Muzeele din China: o impresie (I)

„Totul traieste prin propria sa armonie“
Xunzi

Pentru prima oara de când face clasamentul celor mai puternici oameni din lume, revista „Forbes“ a plasat pe locul întâi pe altcineva decât pe presedintele SUA, si anume, pe presedintele Chinei. Stiu ca sunt foarte multi oameni din lume, inclusiv, din România, care nu au auzit în viata lor de Hu Jintao. Ca multi alti conationali ai sai, presedintele Chinei nu este un rasfatat al televiziunilor europene si americane si nu este o „vedeta“ politica nici macar în tara lui (de altfel, desi conducatorilor partidului li se arata destule dovezi de respect, în toate ocaziile oficiale, în China nu exista cultul personalitatii), în felul în care domnii Sarkozy, Obama, Berlusconi sau Basescu sunt în tarile lor (pastrând proportiile pentru fiecare caz în parte si raportat la influenta fiecareia dintre tari, în lume, evident); de altfel, multi analisti contesta chiar prezenta lui Hu în fruntea acestui top, având în vedere ca el este, de fapt, doar exponentul, interfata pentru lume a unui mare grup de oameni puternici: conducerea comunista chineza. De fapt, domnul Hu este simbolul fortei unei tari care va deveni, din toate punctele de vedere, nu în foarte multi ani, cea mai mare putere globala. China are o uriasa dorinta de a-si afirma puterea pe toate planurile. La toate conferintele în care am întâlnit o delegatie chineza, aceasta era, întotdeauna, nu doar cea mai numeroasa, dar si cea mai bataioasa în a-si apara punctele de vedere si cea mai bine pregatita pentru situatiile conflictuale. Desigur, principalul avantaj al chinezilor îl constituie numarul lor, mai exact, numarul celor care muncesc. Dornici sa îsi arate public puterea, chinezii se ofera sa organizeze conferinte, congrese, expozitii, campionate si orice alte asemenea manifestari care ar putea dovedi în fata lumii importanta si realizarile Chinei. Domeniul muzeelor nu constituie o exceptie. Dupa recent încheiata Expozitie Universala, Shanghai a gazduit saptamâna trecuta si conferinta trianuala a celei mai mari organizatii din lume în domeniu: Consiliul International al Muzeelor (ICOM). Desi este o organizatie neguvernamentala, fiind partener strategic al unei organizatii guvernamentale (UNESCO), pentru domeniul muzeelor, ICOM nu este ferit de influenta politicii. Si în aceasta organizatie, delegatii din tarile arabe ignora delegatia israeliana, delegatiile din tarile scandinave, ca si cele din statele latino – americane, voteaza întotdeauna în bloc, olandezii îi sprijina pe sud-africani, britanicii pe australieni, austriecii pe germani etc. Totusi, dincolo de simpatii si antipatii, se contureaza dorinta de a stabili o agenda comuna pentru muzeele lumii.
Tema conferintei de la Shanghai, „Muzeele pentru armonia sociala“, este, din aceasta perspectiva, un deziderat al profesionistilor. Chinezii au ales aceasta tema pentru ca este în ton cu filozofia confucianista, dar ea a stârnit interesul tuturor specialistilor. Nu doar din acest motiv, în China au ajuns peste 3.300 de participanti, facând din aceasta conferinta, cea mai mare reuniune a specialistilor în domeniul muzeelor, din istorie . Chiar daca limbajul participantilor este comun (în cele trei limbi oficiale ale ICOM, engleza, franceza si spaniola, ca si în celelalte trei limbi utilizate, în mod exceptional, în acest an – chineza, rusa si japoneza), problemele nu sunt chiar aceleasi. Cum altfel decât cu mirare pot sa auda delegatii germani, de pilda, tânguielile colegilor albanezi care se plâng ca mai nou toate numirile de directori de muzee se fac pe criterii politice? Cum sa nu se mire muzeografii americani auzind ca cei din Moldova nu au calculatoare pentru rularea programelor de inventariere a bunurilor muzeale? Exagerez, desigur, pentru ca mirarile nu erau chiar asa de mari. În schimb, încercarile de solidarizare a muzeelor bogate cu cele sarace nu au lipsit si unele au trecut de faza declaratiilor binevoitoare, încercând sa ilustreze ideea ca muzeele sunt actori ai armonizarii societatii nu numai pe plan local, ci si la nivel international.
Nu îmi propun sa discut aici subiectele abordate la conferinta ICOM, nu doar pentru ca aceasta ramâne una dedicata unui cerc pâna la urma restrâns, al specialistilor, ci si pentru ca ar fi imposibil sa amintesc fie si numai temele principale ale comunicarilor prezentate în cele peste treizeci de sectiuni desfasurate simultan, pe parcursul conferintei. Foarte interesant mi s-a parut, însa, ce se întâmpla acum în muzeele Chinei. O tara cu o populatie de cincisprezece ori mai mare decât cea a Germaniei si cu un teritoriu de douazeci si sase de ori mai mare, China are de trei ori mai putine muzee decât statul european. Lucrul nu este de mirare, daca avem în vedere faptul ca în China muzeele erau considerate, pâna acum douazeci de ani înca, mai degraba institutii de propaganda decât lacasuri de cultura. Dar, ca în atâtea alte domenii, si în cel al muzeelor, partidul a hotarât necesitatea modernizarii, a alinierii tarii la standardele civilizatiei occidentale. Aceasta nu înseamna, însa, „occidentalizarea“ Chinei. Cel putin, în momentul de fata, majoritatea conducerii chineze se pronunta pentru mentinerea unei „cai chineze“ de dezvoltare. Deocamdata se adopta formele culturii occidentale: institutii, structuri, mode, aparente. Tânara generatie se straduieste sa învete engleza, asa cum muzeografii chinezi încearca sa aduca muzeele lor la un anumit nivel de corespondenta cu suratele europene si americane. Aceasta noua „revolutie culturala“, desfasurata în sens opus celei de acum peste patru decenii, se face, ca si aceea, în pas accelerat, tara încercând sa recupereze, în doua decenii, timpul pierdut în ultimul secol. În fiecare an, în China, se deschid o suta de noi muzee, de cinci ori mai multe decât în Germania. Desigur, majoritatea covârsitoare sunt organizate de stat sau de autoritatile locale. Totusi, au aparut si initiativele private, cum este cazul muzeului în aer liber, inaugurat recent pe o suprafata de numai 1,8 hectare de un oarecare Weng Lifang, om de afaceri provenit din sfera agriculturii, care a trecut la comertul cu antichitati si a început sa colectioneze case din timpul dinastiilor Ming (1368 – 1644) si Qing (1644 – 1912), pe care le-a reamplasat pe domeniul sau din Ningbo (un oras din provincia Zhejiang). Iar fenomenul colectionarii de bunuri culturale este unul care se desfasoara cu o viteza ametitoare în China de azi si care cu siguranta va produce, cât de curând, efecte si în sfera muzeografiei.
Deocamdata, mândria de a fi cetatean al Chinei prevaleaza pentru cei mai multi dintre chinezi, astfel încât pentru a avea institutii, constructii si evenimente admirate de straini, ei accepta ca statul sa finanteze preponderent investitiile publice si sa se preocupe mai putin de bunastarea persoanelor, cu speranta ca, încet-încet, aceasta se va face resimtita cumva de sus în jos, si de cei mai saraci dintre chinezi. Astfel, finantate sustinut de stat, muzeele chineze au început sa se preocupe serios de aducerea institutiilor lor la standarde mondiale în ceea ce priveste conservarea si documentarea bunurilor si, mai de curând, în privinta punerii în valoare a patrimoniului detinut. În aceste conditii, muzeelor li se permite, daca directorii apreciaza ca acest lucru este posibil, sa instituie vizitarea gratuita; jumatate dintre muzeele chineze pot fi vizitate astazi gratuit – o dovada a faptului ca, pentru a asigura un nivel multumitor al ofertei culturale, guvernele trebuie mai întâi sa investeasca în cultura.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper