Între iluzie si realitate

Un articol de CRISULA STEFANESCU

Premiul Nobel pentru Literatura, cea mai mare distinctie la care poate aspira un scriitor, revine anul acesta peruanului Mario Vargas Llosa pentru „cartografierea structurilor puterii si pentru imaginile sale patrunzatoare privind rezistenta, revolta si înfrângerea individului“, dupa cum suna argumentarea Comitetului din Stockholm. La zece ani dupa ce i-a fost acordat lui Octavio Paz, în 1990, premiul este înmânat din nou unui scriitor al Americii Latine, Llosa fiind al cincelea scriitor latino-american onorat cu  Premiul Nobel, alaturi de Gabriela Mistral, Pablo Neruda, Gárcia Márquez si Octavio Paz.  Premiul se acorda pentru întreaga activitate literara si nu pentru o opera anume.

Romancier, eseist, poet si jurnalist, Llosa,  nascut la 28 martie 1936 în Arequipa,  a început sa scrie si sa publice în periodice înca de la saisprezece ani.  În 1963 îi apare primul roman important, „Orasul si câinii“, cu elemente autobiografice, tradus în peste douazeci de limbi; de atunci, a publicat cam la fiecare doi-trei ani câte o carte. Desi în opera sa de fictiune nu este un inovator, scriitura sa fiind mai aproape de cum se scria în secolul al XIX-lea decât în secolul XX, Llosa este un bun povestitor care cauta în operele sale „sa stearga distanta dintre cititor si poveste“, un „povestas„, „menit sa ascuta ancestral curiozitatea, fantezia, memoria, apetitul pentru vis…“, care se simte obligat sa  marturiseasca pentru ca pamântul, cerul si stelele sa continue sa existe.
Vargas Llosa a lucrat ca jurnalist pentru mai multe cotidiane internationale, a predat la universitati din întreaga lume si  a tinut nenumarate conferinte, dovedindu-se un excelent orator. Apartine acelei lungi traditii a intelectualului Americii Latine angajat politic. În absenta unei clase politice profesionale, competente, si în fata abundentei unor regimuri detestabile, multi intelectuali au intrat în politica în America Latina pentru a umple un gol moral si ideologic. Putini, totusi, s-au angajat într-un joc atât de riscant cum ar fi acela de a candida la presedintie. Dupa ce presedintele Alan Garcia a adus tara la ruina, Llosa si-a depus candidatura si si-a început campania electorala  cu un program  care continea propuneri de reforme radicale. Ce s-a întâmplat este de-acum cunoscut. La data la care a încheiat lupta politica, Llosa a iesit înfrânt, alegerile fiind câstigate de Alberto Fujimori. Totusi, chiar si în cele mai întunecate momente ale campaniei electorale, atât prietenii cât si adversarii preziceau ca Vargas Llosa nu va iesi în pierdere din aceasta experienta, ci va reusi sa scrie o carte remarcabila pe baza celor traite. Ceea ce s-a si întâmplat, numai ca Llosa nu a scris un roman, ci propria poveste în care prezinta în mod gradat cum descopera ca în politica bunele intentii si idei nu sunt suficiente. Amintirile sale legate de propria campanie electorala în alegerile prezidentiale din Peru în 1990 sunt valorificate în cartea sa „Pestele în apa“, subintitulata „Memorii“. Llosa se concentreaza asupra relatiei  sale cu propria tara: asupra copilariei si adolescentei, de la vârsta de zece ani, când afla ca tatal sau, despre care i se spusese ca a murit, traia, pâna  la vârsta de douazeci si doi de ani, când se autoexileaza în Europa, precum si asupra perioadei când a candidat la presedintie, dupa ce împlinise cincizeci de ani. Alternând capitole din prima perioada cu cea din a doua, Llosa reuseste sa puna în lumina atât ceea ce s-a întâmplat între timp cu tara sa cât si cu el însusi: Peru, dintr-o tara relativ prospera se prabuseste în saracie, iar Llosa, dintr-un un tânar simpatizant comunist se transforma într-un sustinator al capitalismului. Si într-adevar, daca în anii 60, Vargas Llosa apartinea acelor intelectuali în admiratie fata de Fidel Castro, la începutul deceniului urmator el se distanteaza de revolutia cubaneza si devine avocatul democratiei capitaliste. Sub aspect autobiografic, cartea ramâne incompleta, deoarece sunt omisi circa treizeci de ani, cei ai maturitatii, în care a reusit sa devina unul dintre cei mai buni scriitori latino-americani.
În momentul în care Vargas Llosa se pregatea sa candideze la presedintie, Octavio Paz  l-a avertizat, printre altii, sa nu se amestece în lupta politica, parerea lui fiind ca romancierii ar trebui sa scrie romane si ca intelectualii, în general,  nu ar trebui sa se amestece direct în politica. Llosa nu i-a ascultat sfatul si, din vanitate, patriotism sau inocenta, dupa cum a fost calificat gestul sau, a intrat  în cursa electorala, convins fiind ca aversiunea sa fata de stânga si încrederea în democratie îi vor asigura forta necesara prin care sa poata salva Peru de saracie, coruptie, inflatie, rasism si terorism, care adusesera tara acolo unde ea devenise  practic de neguvernat. Cu toate eforturile si sustinerea de care s-a bucurat în anumite cercuri, Llosa a pierdut si, dupa trei ani de lupte politice, s-a aratat usurat de faptul ca pierduse. Descoperise, dupa propriile afirmatii, ca intrigile, conspiratiile, tradarile, cinismul si toate variantele posibile ale înselatoriilor se dovedeau a fi reversul idealismului politic. A ajuns sa cunoasca o tara a urii, a resentimentelor si a prejudecatilor care nu semana nici pe departe cu imaginea pe care si-o facuse despre Peru. La trei zile dupa înfrângerea în fata lui Fujimori, Mario Vargas Llosa a plecat la Paris, reîntorcându-se în lumea literelor unde, dupa propria declaratie, s-a simtit si se simte  mult mai în largul sau decât în viata politica. Dezamagirea înfrângerii nu a fost totusi uitata usor, mai ales  ca Llosa a putut sa vada cum Fujimori si-a însusit ideile lui politice si i-a pus în practica programul de guvernare. În aprilie 1992, Fujimori avea însa sa abroge constitutia si sa dizolve parlamentul, luându-si puteri dictatoriale. Întrebat fiind de ce s-a prezentat în alegeri, Llosa a raspuns: „Din ratiuni morale“. S-au gasit însa si voci care sa afirme ca nu ar fi  exclus, în cazul lui Llosa, ca iluzia, aventura de a trai o experienta plina de riscuri si de neprevazut pentru a scrie o carte fundamentala sa faca parte din ratiunile implicarii lui în politica. Totusi gestul sau politic nu a ramas fara urmari în viata reala: când Alan Garcia  a devenit pentru a doua oara presedinte s-a aratat a fi unul dintre cei care s-au convertit la ideile politice ale lui Llosa, ceea ce a facut, afirma unii comentatori, ca Peru sa cunoasca, alaturi de Chile, una dintre cele mai spectaculoase salturi economico-sociale din America Latina.
Revenit în lumea literaturii, Llosa continua sa ia  atitudine atunci când considera ca este necesar sau ceva îi displace. Astfel, în 1990, în timpul unei vizite în Mexic, el vorbeste de „o dictatura perfecta“, expresie devenita celebra. În 2009, constatând radicalizarea revolutiei din Venezuela, declara în timpul unei conferinte la Caracas: „Nu vrem ca Venezuela sa devina un stat comunist totalitar“. Enervat,  Hugo Chavez l-a „provocat“ la o dezbatere televizata, dar, în momentul în care Llosa a acceptat  sa apara, a renuntat.  Lui Mario Vargas Llosa îi place sa socheze. Astfel, el îsi justifica pierderea campaniei electorale prin faptul ca ar fi fost „prea onest“: „În timpul campaniei electorale, n-am mintit, ci am spus exact ceea ce aveam de gând sa fac. A fost gresit din punct de vedere politic, m-a facut vulnerabil. Opozitia s-a folosit de franchetea mea pentru a-mi distruge candidatura“. Într-un interviu acordat dupa lansarea cartii sale „Sarbatoarea tapului“, Llosa, vorbind  despre instaurarea, în Republica Dominicana, a dictaturii lui Rafael Trujillo,  asasinat în 1961, dupa ce îsi exprima convingerea ca nu s-ar fi putut niciodata ajunge într-o asemenea situatie fara „complicitatea populatiei“ si fara „abdicarea de la dreptul de a rezista“, merge mai departe, declarând ca desi nu este pentru violenta, exista dictaturi care nu-ti lasa alta optiune decât asasinatul si „în anumite cazuri, ca în cel al asasinarii lui Trujillo, violenta poate fi justificata“. În 1996, când i s-a înmânat Premiul pentru Pace al Librarilor Germani, Llosa le-a facut cunoscut celor prezenti ca întâlnirea lui cu literatura germana a avut loc în Vestul salbatic: „Nu pe Karl Marx, ci pe Karl May  îl devoram în copilarie“.
În acordarea Premiului Nobel nu exista traditia de a se publica  lista scurta a candidatilor la premiu, iar nominalizarile sunt tinute secrete timp de cincizeci de ani, astfel ca în fiecare octombrie exista un fel de ritual al speculatiilor. Anul acesta Casa de pariuri britanica Ladbrokes, acorda cele mai mari sanse de a primi Premiul Nobel romancierului american Cormac McCarty, cu sansa de 1 la 3, urmat de japonezul Haruki Murakami. Pentru Llosa sansele erau apreciate de 1 la 25. Casele de pariuri nu au însa relevanta pentru Academia din Stockholm, iar alegerea lui Mario Vargas Llosa a fost salutata entuziast, ca fiind o alegere minunata.

Un comentariu pentru “Între iluzie si realitate”

  1. noiembrie 29, 2010 la 9:01 am

    Prima precizare: Llosa a luat Premiul Nobel la 20 de ani dupa Octavio Paz (1990), nu la 10 ani.
    A doua precizare: Exista un al saselea scriitor din America latina, Miguel Angel Asturias, 1967, Guatemala, care a luat Premiul Nobel.
    Distinsi redactori, am marea rugaminte de a-i verifica pe colaboratori! Cateodata, dreptul la opinie se confunda cu indemnul la ignoranta.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper