Mircea Martin

Un articol de AL. CISTELECAN

Cel mai bun teoretician al criticii din perioada postbelica a început, de fapt, prin a fi cronicar literar. E drept, însa, ca Mircea Martin a avut cu cronica literara doar o aventura de tinerete (între 1966-1969), pret de câtiva ani si de un volum: „Generatie si creatie“. Volumul, oricât de subtire, constituie una din cele mai coerente definiri, prin analiza, a saizecismului literar. Retragerea lui Martin din critica actualitatii literare si implicarea lui în dezbaterile teoretice a privat literele române de asistenta unui spirit critic ale carui gust si acuitate, fler si transanta îsi bazau siguranta pe o substantiala rigoare teoretica. Dintre toti teoreticienii literari postbelici, Martin e singurul care nu vede literatura ca o ilustratie de precepte, ca o demonstratie sau epifanie de concepte. El e, la noi, singurul critic dintre teoreticieni. Cronicile lui Martin sunt scrise sub specia definitivului, nu a conjuncturalului.

Tânarul cronicar dialogheaza strict cu opera, punând epoca în paranteza. Daca lipseste ceva din cronicile lui Martin, acesta e chiar „spiritul timpului“, atât în acceptia lui tacitian-lovinesciana, cât si în acceptia lui triviala, de timp conjunctural. Timpul ideologic, timpul social au fost înlocuite cu trans-temporalitatea estetica, Martin iesind cu comentariile direct în atemporalul artistic. Aceasta suavizare a timpului istoric e facilitata si de abruptetea cu care cronicarul interpeleaza unicitatea operei, sarind peste orice element generalizator sau integrator. Structurata pe conceptul de generatie, preluat de la Tudor Vianu, cartea nu dezbate, la prima editie, functionalitatea conceptului, dar o face în suita de articole „Despre conceptul de „generatie“„  adaugata la editia a II-a. Asa cum apare în carte, „generatia“ lui Martin e definita doar de opere, fiecare cu idiomul ei aparte. Din definirea ei lipseste „portretul de grup“, caracterele comune, eventuala poetica unificatoare. Scriitorii stau alaturi pentru ca ei sunt „alesii“, privilegiatii axiologiei profesate de cronicar. Definita ca „ritual cotidian de trecere spre solitudinea esentiala a creatiei“, generatia va fi o suma de asemenea „solitudini“. Critica de adecvare programatica, de identificare si de supunere la obiect, critica lui Martin îsi foloseste eleganta pentru exactitate si rigoarea pentru farmecul preciziei. Analizele sunt atât de patrunzatoare încât în desenul începuturilor, asa cum l-a conturat Martin, se cuprinde, aproape în toate cazurile, întreaga evolutie ulterioara a autorilor, ca si cum cronicarul ar fi perceput-o in nuce. Iar asta pentru ca Martin intra în acea intimitate (sau profunzime) a operei care e totuna cu legitatea ei interna si din care aceasta nu mai poate iesi decât cu pretul incongruentei. Cronici cu religia rigorii, cronicile lui Martin se apropie deodata de facultatea dominanta si de facultatea generativa a operei. Ele dezvaluie mecanismul producator de sens, nu atât mecanismul producator de text, si au ca prim obiectiv coerenta interna a operei. Aceasta coerenta se traduce în constructia „universului“ si în modalitatea „viziunii“, lucruri pe care Martin le pretinde cu scrupul.
Urmatorul volum („Critica si profunzime“, reeditat cu titlul „Geometrie si finete“ si amplificat cu doua noi studii – foste prefete – consacrate lui Georges Poulet si Jean Starobinski) îl plaseaza deja pe Martin printre teoreticienii criticii literare (mai degraba decât ai literaturii). E o carte-reper pentru problematica si conditia criticii literare, o sinteza  despre critica moderna (franceza exclusiv) si despre teoria criticii. Martin ofera dezbaterii despre critica, despre metodele si conditia acesteia, un breviar al ideilor critice moderne, o schita de fenomenologie a ideii critice, asa cum merge aceasta de la Sainte-Beuve la Starobinski. Nu toti cei prin care s-a ilustrat ideea critica sunt prezenti în aceasta schita (lipsesc, de pilda, Taine, Thibaudet, Bachelard, Barthes etc.), dar Martin îi aduce si pe acestia în discutie ori de câte ori reconstituie geneza ideilor critice. Daca Thibaudet, bunaoara, nu s-a învrednicit de un capitol aparte, referirile la el fac, totusi, de un capitol. Nu stau mai rau nici ceilalti, cu singura conditie ca ideile lor despre literatura si despre critica literara sa rezoneze cu ale lui Mircea Martin. Acesta si e, de fapt, filtrul (selectiv sau deformator) prin care trece critica moderna în cartea lui Martin. Figura spiritului critic, asa cum e ea definita în introducerea la editia a II-a („Geometrie si finete, un elogiu al criticii franceze în loc de argument“) si cum e apoi demonstrata prin analizele si interpretarile concrete, e una dilematica, macar în masura în care e una conflictuala, de o dualitate ce poate lua cale dramatica; ea se constituie dintr-o relatie tensionata, dintr-un „raport evident sau subiacent, dialogic si uneori chiar polemic, între reflectie si spontaneitate, între distanta si intimitate, între luciditate si sensibilitate“. Nu-i vorba de doua tipologii critice asezate sub sigla „spiritului de geometrie“ si a celui de „finete“ (desi sub aceste semne ele au existat, ba chiar mai persista), cât de doua valente care-si disputa întotdeauna si în toate cazurile prioritatea, operând într-un dans de accente. Tocmai pornind de la acest balet interior al calitatilor, de la dubletul lor dialectic, poate Martin transla distinctia pascaliana asupra criticii, punând mai întâi în opozitie spiritul de geometrie cu spiritul de finete („opozitia între geometrie si finete ar fi aceea între rationament si sentiment, între o propensiune asociativa si una diferentiatoare, între o vointa totalizanta si abstractizanta si atentia fata de unicitate, între o confruntare cu reductibilul si o alta cu ireductibilul“), dar pacificând apoi cele doua directii si structuri de receptare sub semnul „hotarâtor“ al adecvarii (totuna cu „inteligenta talentului critic“); ba chiar compatibilizându-le: „Încercarea de identificare cu un autor si de reconstruire a traiectului sau a proiectului sau creator cere nu doar finete, dar si «geometrie»; dupa cum situarea si interpretarea unei teorii, a unei conceptii de viata, presupun, la rândul lor, multa finete, nu numai «geometrie»“. Armonizarea celor doua calitati (pe principiul subsidiaritatii uneia din ele, totusi) constituie si miezul criticii lui Martin: o adecvare facuta deopotriva prin mijloace geometrice si de finete, prin generalizare si concretizare; o distantare care îmbratiseaza, o identificare care îndeparteaza. Adecvarea, identificarea si distantarea sunt, de altminteri, temele pe care Martin le urmareste cu o afinitate problematica ce trece dincolo de obiectivele studiilor. Si le urmareste cu o finete disociativa atât de acuta încât le surprinde, de regula, disimulându-se una în alta. Când e vorba de clasicii criticii, Martin nu ezita nici sa le dea în vileag contradictiile (asta se întâmpla si cu cei mai apropiati de noi, într-un permanent si franc dialog de idee) sau caderile în desuetudine, dar nici sa le marcheze punctele profetice, deschiderile spre modernitatea de dupa ei (aici însa mai cu precautie, fara entuziasme „protocroniste“). Cartea e, în esenta, un colocviu cu marii critici. Un colocviu din care rezulta atât mersul ideii critice, în acte distincte, dar legate unul de altul, cât si conceptul de critica al lui Martin; o exegeza-dialog.
O aplicatie a acestui concept de „geometrie si finete“ se vede în „Identificari“, volum de studii consistente (închinate lui Blaga, Fundoianu, Calinescu, Vianu, Bogza), completate cu o suita de articole despre scriitori moderni (unii „simpatii“ constante ale exegezei lui Martin: Blaga, Fundoianu, Calinescu, Vianu, Bogza, dar si Labis, A. E. Baconsky, M.R. Paraschivescu s.a.). Studiile (toate nuclee de monografii, ceea ce unele vor si deveni – cum e cazul celor despre Calinescu si Fundoianu) privilegiaza (si, desigur, mai întâi identifica) linia de coerenta interioara a viziunii, polemizând – fie implicit, fie deschis – cu interpretarile care fragmenteaza opera. Blaga, bunaoara, e „blagian“ de la bun început, putând fi „recunoscut chiar si în eroare“. Deducerea coerentei nu contesta „devenirea“ poeziei, dar o subsumeaza unui principiu unitar. Contradictiile – sau rupturile – sunt integrate în acest principiu organic al devenirii iar analizele argumenteaza mereu unitatea de teme, viziune si atitudine, contragerea lor într-o „masca“. Aceeasi unitate profunda între preocupari, teme, stil si fire e pusa în valoare, bunaoara, si în cazul lui Tudor Vianu (al criticilor în general), la care „idealul clasic mobilizeaza resursele omului si rezolva tensiunile operei“, fiind „prezent în toate momentele carierei“ si derivând „dintr-o structura sufleteasca stabila“ ce poate fi recunoscuta „ân pecetile unui stil“. Pe scurt, „idealul clasic“ e, în cazul sau, „un mod de a fi“ (iar apoi un mod de a gândi si de a scrie). Sobre, riguroase, concentrate pe argument si pe nuantele demonstratiei, comentariile lui Martin nu-si refuza bucuria câte unei scaparari de arta (cutare critic avea „un cap de veche statuie si gesticulatia decisa si demna a unui tribun“, cutare poeta e „frumoasa ca o dezamagire“ etc.). E vorba însa doar de adieri de arta, caci stilul lui Martin e riguros intelectual, pur stil de idee si austeritate.
O carte de extrem impact (una din cele mai „fertile“, incitante si articulate carti postbelice) e „G. Calinescu si «complexele» literaturii române“. Ea e doar prima parte a unui proiect, ramas, din pacate, doar la atât. Chiar si asa, ea e o carte-memento. La prima editie, adevarata ei tinta – patologia culturala româneasca – a fost eludata în comentarii (de nevoie; cartea însasi a aparut cu mare dificultate), dar volumul lui Martin premerge prin analiza si inventarierea „complexelor“ culturale românesti toate operele de deconstructie si de-mitologizare de dupa 90. G. Calinescu e aici doar prisma prin care Martin diagnosticheaza „complexele constitutive“ ale culturii române (si nu doar ale literaturii). Desi pare subiectul investigatiei, Calinescu e, de fapt, victima acesteia, simpla materie de laborator pentru a dezvolta cultura complexelor. Martin îsi fixeaza mai întâi pacientul si-si explica metoda de cercetare. în bun critic „al profunzimilor“ el da, mai întâi, deoparte toata flora de contradictii si diversitate, descoperind dedesubt structura obsesionala, coeziunea ireductibila. Calinescu e, la prima vedere, „proteic“. El risca astfel sa scape expertizei – daca aceasta nu e vigilenta si nu-si noteaza scrupulos toate leit-motivele ce traduc obsesii disimulate, dar de nedisimulat. Martin aplica însa „o lectura continua“ prin care „descopera propozitii ce suna ca niste refrene, îndemnuri ce par sa traduca obsesii“. Iar odata stabilita grila de obsesii nu e greu de vazut sub ele complexele care le-au stârnit si le întretin. Aceste complexe, la rândul lor, sunt fie fatise, fie ascunse. Se-ntelege de la sine ca atractive cu deosebire si exponentiale, „exemplare“ sunt complexele care „se tradeaza“, nu cele care „se declara“. Complexele, asadar, nu numai refulate, dar si proiectate în reversul lor. Relevante cu adevarat sunt însa nu atât complexele în sine, cât „încercarile de a le ascunde sau depasi“. Pe acest material „mistificator“ lucreaza în primul rând Martin, scotând de sub el cauza genuina si eficienta a complexelor. E o metodica munca de „deconstructie“. Ca orice psihanalist, Martin merge înapoi, de la „complexul de superioritate“ la cel de „inferioritate“, facându-i întreaga etiologie. Cartea lui Martin nu e una de psihologie a „poporului român“ (vazuta dinspre si din literatura) si nici una de „psihanaliza“ a culturii române. Dar câte ceva din fiecare e implicat în argumentatie – discret, fara tapaj, cu riguroasa eficienta si maxima economie. Ea nu face nici parada de metodologie, definind „complexele“ ca un practician, nu ca un teoretician. Conceptul e aici un simplu instrument. Nu e vorba de simpla mutatie în cultural a unor complexe din zona individualului. Si nici de vreo inspiratie din „complexele culturale“ ale lui Bachelard, care sunt, la urma urmei, mai degraba complexe ale creativitatii sau imaginarului. Chiar daca Martin vorbeste despre „complexele constitutive“ (poate chiar structurale) ale culturii române, ele nu sunt decalcuri dupa psihologia „arhetipala“, ci concepte modulate la întretaierea psihologiei creative cu istoria, a literaturii cu ideologiile si a culturii cu societatea. În mare, fireste, un „patent“ psihanalitic e de regasit si în conceptul de „complex cultural“ folosit de Martin. Si acesta, ca si cel din psihanaliza pura, „se recunoaste nu numai prin deformarile produse, ci si printr-o anume repetabilitate obsesionala“ si poate fi identificat „atunci când în cuprinsul sau în urma judecatii defavorabile apar exagerari, respectiv diminuari ale proportiilor reale, restrictii ori generalizari abuzive, încercari compensatoare în alte planuri sau, pur si simplu, rasturnarea planurilor ca atare si, mai ales, a criteriilor“. Complexele listate de Martin sunt complexe de cultura mica, provinciala si retardata. În mare, ele sunt de doua feluri: de specificare si de integrare. Ceea ce înseamna ca unele din ele se nasc deodata cu însasi cultura/literatura „nationala“. Sunt complexe de si din nastere, la care se adauga apoi complexele „devenirii“, complexele de parcurs. Martin pune mereu în evidenta dialectica în care joaca, simultan, complexele de închidere si cele de deschidere. Lucrurile sunt cu atât mai „complexe“ cu cât cele doua procese – al individuatiei si al integrarii – sunt atât de inseparabile încât par unul singur. Nu numai ca „abia contactul cu spiritul european ne-a revelat pe deplin noua însine“, dar Occidentul trece, initial, dincolo de rolul acesta de revelator: el e cel care ne spune cine suntem. Asa încât, „la început specificarea se confunda cu integrarea“. Dar treptat complexele se desprind si se conflictualizeaza. Cele mai marcante complexe identificate si analizate sunt cel al „originii umile“, al „existentei periferice“, al „întârzierii“, „discontinuitatii“, „ruralitatii“, al „începutului continuu“, al „imitatiei“, al „absentei capilor de serie“, al „lipsei de audienta“, al „izolarii provinciale“, pâna la „complexul în fata criticii“. Fiecare din aceste complexe e urmarit în toata dialectica lui, de la primele simptome pâna la solutiile de disimulare sau vindecare. Dialectica de fond a culturii române rezulta una a transformarii complexelor de inferioritate în complexe de superioritate. Iar mecanismul acestor transformari e urmarit pe „cobaiul“ Calinescu; dar cartea lui Martin e, de fapt, despre bolile culturii române, nu despre cele ale spiritului calinescian.
Înapoi la probleme de teorie revine Martin cu „Dictiunea ideilor“, complementara la „Critica si profunzime“. Eseurile abordeaza probleme situate la intersectia poeticii cu estetica si a criticii literare cu istoria, studiindu-le pe cazuri concrete (române si straine; Calinescu si Vianu, pentru prima categorie, Valéry, M. Raymond, R. Barthes, Picon, Bousoño, pentru a doua). E continuarea dezbaterii de idei începuta în cartile precedente, dar si o investigatie asupra felului în care ideile sunt traduse într-un ethos: „Nu ma intereseaza numai ideile în sine, dar si felul în care ele sunt traite de o personalitate anume“. (Totusi, linia centrala e cea dedicata „filiatiei ideilor“, Martin urmarind în continuare peripetiile ideii critice si ale conceptului modern de critica). Ideile, stilul si omul fac, la Martin, o unitate: „stilul angajeaza omul, mai precis autorul în întregime“. Tot o „unitate“ trebuie sa faca si „ideea si expresia“. Nu exista idee fara arta de a o exprima. Stilul critic „se recunoaste în primul rând prin darul formularii exclusive“. Metodele „scientiste“ care au invadat critica, acceptate ca perspective deschise, stimulatoare, conduc, totusi, în viziunea lui Martin, la „reificarea operei“, la „dezinteresarea“ de „palpitul“ acesteia si de „virtutile evocatoare ale stilului critic“ totodata; or, fara aceste doua elemente nu exista nici critica literara. Partizan al „criticii creatoare“, Martin propune criticii sa fie o arta a „dictiunii ideilor“; a ideilor asumate, traite si exprimate adecvat, adica precis (iar sugestivitatea limbajului critic e factor de precizie).
Tema recurenta a lui Fundoianu, migrând din carte în carte, îsi strânge toate piesele în monografia aparuta în seria „Introducere în opera lui…“; premisele „negative“ ale cartii („Fundoianu e un autor nepretuit cum se cuvine“ pentru ca „e necunoscut“) o vor impulsiona spre o turnura ofensiva, atât în reevaluare, cât si în interpretare. Situatia speciala a lui Fundoianu, cu toate „contradictiile“ sale (deopotriva „traditionalist“ si „avangardist“, deopotriva revendicat de doua literaturi) e abordata ca unitate (a „unei personalitati“) identificabila „în continuitatea inconfundabila a unui stil“. Pe fir cronologic, investigatia operei se opreste mai întâi la nivelul devenirii conceptuale a acesteia, la „ideologia“ estetica si culturala a autorului, cu evidentiarea „maiorescianismului“ de fond al atitudinilor critice ale lui Fundoianu. Tot în devenire cronologica e studiata si poezia, aparent peisagistica, dar, de fapt, definindu-l pe Fundoianu ca pe „un poet al singuratatilor spirituale“, cu o poetica a „de-poetizarii peisajului“. Coerenta launtrica a poeziei lui Fundoianu, atunci când aceasta trece de la universul campestru la cel citadin, e data de „teroarea care creste din peisajul universal“; o teroare care vine din decor, indiferent de scenografia acestuia. Analizele si interpretarile dezmint cu totul „traditionalismul“ poetului, precum si „avangardismul“ acestuia; Fundoianu rezulta un poet modern, situat valoric „dupa“ Arghezi, Bacovia si Blaga, dar „înaintea“ lui Maniu, Pillat sau Vinea. Analizând deopotriva ideea si concretul, Martin desface viziunea în componente si evolutia în nuante si momente, reunindu-le apoi sub tutela „unitatii“, pe principiul coerentei care-si asuma contradictiile.
„Singura critica“ aduna eseuri si interventii publicistice despre „conditia criticii“ si verifica aceasta conditie pe câteva cazuri de critici contemporani „exponentiali“ (Edgar Papu, Adrian Marino, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu si Gheorghe Grigurcu în primul rând). Eseul titular, central, desface într-un „triptic de singuratati“ conditia ca atare a criticii. „Critica singura“ vorbeste despre „singuratatea“ criticii sau a lecturii, ca act de „traire izolatoare“ a operei. în aceasta „traire“, criticul dialogheaza, de fapt, cu „constiinta operei“, „inconfundabila cu cea care a generat-o“. „Singura critica“ pune în valoare responsabilitatea criticii profesioniste (în deosebire de capriciile celei diletante). Eseul are vadite implicatii conjuncturale, fiind scris într-o perioada de ofensiva împotriva criticii literare, a spiritului critic si a institutiei criticii ca atare. E, în fond, un eseu militant. „Singura critica“, în fine, o defineste pe aceasta ca disciplina: „Critica e una singura, indiferent de formele ei“. Nici speciile critice nu pot fi ierarhizate, întrucât „important este cum scrii, nu despre ce sau despre cine“. Nu temele, subiectele sau metodele garanteaza „superioritatea unui critic“; si nici profesarea foiletonisticii sau, dimpotriva, a tomului. Spiritul critic e garantat doar de talent si de personalitate, pe firul inclement al responsabilitatii fata de valori. Martin trece în revista toate prejudecatile momentului (prejudecati recurente altminteri), respingându-le pe principiul echilibrului critic si al rationalitatii empatice. Portretele critice de aici seamana, în parcurs si profunzime, rigoare si dialectica a distinctiilor, cu cele dedicate marilor critici francezi. Martin descrie „sistemul“ criticilor abordati sau îi reduce la sistem (în cazul celor care ostenteaza ca n-au, cum e, bunaoara, Grigurcu). Descrierea lui e, însa, dialog critic, nu expunere neutra; dialog de concepte si de conceptie, confruntare de atitudini interpretative si axiologice; dialog, în cele din urma, între constiinte critice. Principiile critice asumate de Martin înca din tinerete, pe fondul unei empatii cu opera care-l duce spre critica de identificare, sunt pastrate de-a lungul întregii sale actiuni; ce li se mai aduce nu sunt modificari, ci doar nuantari.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper