepsirea faptasilor (ca în „Baltagul“), ci „monologul dialogat“ al unui ins ce ajunge sa-si presimta moartea si conditia de muritor. La o lectura adecvata, e vadit ca „ceea ce face geniul acestei balade este anume faptul ca naratorul extraordinarei experiente existentiale este însusi ciobanelul“, cu expresia memorabila a lui Ion Lazu, „un suflet neînceput“, care se trezeste si afla ca e vulnerabil. El preia pe cont propriu o neliniste a naturii naturale si o trece prin toate treptele acutizante ale propriei constiinte: de la seninatate la panica si de la spaima pâna la pierderea sentimentului securitatii. „Pornind de la o «parere» (nalucire), iar nu de la o amenintare efectiva – scrie Ion Lazu – aceasta revelatie îi cutremura din temelii întreaga alcatuire sufleteasca, are loc o reasezare radicala a tuturor reprezentarilor sale de viata. Din acest moment în sufletul junelui ceva a murit pentru totdeauna si anume sentimentul ca «totul e bine», ca «mie nu mi se poate întâmpla nimic rau». Acest sentiment de securitate, prelungit oricât de mult, are o scadenta, va fi brusc înlocuit de alt sentiment“, ajungând la o „pierdere de sine, anume moartea inocentului“ si la dizolvarea „sufletului neînceput“. E o moarte echivalenta cu o trezire. Miorita semnifica abolirea unui mit, mitul inocentei si o schimbare de statut ontologic: alungarea din Rai si caderea în lume, lucruri ce n-au nicio legatura cu pretinsa resemnare si cu închipuitul „defetism“, dar cu, potrivit lui Edgar Papu, o „dezalienare“ a mortii. Nunta în cer, stilizata pastoral, are o functie compensatorie. În concluzie, spune si Ion Lazu, „Miorita“ nu este „un protest împotriva mortii premature, nedrepte“, cum scrie în manual, ci un rit de trecere si „cea mai stralucita convertire a spaimei de moarte, un descântec de alungat spaima mortii.“
E însa putin probabil ca procurorii „Mioritei“ se vor lasa corupti de prea frumoasa analiza a lui Ion Lazu.

2 comentarii pentru “O reabilitare: „Miorita“”

  1. noiembrie 11, 2010 la 5:15 pm

    Irina şi Ştefan Goanţă, MIORIŢA.Domnul de Rouă
    ARGUMENT

    Însemnările de faţă, cărora, ca să le zicem cumva, le-am zis eseuri, sunt declarate reflecţii strict personale, unul dintre motivele pentru care am considerat că nu necesită niciun aparat ştiinţific ajutător, deşi fundamentul lor e constituit din lectura unor docte studii dedicate Mioriţei. Mai exact spus, sunt reacţii de cititor jignit şi intrigat de elucubraţiile unor denigratori profesionalizaţi în aşa ceva, nu prea instruiţi, sau chiar incapabili să pătrundă în profunzimile filozofiei populare, în folclor, în special în Mioriţa, coloana vertebrală a spiritualităţii noastre născute într-un spaţiu şi într-un timp milenare. Apelând, în lipsa unor argu-mente cât de cât temeinice, la un verbiaj virulent şi blasfemiator, se căznesc să contravină unor adevăruri legice determinate istoric, printr-o serie de aberaţii imposibil de susţinut şi reduse de către ei înşişi numai la intenţia de a jigni prin comentarii rizibile şi sintagme de tipul bazaconii mioritice cu ajutorul cărora ar acoperi, chipurile, ar estompa sau chiar ar anula virtuţile spirituale ale trecutului în favoarea unor pretinse evidenţe descoperite de ei înşişi, totul în vederea proliferării sub umbrela decolorată a unui teribilism facil şi fragil, al unei spoieli care, departe de orice fantasmagorii şi visuri totalmente neproductive, numite de ei, ar zugrăvi tabloul realist al crudei realităţi, începând cu cauzele care ar determina această stare de lucruri, printre acestea aflându-se balcanismul nostru, însoţit de indolenţa, apatia şi înclinaţia spre visare în dauna unei robusteţi de tip apusean care ne-ar fi propulsat în braţele progresului şi civilizaţiei europene în ritm tot mai accelerat, ocazie cu care s-ar declanşa şi ofensiva unor deconectante sănătoase eliberate de sub tirania preceptelor anacronice, printre care ar fi promovarea vulgarităţii, a violenţei, a pornografiei şi a altor mijloace tot mai şocante şi tot mai antrenante prin exteriorul sclipitor şi zornăitor. Scopul adevărat? Nici măcar cel întrezărit în cele spuse mai sus, ci, aparent, nedefinit şi prea risipit în avataruri lipsite de puteri care să le confere acestora măcar o trăinicie sezonieră, capabilă să reţină atenţia fie şi măcar a unor amatori autodidacţi. Noi, spre deosebire de exegeţii de elită, care nu se coboară să ia în serios asemenea divagaţii, am căzut voluntar în cursă, angajând deliberat această discuţie cu detractorii inveteraţi. Fiindcă, în fapt – am mai spus-o –, e vorba de interese personale meschine care intenţionează spre elita de gaşcă, spre parvenitismul pe care dumnealor l-ar cultiva şi pe putregaiuri. Sigur, demersul nu ne-a făcut nicio plăcere, l-am întreprins în speranţa că, folosind şi un limbaj apropiat prin virulenţă de al lor, le-am face accesibile punctele noastre de vedere care să-i descurajeze în acţiunea lor. Nu poţi replica ghearelor şi colţilor fiarei decât… nereplicând, ceea ce înseamnă altceva, sau cu propriile tale gheare prelungite în scule convingătoare. În plus, lor, celor care nu-i lasă nici măcar pe strămoşi să doarmă în colb de cronici, după exemplul unor iluştri înaintaşi, le mai dedicăm şi această carte – pledoarie, cu menţiunea că dincolo de a considera însemnările ca venite pe fondul unei penurii de argumente în apărarea Mioriţei, ne-am satisfăcut şi o datorie de onoare, prin aducerea unei contribuţii cât de cât benefice la cunoaşterea şi descifrarea simbolurilor şi frumuseţilor din nemuritorul nostru cântec bătrânesc. În acelaşi scop, al accesibilizării şi pentru ei a comentariului nostru, am alunecat voit, dar supărător în redundanţe explicative şi am folosit, în locul discursului ştiinţific rece în logica lui şi monoton, o altă gamă de mijloace de exprimare mai eliberate, din chingile rigurozităţii, dar fără să atentăm cumva asupra intenţiilor declarate iniţial.
    Venind vorba de necesitatea unor decodificări, descifrări şi explicitări suplimentare – cum se spune acum la bătutul toacei de două-trei ori pentru o babă surdă – observăm, iarăşi că Mioriţa este o foarte rezu-mată epopee şi, în acelaşi timp, o foarte cuprinzătoare epopee, prin cumularea multor esenţe şi sensuri stopate din efervescenţa lor gălăgioasă şi redusă aproape la muţenie, în aşteptarea tălmăcirilor şi care, aparent, n-ar avea nimic de substanţă epopeică. Şi atunci, fără ciomăgeală, fără luat în săbii şi buzdugane, fără măcar un strop de sânge pe aşchie, fără elemente ale vâltorii tragice care-i atrag pe ascultători ca orice lucru şocant mult mai repede receptat şi luat la decelat, fără descifrările de rigoare, audienţa Mioriţei ar scădea simţitor şi ar fi mult mai vulnerabilă. Or, în asta constă insolitul Mioriţei. Dar toate cele pomenite mai sus există cu prisosinţă şi mocnesc sub cenuşa înşelătoare care le înveleşte cu grijă şi forfotesc înăbuşit aşteptând să fie scoase la lumină, să fie dezghiocate, detaliate şi com-pletate, fie şi ca adaosuri de păstrat în subsidiar. Fiindcă nu sunt până nu dau afară din gura şi din pântecul vul-canului ca sosul de smoală, de magmă. Pentru că întregul conflict şi subiect din mica mare epopee este o luptă acerbă mută şi surdă dusă până la capăt între idei şi atitudini omeneşti şi unele şi altele, dar unele la extrema celorlalte. Păi să luăm numai atitudinea profund inumană a celor doi ciobani ucigaşi şi s-o comparăm cu cea de inspiraţie divină a ciobănaşului nostru. Oare numai ceea ce se vede la suprafaţă, liniştea vicleană ca o taină a celor doi tâlhari care n-au scos nici o vorbă, dar a căror ameninţare poate fi cu atât mai ameninţătoare, şi indiferenţa de asemenea aparentă a ciobănaşului nostru care nu se poate să nu ascundă un cumplit zbucium lăuntric? Se poate spune că la atât s-ar reduce încrâncenarea dintre ei? În niciun caz. Dar dacă adăugăm şi faptele cuprinse între dimensiunile de-a dreptul fabuloase ale nunţii coroborate şi cu cele ale morţii şi ale înmormântării, toate mai mult sugerate şi rămase în gânduri decât cele spuse, ca să-i rămână loc ascultătorului, tot poet şi el, să vadă şi să audă cu ochii şi cu urechile lui tot nemaipomenitul tămbălău de poveste fermecată? În niciun caz nici aceasta. Trebuie scurmat energic, dar cu sfiiciune şi smerenie în esenţe şi în sensuri. Dacă nu ar fi fost aşa, nu s-ar fi trudit poetul în adevăratul sens al cuvântului, deoarece el cântă după modelul cocoşului, atunci când îi vine cântatul, şi nu ar fi cântat simultan în cele trei glasuri-registre ale celor trei genuri, că numai aşa ar fi reuşit prin spusele cântate să răzbească şi să le menţină suple, succinte, concise şi pe înţeles în tot tragismul lor reţinut.
    Ineluctabil, folclor nu se mai naşte, în primul rând pentru că nu mai sunt ţărani, dar după unii spectatori, de fapt clienţi, se poate, în schimb, face. Nu putem însă lua drept folclor făcăturile unor veleitari şi nici lua în seamă părerile unor spectatori, tot veleitari şi ei, cumpărători de frumos artificial fabricat şi nimeriţi din greşeală aici, consumatori de la tot mai mulţii producători precupeţi. Trebuie însă să păstrăm cu sfinţenie şi nealterat, să cultivăm pentru cei care ne vor urma ceea ce am moştenit. Numai aşa, în compania zestrei încredinţate şi în cultivarea sentimentelor supreme de care am vorbit, începând cu credinţa şi iubirea de semeni, vom evita pentru un timp încă lung uscăciunea şi urâţenia care ne paşte.

    * * *

    Fiecare rememorare a Mioriţei este o transpunere în transcendent, e un ceas de reculegere sub măreţia unei bolţi de catedrală. Ieşim din incinta acesteia mai buni şi mai frumoşi, mai împăcaţi cu noi înşine şi cu lumea, mai aproape de cer şi de veşnicie, mai copleşiţi de o bucurie imposibil de mărturisit în vorbe şi în fapte, dar reţinută de cei din jur şi din vorbă şi din fapte, ieşim transfiguraţi şi tot mai împătimiţi de zbor şi despovăraţi parcă de balastul trupului de la o vreme bătrân, bolnav şi obosit, dar tânjind şi dintr-o dată înviaţi din nou.
    Autorii

    Acesta este argumentul cărţii.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper