Iubirea de patrie

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Avem lacrima si înjuraturile usoare. De douazeci de ani suntem mai mult decât români, suntem o specie aparte pentru care totul e sfânt si nimic nu mai e sfânt, care calca totul în picioare si ridica totul la ceruri cu aceeasi dezinvoltura infantila si bolnavicioasa. O natie traumatizata de cosmarul socialist sfârsit într-o zi însorita de decembrie si de cosmarul capitalist în care s-a trezit si din care nu va iesi prea curând.

S-a plâns mult, s-a înjurat mult la moartea lui Adrian Paunescu. Numerosi au varsat lacrimi sincere, altii conventionale, la fel de numerosi au înjurat copios din prostie juvenila, din invidie, câtiva din ura si din datorie, fiindca momentul se preta ticalosiei cu iz ideologic. Unii au rascolit amintiri comune lacrimogene pentru a proslavi poetul, a crucifica mai bine omul si a poza în monumente de virtute si de viziune istorica. Cu ani în urma, alti vaduviti de o patrie pe masura lor s-au saltat pe cadavrele lui Cioran, lui Noica, lui Tutea si au ramas acolo, prosperi si tare rusinati când li se aminteste ca  apartin unei natii care a avut totdeauna dificultati sa tina pasul cu istoria.
La capatul lumii, unde ma aflu, am reascultat si vazut si eu poetul si omul în zilele lor faste de altadata. I-am vazut si i-am ascultat si în trecerile mele prin tara, prezente coplesitoare, inconfundabile, mai mari decât natura, ce se stingeau încetul cu încetul în indiferenta aproape generala. Mi-a fost redactor-sef un an si jumatate la „România literara” si-mi amintesc cu nostalgie si emotie lupta saptamânala pe care o ducea cu Directia presei pentru ca revista sa apara asa cum fusese gândita. Nu ma simt îndreptatit sa-l judec nici ca poet, nici ca om, se calca deja pe picioare cei care s-au repezit s-o faca în numele unui trecut prea complex pentru a fi înteles de toti neispravitii si al unei posteritati la care aceiasi i-ar fi dat eventual dreptul daca si-ar fi platit pacatele. Tot ce pot sa spun este ca a fost unul dintre putinii oameni cunoscuti care a iubit România, patria, cu o patima si o furie pe cât de rare, pe atât de exemplare.
Putini dintre noi îsi mai iubesc azi patria. I-a dezamagit mai ieri si-i dezamageste si azi, n-a fost nici mai ieri la înaltimea asteptarilor lor si nu e nici azi. Ei nu s-au nascut, n-au crescut si n-au ajuns la vârsta când pot judeca fara nicio strângere de inima în aceasta patrie dezamagitoare, ei s-au nascut, au crescut si au devenit adulti într-o patrie de butaforie purtând întâmplator pe harta numele de România, careia nu i-au datorat, nu-i datoreaza si nu-i vor datora niciodata nimic. Ei, eternii si neconsolatii dezamagiti, au fost dintotdeauna, daca nu chiar cetateni ai lumii, cel putin europeni si cu certitudine occidentali. Generatia telefoanelor mobile, a gumei de mestecat, a droguriloor, a dispretului pentru parinti si batrâni, a ludismului, a individualismului si a reusitei materiale nu mai are de mult patrie. Spalati de douazeci de ani pe creier de corifeii si slugile noii ordini politice, sociale, culturale si morale, saraciti de orice curiozitate si recunostinta pentru adevaratul trecut al tarii, victime inocente ale vânzatorilor de iluzii, cei mai multi dintre tinerii de azi ratacesc abulici în prezentul lumii românesti a carui infamie n-o vor întelege poate niciodata. Straini în propria lor patrie, iata marea, tragica si greu de reparat consecinta a degradarii scolii, a televiziunilor si a publicatiilor cretinizante, a climatului de jaf, de arbitrar si de minciuna, mai clar spus a capitalismului românesc în care tinerelor generatii le-a fost si le este dat sa creasca si sa traiasca.
Nu-si mai iubesc patria nici cei mai multi dintre emigrantii economici. S-ar putea s-o fi iubit cândva, dar evocata cu mici, sarmale, cântece populare, manele si bancuri obscene, patria nu mai e decât prilej de ranchiuna, de bascalie si de înjuraturi. Câte un actor sau cântaret aterizeaza la rastimpuri sa le aminteasca cine sunt si de unde vin, si pentru câteva ore o briza calduta de românism un pic primitiv le încalzeste sufletele secate de dezradacinare. Daca n-au uitat pentru totdeauna România, exilatii ce-au început sa îmbatrâneasca se mai lasa cotropiti de amintiri duioase, mai lacrimeaza, mai dau o fuga pe la neamuri si prieteni si se grabesc sa plece pentru a se refugia din nou în visul unei patrii ideale în care reîntoarcerea definitiva ar deveni o datorie patriotica. Dar patriotismul, nationalismul, mândria de a fi român, de a apartine unui popor asupra caruia istoria s-a abatut deseori nemiloasa nu mai sunt azi decât vorbe goale, greu si riscant de rostit si acestea, si oricum de neauzit în galagiosul, agresivul si atotprezentul discurs despre inutila si periculoasa pastrare si consolidare a identitatii nationale.
(8 noiembrie 2010)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper