Istorii de viata de la italienii dobrogeni

Un articol de Narcisa Stiuca


Cine si-ar putea imagina astazi ca, în urma cu mai bine de un secol, România, aflata în plin avânt economic, era un fel de terra promessa spre care se îndreptau sperantele de câstig ale muncitorilor sezonieri si cele de a duce o existenta mai îndestulata ale imigrantilor din tarile apusene? O marturie a acestui fapt este si existenta comunitatii de italieni constituita în Dobrogea, pe la sfârsitul secolului al XIX-lea.

„Mâncam mamaliga de castagna cu radiccio…“
„S-a schimbat acuma. Cum este acuma, în România, era atuncea în Italia. N-aveau ce munci, n-aveau unde (adica vreau sa spun, meseria asta de pietrar). Carol I a fost primu’ care i-a adus aici. Acuma s-a schimba! Acuma vreu sa sa duca multi la munca în Italia.“ – mi-a explicat Romano Fauro, fost muncitor la cariera Greci din Muntii Macinului, iar sora sa, Iduina Sachetti a adaugat: „Acolo unde era casa lor la Italia era o saracie… Faceau mamaliga de castagna… Au venit ca nu era de lucru în Italia. N-am vrut sa ne întoarcem, atunci, în ´53 pentru ca noi credeam ca e tot saracie în Italia. Da’ dupa razboi s-au îmbogatit italienii. Satu’ de unde au venit foarte bine arata, da’ este tot cam ca pe-aici, cum e sus, la Baba-Rada: sus sunt munti si jos-asa, e satu’. Acolo stau mai multi de-ai nostri, Fauro si Sachetti. S-a dus cumnata-mea acolo prin ´70, s-a dus în Italia, si când a venit, cica: „Vai ce bine-i în Italia! Vai ce bine- i în Italia! „ Si-un unchi al meu zice: Zice ca-i bine! Ca nu stiu io ce-i în Italia?!… Saracie! Mâncam mamaliga de castagna cu radiccio!….“
Italienii au venit în localitatea Greci în mai multe valuri: cei dintâi au fost bellunezii, agricultori din vestul provinciei Udine, au urmat apoi friulanii, din câmpia sud-estica a Friolului, apoi familii din Venezia, Lombardia si Rovigo, adusi de antreprenorii germani ai carierelor de granit, ca muncitori sezonieri.
Familiile Vals, Boro, Grigoretto si Sachetti au primit cetatenie româna printr-un decret al regelui Carol I de Hohenzolern, au fost împroprietariti si si-au construit case aidoma celor de acasa, în vatra satului, acolo unde, pâna în 1889, locuisera reprezentantii administratiei si ai armatei Imperiului Otoman.
Ceva mai târziu, dupa 1900, s-au asezat în colonia de munca, în „baracoanele“ saracacioase, construite chiar pe versantul muntelui, „pasaportarii“, cetateni italieni specializati în taierea si cioplirea pietrei: „Erau case-asa lungi pentru câte trei-sase familii. Asa stateau saracii ca vai de ei! Toti într-o camera! Era cam… mizerabila viata la dreptu’ vorbind, da’ ce sa faca ?!… Nu
le-ajungeau cine stie ce salariile si, daca nu le ajungea, sa mai ducea la domnu’ patron si sa-mprumuta si primavara erau lefteri! Parintii mei mi-au spus! Aveau copii multi! Aici, mai ales, la Baba-Rada, aiiii de mine!… într-o singura camera!…“ – îsi aminteste Romano Fauro.
Un interesant joc al identitatilor s-a instituit înca de la început în aceasta asezare dobrogeana: pe de o parte, s-a creat un contrast între localnicii majoritari, românii, bazat pe diferente lingvistice, confesionale si ocupationale, pe de alta,
s-au ivit diferentieri de statut civic si social economice chiar în interiorul grupului nou venitilor.
„Batrânii, când au venit din Italia, au cumparat putin pamânt si un bordei“
„Italienii de jos“ erau agricultori prosperi si crescatori de animale, pretul platit fiind renuntarea la cetatenie; „italienii de sus“, numiti si „pasaportari“ nu aveau dreptul sa detina proprietati, pe care, din veniturile lor mai putin decât modeste, oricum nu le-ar fi putut cumpara. În aceste conditii, ambele microgrupuri au recurs la medierea românilor pentru a-si continua existenta: „italienii de jos“ au acceptat de la a doua generatie casatoriile cu localnicii, considerându-i pe „pasaportari“ un fel de „vânatori de zestre“, în vreme ce acestia, încurajati de buna credinta a românilor, au recurs la sprijinul lor pentru a cumpara proprietati si a-si construi gospodarii modeste.
Desigur ca armonizarea nu s-a produs dintr-o data si nici n-a fost lipsita de renuntari dureroase si chiar de drame familiale. Mirela Buonavetti (casatorita Turtoi) mi-a evocat primul pas facut de italienii naturalizati în încercarea de a iesi din impasul înrudirii prea apropiate. Solutia gasita era departe de a-i multumi pe „batrâni“ si dintr-o perspectiva emotionala, era pusa sub semnul fatalitatii: „La prima casatorie mixta care a fost, batrânii au murit. Au murit! În câteva luni s-au curatat de suparare. Primu’ baiat care s-a casatorit cu o românca! Acuma era toate ca toate, da’ o chema si Mandica! si „mendica“ în italieneste e „cersetor“… Acuma toate ca toate sa le-nghita, da’ o cheama si „Cersetoarea“!?…“.
Familia Fauro a fost una dintre primele care au încercat sa atinga statutul economic al confratilor naturalizati: „Batrânii când au venit din Italia au cumparat putin pamânt si un bordei (ca era saraci) si strabunicu’ a plecat în Italia, da’ nu era Sfat ca sa faca act… ceva. O avut o chitanta (chitanta se dici?): Da: „Am primit atâtia bani de la cutare-cutare-cutare…“ Si mama a pastrat-o: Las-o, cica, ca poate ne prinde bine!  Si a tinut-o si s-a dus cu tata la primarie. Si era alt turc acolo, pe locu’ ala si celalalt nu mai era, ca primu’ a vândut-o si a plecat la Turchia si asta statea pe lânga el si voia s-o ia ca zicea ca-i a lui! Si mama a avut dovada si a aratat si nu i-a luat-o. Da’ numa’ mai târziu si-au cumparat casa aici, jos. Au stat multi anni la baracca, acolo sus! si uite-asa, casa lu’ tata nu era pe numele lui! Era la un român, un vecin. Casa!… Un om serios!“
„Erau mai zgomotosi si la vorba…“
N-ar fi exclus ca unele dintre stereotipiile identitare ce au generat valorizari negative în interiorul grupului sa fie o prelungire a celor regionale din patria-mama, o dovada fiind plasarea la periferia acestuia si acceptarea târzie a „cataloianilor“. Acestia din urma, originari din zona Rovigo, s-au asezat în Greci dupa „un popas“ de o generatie în satul dobrogean Cataloi, unde au suferit un dezastruos esec economic în încercarea „civilizatoare“ de a se impune ca agricultori. „Cataloianii“ erau mai repeziti si mai galagiosi, aveau o vorbire aspra si un comportament nonconformist. „Au venit pe urma italienii din Cataloi. Erau agricultori. Ãia semanau mai mult a tigani. Erau mai zgomotosi si la vorba… Mai urât vorbeau… Da’ acuma în Italia sunt oameni foarte bogati. Pe vremea lui Mussolini au fost dusi în jurul Romei la desecari si cu toate ca erau din Rovigo, i-au colonizat acolo. Le-au dat pamânt, unelte, le-a mers bine si-acuma sunt înstariti, dar sa stii ca tot aia sunt pentru ca firea-i! Au plecat de la noi, de-aici din sat si au venit în vizita cu masini, cu tot… da’ au plecat cataloiani si tot cataloiani s-au întors!“. Asadar, asupra lor s-a impus o amprenta locala dictata de conditiile economice care i-au împiedicat sa se afirme si sa se integreze. Locul etnonimului „italian“ sau al celui regional de „rovigan“ a fost luat de stigmatul impus de vietuirea temporara într-un spatiu neprielnic de adoptie.
„Tic-tic! sempre povero, mai ric!“
Departe de a forma o comunitate omogena, italienii s-au diferentiat o buna bucata de vreme prin stilul de viata ce reflecta starea economica si pozitia sociala. Familiile de agricultori erau înstarite, caci aveau surse importante de venit, în vreme ce muncitorii ce-si duceau traiul în colonia de munca trudeau din greu pentru hrana de fiecare zi.
Femeile încercau sa câstige câtiva bani în plus facând „scarpeti“ (un fel de espadrile cu talpa din straturi de pânza) pe care-i vindeau românilor pentru câteva legume sau ceva lapte pentru copii. De la cea mai frageda vârsta, acestia îsi urmau tatii în cariera neizbutind sa încheie mai mult de doua-trei clase. Ziua de munca începea în revarsat de zori si se sfârsea dupa asfintit fie sub soarele torid al Podisului Dobrogean, fie sub sfichiuirile patrunzatoare ale ploilor de toamna târzie. Luigi Bertig, unul dintre mesterii care au sfârsit tragic în cariera, i-a lasat fiului sau, Remo, astazi în vârsta de 79 de ani, formula – devenita emblema si stigmat al acestei mult prea dure existente: „Tic-tic! sempre povero, mai ric!“ (Cioc-cioc! întotdeauna – sarac, niciodata, bogat!).
Treptat, diferentele s-au stins, iar tensiunile din interiorul grupului s-au diminuat. Momentul decisiv pare sa fi fost construirea, prin contributie obsteasca, a bisericii catolice Santa Lucia, în jurul anului 1925. Pâna atunci, italienii îsi botezasera copiii în biserica ortodoxa si putini dintre ei obtinusera confirmarea. scoala de duminica, serile de rosario, consfatuirile parohiale, cursurile de menaj pentru tinerele gospodine, ca si cele confesionale destinate celor ce voiau sa treaca la catolicism au schimbat mult viata italienilor, ajutându-i sa-si contureze mai pregnant si sa-si puna în valoare identitatea.
„Pe urma am fost indian…“
Cu toate ca nu au multe sarbatori, acestea au capatat o pondere deosebita contribuind hotarâtor la consolidarea si armonizarea grupului. Ziua de Santa Lucia a fost – si ramâne înca – o sarbatoare emblematica a italienilor. „Si ziua asta sa facea serbare mare: e în dicembre, la trei’spe dicembre! si facea slujba la biserica (si biserica noastra asa-i e numele: Sfânta Lucia!) fiindca oamenii nostri intra-n cariera si le intra-n ochi din alea… (comme si dice?) aschii… si Sf. Lucia e ocrotitoarea lor! Dup-amiaza sa facea sarbatoare la o cârciuma… un ristorante-asa!… Se facea o masa pe cheltuiala patronului: socru-meu o organiza-asa! Mergeau toti cu totii si tineretu’ si tot… Dansau, avea muzica!… Aveau o formatie talienii cu toate instrumentele: claneret, cornetto, acordeon… Nu stiu câti erau: opt sau doi’spe oameni care cântau. Toti erau italieni! s-acuma facem la biserica Santa Lucia, da’ nu mai e asa frumos, nu mai e petrecere, pentru ca nici nu mai sunt talieni, peccato!…“
O alta sarbatoare pe care italienii ce mai traiesc azi în sat o rememoreaza cu nostalgie era Ultimo de carnaval (echivalenta a manifestarilor de la Lasatului Secului la ortodocsi). Rosita Bertig era, pâna prin anii ´60-´70 sufletul petrecerii: „Ne îmbracam toti! A, ce frumos era! Umblam pe la familii de italieni. Cântam pe drum! Toti ne asteptau! Ne faceam costume mai mult din vechituri da’ le lucram! Eu eram mai mult barbat, ca eram înalta! Eram în frac si faceam si o piesa! Era frumos! Pe urma am fost indian. Aveam fata acoperita si daca nu, ne spoiam pe fata si umblam si prin centru si ne lua câteodata si la politie ca faceam galagie si nu era voie! Mergeam mai ales la batrânii nostri, ca ei daca au pastrat traditia si noua ne placea sa facem din astea, sa mergem la ei sa-i distram si sa le aratam ca si noi facem cum faceau ei odata, ca stiam ca si ei tin la asta!“.
Amintirile cele mai senine dateaza din aceasta perioada de vremelnica bunastare si liniste în care, italienii, cu firea lor optimista si cu spiritul lor constructiv, credeau ca se afla în patria promisa. Povestirile imortalizeaza petrecerile duminicale de la cârciumioarele din sat, unde barbatii se întâlneau sa discute, sa bea vin si sa joace „bocce“ (joc de bile) si „cuntillio“ (joc de carti), dupa-amiezele de vara când, în umbra livezilor, tinerii se întâlneau la petrecerile dansante numite „jur“ si serile lungi de iarna în care prieteni si rude se adunau „sa tainuiasca“ – în jurul farfuriilor cu „crostui“ (un fel de „minciunele“) sau cu „frizze“ (fursecuri cu jumari).
Albumele de familie au adaugat povestirilor un plus de savoare, dându-mi, pentru un moment, impresia ca sunt partasa la toate aceste petreceri, alaturi de barbatii ferchesi, îmbracati în costume de „frustan“ (catifea reiata) si cu palarii cu boruri largi si de femei de o eleganta robusta, cu sobrele lor „balcana“ (rochii ample cu mâneci lungi) si cu salurile de matase încadrându-le chipurile pline de cârlionti si de docilitate.
Au venit apoi epoci din ce în ce mai grele în care italienii, ca toate neamurile risipite pe cuprinsul Dobrogei, au cautat sa-si pastreze identitatea si sa treaca peste vitregiile istoriei, alaturi de români, în tara care-i adoptase. Asa au trecut prin razboaiele cu toate molimele, cu înfrângerile si victoriile de moment, ce i-au costat întotdeauna mult prea mult pe cei din spatele frontului, foametea si apoi comunismul care, ca orice ideologie extremista, n-a facut diferente etnice în a-i deposeda de bunurile atât de chinuit agonisite…
În primul razboi mondial, „italienii de jos“ au luptat pentru România, iar „pasaportarii“ au fost siliti sa intre în armata austro-ungara; în cel de-al doilea, din nou, cei din urma au fost chemati sub arme de Mussolini. Numele tuturor este sapat pe monumentul din centrul satului, iar uriasul crin de granit cioplit de mesterul Savioli aminteste celor de azi tragicele accidente din cariera în care au pierit atât italieni, cât si români.
„Italia nu ne-a mai vrut, nu i-am mai trebuit“
Prin anii ´30-´40, când guvernul fascist era în plina ascensiune, „pasaportarii“ au primit ajutoare din partea acestuia: copiii lor au mers la scoala italiana, cu profesori si manuale în limba materna. Cei naturalizati au fost respinsi si renegati, iar comunitatea s-a aflat din nou la un pas de scindare. Dar n-a fost sa fie asa: vremuri si mai aspre pentru întreg rasaritul Europei i-au gasit pe italieni tot pe pamânt strain. Privind înapoi spre timpurile acelea, Remo Bertig a rostit cu amaraciune, în putine vorbe: „Era si bine si rau sa fii italian pasaportar si tot la fel sa fii agricultor. Italienii cu pasaport aveau scoala lor, cu profesori din Italia, cu carti si cu cantina. Vara mergeau în tabara în Italia pe cheltuiala statului italian. Noi, dac-am renuntat la cetatenie, am umblat la scoala româneasca (ei, acolo, 3-4 ani, ca te lua tata de mic la cariera!). Faceam armata pentru români, nu pentru Italia, si mamele ori sotiile nu primeau, ca la italieni, stipendio… Pe urma, când au venit comunistii, pe toti ne-au aranjat: noua ne-au luat pamântu’ si lor cetatenia!“
Printr-un decret aberant, în 1953, toti cei ce traiau pe teritoriul Republicii Populare Române au fost declarati cetateni români. Cei mai multi au ramas aici unde-si facusera deja un rost, aveau locuri de munca, gospodarii, iar parintii si bunicii îsi dorm somnul de veci în cimitirul din preajma bisericii ortodoxe vechi. M-am întrebat adesea si, dupa îndelungi ezitari, i-am întrebat pe interlocutorii mei, de ce nu au parasit atunci România: „La ce sa ne întoarcem în Italia? Italia nu ne-a mai vrut, nu i-am mai trebuit, odata ce n-a facut nimic sa îndrepte lucrurile! si acum câtiva ani, când mi-am vizitat rudele, carabinierii m-au tinut ore în sir în vama sa ma întrebe cu ce gânduri ma duc la ei. M-am simtit umilit. Parca eram cersetor; altii, români cu vize de excursionisti dar care cautau munca la negru, au trecut fluierând, iar eu… Le-am spus: „Ramâneti voi în patria voastra, eu ma întorc acasa! N-am venit decât pentru câteva zile sa vad pamântul bunicilor mei, nu va cer nimic! „ si în câteva zile m-am întors. Chiar m-am întors acasa, n-am mai vrut s-aud nimic!“ – mi s-a confesat unul dintre cei care mi-au cerut imperios sa nu-i dezvalui identitatea.

Acum nu-si mai spun friulani sau bellunezi, veneti sau rovigani, ci, detasându-se discret de români, dar si de celelalte comunitati din România, italieni dobrogeni, caci, pentru cei mai multi acum, dupa doua-trei generatii, Dobrogea înseamna patria. Poate pentru ca imaginea Italiei parasite si descrise de bunici parea mai saraca decât ceea ce ar fi lasat aici dupa o viata de om. Poate pentru ca „simt si vorbesc aproape ca românii“. Poate pentru ca prea multe zile grele si prea multe amintiri frumoase îi leaga de aceste locuri, unde românii îi respectau – pâna la invidie! – ca pe cei mai neîntrecuti mesteri, atât la taiatul pietrei, cât si la petrecerile cu vin, cântece si dansuri.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper