Marian Popa

Un articol de MIHAI IOVANEL

În articolul pe care si-l dedica în editia a doua din „Dictionar de literatura româna contemporana“ (1977), Marian Popa se autodefineste astfel: „Combina demersul pozitivist traditional, factologic, statistic si compilativ cu neopozitivismul logistic, structuralist si fenomenologic, care-i faciliteaza organizarile sintetice; ironic prin fire si din precautii metodologice, el are totusi ambitia temelor neabordate sau insuficient abordate, nu atât dificile, cât grele prin volumul de munca cerut“. Din acest autodiagnostic, calificarea care îl particularizeaza pe autor în peisajul postbelic este ironismul, functionând ca presupozitie principala a criticii si chiar a literaturii sale: nu doar ca „precautie metodologica“, ci si operational. Ironia este o escorta permanenta, exercitându-se în mai multe variante: prin relativizarea criticii ca sursa „obiectiva“ de adevar-referinta si prin relevarea modalitatilor fictionale, speculative si accidentale ale acesteia; prin subminarea figurii autorului-critic („toate numele si operele amintite în paginile dintre coperti, chiar numele autorului, sunt cu totul si cu totul imaginare“, scrie chiar „Autorul“ pe coperta a patra a volumului „Modele si exemple“, 1971); prin folosirea intensiva a parodiei – sunt parodiate teorii si stiluri critice si sunt transformate în material literar mai mult sau mai putin comic.

Daca (auto)ironia reprezinta ipostaza cea mai frecventa în care valorifica Marian Popa conceptul criticii, modalitatea prin care îsi construieste sistemul evolueaza pe trei coordonate – comparatism, taxinomism si neostructuralism, care se circumscriu conceptului de relatie, criticul fiind înainte de toate un investigator al relatiilor, din punct de vedere sintactic, semantic, pragmatic, ce pot fi stabilite între fictiuni, între elemente ale fictiunilor, între fictiuni si interpretari sau între fictiuni si realitatea ce le contine. Desi integreaza conditionarile istoricului asupra literarului, comparatismul sau este mai putin istoric si mai mult morfologic; criticul releva structuri pentru a le clasifica si face clasificari pentru a detecta structuri. Spre deosebire de structuralismul canonic, el întelege prin structuri exclusiv o functie euristic-fictionala, „numai niste raspunsuri provizorii, corectabile si modificabile la niste întrebari pe care un anumit tip de lectura si le pune în legatura cu o opera. Adica niste ipoteze“. Putin sensibil la relevanta esteticului ca finalitate a literarului, modelul sau de lectura implica doar în plan secund judecata de gust. Referintele autohtone sunt alaturate celor occidentale într-un sens care eludeaza si sincronismul si protocronismul, ca simpla figuratie care oricând ar putea fi alta. Eruditia lui Marian Popa se exercita adesea ca spectacol formal semiautonom, desprins partial de didactica exemplificarii, încât listele de opere, autori si personaje sunt privite printr-o prisma borgesiana; eruditia este, pe scurt, un alt vehicul al ironiei. „Comicologia“ (1975) e deschisa prin urmatorul avertisment-manifest, valabil si pentru „Homo fictus“ sau pentru „Calatoriile epocii romantice“ (1972): „Cartea (…) a fost mai întâi redactata folosindu-se numai speculatii personale. Dupa aceea au fost citite lucrarile altora, descoperindu-se ca tot ceea ce parea reflectie proprie exista mai de mult. Exact pentru acest motiv ideile altora sunt ideile proprii, folosite ca material de constructie“. Daca ideile autorului sunt înlocuite de aparatul bibliografic extrem de aglomerat, daca toate au fost spuse si nimic nou nu mai este cu putinta, rolul criticului se resoarbe în „naratiunea“ care dispune si monteaza bibliografia pe linii de forta taxinomice inventate sau doar inventariate. „Homo fictus“, subintitulat „Structuri si ipostaze“, înregistreaza relatii categoriale, tematice, sintactice, mitografice s.a.: personajul aristotelic versus personajul nonaristotelic, grupuri de personaje si grupul ca personaj, masele si personajul masa, stapânul si servitorul, tipicitatea, personajul stereotip, personajul simbolic si personajul simbol, suprapersonajul, personajul absent, eroul, autorul devenit propriul sau personaj, personajul si numele sau. Relatele din „Calatoriile epocii romantice“ sunt considerate din punct de vedere filosofic, tipologic, geografic, utopic sau din perspectiva tehnicilor literare de redactare.
Cartile de critica ale lui Marian Popa pot fi grupate în doua categorii: (i) sinteze tematice – „Homo fictus“, „Calatoriile epocii romantice“, „Comicologia“, lexicografice – „Dictionar de literatura româna contemporana“ (1971), istorice – „Istoria literaturii române de azi pe mâine“ (I-II, 2001), monografice – „Camil Petrescu“ (1972), „Viscolul si carnavalul“ (1980) si (ii) culegeri de studii si articole – „Modele si exemple“, „Forma ca deformare“ (1975), „Competenta si performanta“ (1982).
Acestea din urma amplifica adesea zonele bibliografice din sinteze prin cercetari suplimentare asupra personajelor, onomasticii personajelor, a calatoriei, comicului s.a. Dar în sumarul lor eterogen se regasesc si investigatii privind raportul dintre mesaj si conventie în literatura, criza poeziei si poezia stiintifica, delirul posibilitatii în science-fiction, relatie si masca în „Luceafarul“ lui M. Eminescu, relatii tematice la G. Bacovia, Gib I. Mihaescu, Mircea Ciobanu (în „Modele si exemple“), libertatea de creatie, literatura western în spatiul românesc, pornindu-se de la „Moara cu noroc“ de Ioan Slavici, realismul si fantasticul în calitate de categorii literare („Forma ca deformare“). În „Competenta si performanta“ Marian Popa e interesat sistematic de concepte din filosofia computationala, fiind în critica româneasca unul dintre primii si putinii critici-filologi care le aplica. În eseul „Posibilitatea omului interior“ analitica psihologista uzuala este reconstruita pe suportul schemei: semnal de intrare-boxa (ne)transparenta de prelucrare a semnalului-semnal de iesire. Alte eseuri cerceteaza raportul dintre final si finalizare sau dintre centru si provincie ori, vizând implicit cultul lui Ceausescu, problemele ridicate de encomiastica în literatura („Efectele elogiului sunt predominant negative. Nocivitatea este mai redusa daca efectele laudei se limiteaza la individul care o suporta si o accepta, ca în fabula „Corbul si vulpea“; dar ea poate capata proportii dramatice daca lingusitul detine o anumita superioritate asupra semenilor sai“). De asemenea, apar studii dedicate lui Tudor Arghezi, Marin Preda, D. R. Popescu, Eugen Barbu, Nichita Stanescu, Ioanid Romanescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru si Adrian Paunescu.
În „Camil Petrescu“, autorul cercetat e redus la doctrina substantialismului, examinat pentru întâia oara într-un context monografic. „Viscolul si carnavalul“ e un „eseu tipologic“ care investigheaza din unghiul „simbolurilor operatoare“ enuntate în titlu literatura lui Fanus Neagu, autorelativizându-si atât directia, cât si concluziile.
„Dictionar de literatura româna contemporana“ a fost criticat pentru subiectivitate si pentru deformarea canonica datorata unor sabloane de limbaj realist-socialist (incluzând aici si privilegierea în interpretari si spatiu acordat a unor autori parveniti pe linie partinica), si admirat atât pentru volumul de informatie, cât si pentru pionieratul în literatura de gen. La editia a II-a din 1977, criticul a adaugat aproximativ 500 de articole celor 600 initiale, revizuindu-se si printr-un stil mai sintetic. Din aceasta editie „revizuita si adaugita“ a fost îndepartata precizarea ca lucrarea „constituie un omagiu, închinat aniversarii a 50 de ani de la înfiintarea Partidului Comunist Român“.
Daca nu tipul de prelucrare a materiei, macar cantitatea ei „anunta“ „Istoria literaturii române de azi pe mâine“. Limitele temporale, fixate aici între 23 august 1944 si 22 decembrie 1989 (dar depasite fie înainte, fie înapoi pentru completarea unor corelatii), sunt stabilite de preeminenta politicului comunist asupra literarului: „A fost o epoca de mare glorie pentru literati, chiar daca nu si pentru literatura, prin faptul ca niciodata si nicaieri altundeva nu li s-a dat o mai mare importanta în viata societatii“. Literatura este cercetata printr-o seama de determinari ale legaturilor strânse dintre literar (autori, scrieri, institutii, publicatii, moravuri, anecdotica) si politicul ideologic, institutional si birocratic. Cuantificarea acestui sistem de raporturi e mai important pentru Marian Popa decât construirea unui canon estetic; desi acesta nu lipseste, functia estetica a literaturii este oricum secundara pentru autor fata de cea sociologica, gnoseologica sau antropologica. Arhivarea exhaustiva e cuvântul de ordine care permite paraesteticului si nonesteticului sa devina pertinente când adauga un plus de informatie contextualizanta. Bazinul referential, de o eterogenitate neortodoxa academic, colporteaza zvonuri, informatii cu sursa neverificabila laolalta cu reconstituiri minutioase (cazul plagiatului din „Incognito“ de Eugen Barbu) si cu parcurgeri profesioniste ale colectiilor de publicistica. Tipul de tratare variaza de la capitolul monografic (eventual descompus în secvente corespunzând succesiunii de momente istorice, cum se întâmpla la Marin Preda si Eugen Barbu) la simpla indexare nominala si de la analiza scrierilor (eterogena ca metoda – stilistica, istoricista, tematista, ideologica s.a.) la aproximarea unui autor pornind de la datele lui fizice. I se acorda un spatiu generos literaturii / culturii produse de exil, iar autori precum Horia Stamatu si Constantin Virgil Gheorghiu sunt monografiati pe larg. Desi o serie de autori legionari din diaspora sunt tratati comprehensiv si compensatoriu, actiunea unor institutii din strainatate de a se opune politicii din tara este circumscrisa agenturilor straine de spionaj; ba chiar Virgil Ierunca si Monica Lovinescu vor fi simetrizati lui Nicolae Moraru, tustrei fiind vazuti ca pioni ai unor programe manipulative supraindividuale. Macrorelatia care coaguleaza la nivel ideologic materialul „Istoriei…“ îsi ia paradigma din teoria conspiratiei, fiind reductibila la confruntarea dintre spiritul national si elementul alogen (sovietic, evreiesc, maghiar, neromânesc). Într-un interviu, Marian Popa va invoca o bibliografie în care intra romanele conspirationiste ale lui Thomas Pynchon. Limitarea „Istoriei…“ la determinari caracteristice fictiunii nu este o excentricitate ulterioara a autorului, care ramâne coerent cu relativismul sau epistemic (desi nu sesizeaza contradictia dintre programul „tare“ al nationalismului si cel „slab“ al relativismului ironic), ci e un factor de constructie, dincolo de avertismente precum „Aceasta istorie este un roman balzacian-ionescian“. Ceea ce nu transforma totusi într-o afacere secundara sau nesemnificativa reactivarea în „Istorie…“ a esentialismului etnic interbelic si a exceptionalismului românesc neoprotocronist – scheme operative si unificatoare de-a lungul lucrarii; e interesant de remarcat ca astfel de lucruri sunt dificil de identificat în scrierile anterioare ale criticului. Stilistica pusa în joc este de o mare varietate; în alternanta sau în consonanta cu stilul academic-pozitivist sec sunt folosite intensiv intertextul, pastisa, parodia, portretul, sarja, anecdota, calamburul. Retoric, Marian Popa joaca cu toate piesele.
Cartea a produs numeroase controverse si putine discutii. Receptarea, când nu s-a manifestat sub forma boicotului sau a reactiilor exclusiv orale, a cantonat adesea în pamflet ori a declansat contraofensive. Reprosurile, de toata mâna, au vizat favorizarea canonului promovat de gruparea protocronista, paralel cu subaprecierea unor autori ca Mircea Ivanescu, cota ridicata a calificarilor prin nonliterar, transformarea etnicului în criteriu operativ, conflictul stabilit între elementul alogen si elementul national, presupusele relatii cu Securitatea ale autorului, nationalismul, erorile de informatie, caracterul prea ludic sau prea cinic al unor caracterizari sau titluri de capitole, ambitiile de exhaustivitate, lipsa unor autori, zvonurile, colportarile, titlul.
Viitorul „Istoriei…“ ca opera critica si canonica depinde nu doar de trecerea unei perioade de timp, care va raci, inclusiv prin inevitabila disparitie a celor implicati, reactiile temperamentale stârnite în prima instanta; ci si de evolutia limbajului corectitudinii politice. Însa este cert ca uriasa sursa de informatii va continua sa fie exploatata si este plauzibil ca ea va fi gustata si pe viitor ca literatura sau ca „roman“, indiferent de discutiile ideologice.

Proza lui Marian Popa poate fi citita simultan ca violon d’Ingres, ca ilustrare „didactica“ a teoriilor din „Homo fictus“, „Comicologia“ sau din „Calatoriile epocii romantice“ ori ca formulare a acestora din alt unghi.
„Doina Doicescu si Nelu Georgescu“ (1977), primul sau roman, e o „Cartea nuntii“ prelucrata prin Alphonse Allais sau prin partea de „proza absurda“ din literatura lui I. L. Caragiale. Romancierul realizeaza, precum G. Calinescu, o poveste mondena, în ambient urban, textul este o suita de descrieri – reflex Le Nouveau Roman – ale raporturilor dintre personaje altfel goale, reduse la conditia lor onomastica, si aceea intersanjabila (paginile de început prezinta, în cel mai pur stil Allais, un dialog telefonic între Doina, care se da drept Lia, si Gigi, care se prezinta ca Nelu). Totul este tapetat cu citate si aluzii literare.
„Calatorie sprâncenata“ (1980) valorifica, pornind de la conventiile însemnarilor de calatorie, o serie de tehnici care coaguleaza doar prin vointa experimentalist-ironica: începând cu reductia textualista a jurnalului de calatorie la travaliul acestuia, continuând cu excursul comparatist-subversiv Noi versus Ei si terminând cu tratarea parodica a unor carti si autori, precum „Divina Comedie“ (naratorul e condus în infernul unei suburbii occidentale de catre un Vergilio Dante), Wilhelm Hauff („Piticul Nas“, din „Basme“), I. L. Caragiale (din „Grand Hôtel „Victoria Româna“„), Adrian Marino („Caiete europene“) s.a., sau cu plagiatul autodeconspirat din Théophile Gautier, de la care se împrumuta descrierea unui tablou.
Pornind ironic de la literatura realist-socialista, „Podul aerian“ (1981) suprapune conceptul de lume comunista peste acela de cea mai buna dintre lumile posibile, în care pâna si accidentalul participa la împlinirea necesitatii istorice, metonimizata prin suprarealistul „pod aerian“. Pe fondul, subversiv si marcat intertextual, al pastisarii literaturii triumfaliste de santier, romanul nu are personaje principale; toate sunt secundare si episodice. O descriere posibila a (non)actiunii romanului e data de aparitia si disparitia a sute de personaje, multe cu o simpla prezenta nominala. Pot fi citate la întâmplare: Alecu Ruptea, Mia Ciocanu Suraia, Papusa Mincu, Dorin Potoanca, Paul Delabuda, Iordan tuturu, Manole Baratca, Octavian Valenjos, Lina Chiochis, Coca Nalbant, Cora Botoi, Leon Spalnacu etc.

„Avocatul diavolului“ (2003), carte de dialoguri realizata de Marius Tupan, este o sinteza memorialistica si critica. Marian Popa îsi face autobiografia într-o combinatie rara, de fapt unica în literatura noastra, de cruzime sau raceala autoscopica, de limbaj ultraintelectual si dictie argotica, de anecdotic si reflexiv. O parte consistenta este rezervata deconstruirii criticilor exersate de confrati pe marginea „Istoriei literaturii române de azi pe mâine“, carora Marian Popa nu le ramâne dator.

POPA, Marian (15.IX.1938, Bucuresti), critic, istoric si teoretician literar, prozator. Este fiul Mariei Popa (n. Rapolti), menajera, si al lui Mircea Popa, desenator cartograf, încadrat plutonier major în Legiunea de Jandarmi. Urmeaza la Bucuresti scoala elementara iar din 1952 o scoala medie de mecanica, pe care o abandoneaza în 1955, pentru a intra în câmpul de productie ca manipulant de materiale si macaragiu la o fabrica de gheata, apoi ca frezor si rabotor la Uzinele Autobuzul. Absolvent al liceului (cursuri serale) în 1958, devine student la Facultatea de Limba si Literatura Româna a Universitatii bucurestene (1961-1966). Va fi asistent la Catedra de literatura universala si comparata a facultatii pe care o terminase. În 1972 îsi sustine doctoratul cu o teza având ca obiect calatoriile epocii romantice, valorificata editorial în acelasi an. În 1973 obtine o bursa a Fundatiei Humboldt pentru un stagiu la Stuttgart. Din 1983 este lector la Universitatea din Köln. În februarie 1986, aflat în Germania, face cerere de azil politic, care îi este respinsa. Debuteaza la „Viata studenteasca“ în 1965. Colaboreaza cu precadere la „Luceafarul“ si „Saptamâna“, publicatii conduse de Eugen Barbu, dar publica si în „România literara“, „Viata româneasca“, „Convorbiri literare“ s.a. Debuteaza editorial cu „Homo fictus“, în 1968.

2 comentarii pentru “Marian Popa”

  1. decembrie 27, 2010 la 8:44 am

    Superb articol!!

  2. iulie 8, 2011 la 8:37 am

    Ne-ar interesa dosarul de la „baieti cu ochi albastri „.Ce grad are sau avea ?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper