Imposibila întoarcere

Un articol de C. STANESCU

Despre rolul împrejurarilor în care aparea, în 1971, „Imposibila întoarcere“ a lui Marin Preda scrie Gabriel Dimisianu în rubrica sa „Lecturi libere“ din „România literara“: „Istoricul literar trebuie sa le ia în considerare ca si, de altfel, oricare cititor de astazi al cartii. Cine le ignora nu cred ca o va întelege în toate semnificatiile ei. Si nici nu-si va putea explica marele ecou pe care l-a avut în epoca. În mediile scriitoricesti si dincolo de ele, în publicul larg.“ Într-adevar, sunt numeroase cazuri în care contextul istoric sporeste cota interesului public pe care o carte îl poate stârni dincolo de indiscutabila ei valoare intrinseca, precum „Imposibila întoarcere“ a lui Marin Preda. Ea a dobândit statutul de reper istoric printr-o, se poate spune, coincidenta nu fericita, dar ca si miraculoasa. Aparea în 1971, anul când Ceausescu, întors din China si impresionat de ce vazuse acolo, facea tentativa de a opri liberalizarea culturii, începuta de Gheorghiu-Dej, spre o redogmatizare a ei: Tezele din iulie, scrie G. Dimisianu, „contraziceau tot cursul evolutiei culturale de pâna atunci. Fusesera câtiva ani de liberalizare benefica în spatiul artelor, al literaturii, pornita de prin 1964-1965, de regimul Dej, ca una din formele desovietizarii“ continuata si de Ceausescu. În ce consta coincidenta de care vorbesc?
Aparuta oarecum întâmplator în 1971, anul faimoaselor „teze“, „Imposibila întoarcere“ nu fusese conceputa si scrisa ca reactie la respectivele „teze“. Cartea s-a adunat, daca se poate spune asa, dintr-un sir de confesiuni saptamânale în urma întrebarilor puse de neobositul mare poet Adrian Paunescu. Raspunsurile lui Preda umpleau o rubrica de un extraordinar impact dintr-o revista literara. Coincidenta consta în aceea ca, în timp ce în mintea lui Ceausescu renastea nostalgia dupa dirijism si linia dogmatica a raposatului realism socialist, confesiunile si meditatiile literare, politice si filozofice ale marelui prozator stârnit de Adrian Paunescu începeau deja sa combata din fasa înca neaparutele „teze din iulie“, cu dirijismul lor cu tot! Marii scriitori au acest dar, ca si inexplicabil, al presimtirii si premonitiei relelor ce stau sa se întâmple mai întâi în mintea si apoi în actiunea dictatorilor. Ei traiesc pe buza prapastiei si simt, cu „antenele“ vietatilor primejduite, catastrofa, cutremurul ce va sa vie. Se poate spune si ca aidoma unor Casandre, acesti doi mari scriitori, Marin Preda si Adrian Paunescu, vad, cu un ceas mai devreme, raul pe care multi contemporani ai lor cu ochii cusuti nu-l presimt si nu-l întrezaresc decât atunci când faptul este împlinit. E unul din privilegiile periculoase de care marii scriitori dispun si care-i fac incomozi si mereu suspecti în ochii dictatorilor si, în genere, ai Puterii de orice fel ar fi ea. Asa cred ca se explica impactul extraordinar al „Imposibilei întoarceri“: când Tezele din iulie ale lui Ceausescu fura aruncate în ochii scriitorilor, cartea care combatea „imposibila întoarcere“ era ca si scrisa si chiar aparea în anul respectiv, 1971. „Scrisa mai înainte de a se fi ivit Tezele – conchide si Gabriel Dimisianu – cartea nu avea cum sa trimita la ele prin titlu, dar putea sa le presimta ca fenomen. Sa avertizeze, sa puna în garda. Sa previna asupra resuscitarii fortelor întunecate ale dogmatismului. Si o si face atunci când Marin Preda vorbeste despre activarea „spiritului primar agresiv“, acea „stihie care apare în timpul unor intense framântari sociale si care tinde sa conteste valorile spiritului“. „Fenomenul l-am cunoscut si noi – îsi aminteste autorul „Morometilor“ – într-o cultura înca departe de a-si fi atins apogeul. Valorile, de asemenea, au fost supuse unui tir neslabit, timp de un deceniu, si adusi la judecata scriitori clasici si contemporani care n-au înteles cutare ridicare a taranilor sau cutare manifest muncitoresc.“ Lucruri de felul acestora se petrecusera nu foarte demult, ci înainte cu vreo câtiva ani de momentul  în care Preda le evoca, în deceniul pe care tot el îl numise „obsedant“, dar s-ar putea petrece si mâine, ni se sugereaza, daca nu deja se petreceau. Eram în preziua Tezelor.“ Însa lucrul cel mai straniu ar putea sa constea într-o actualitate fara sfârsit pe care împrejurarile o confera mereu unei asemenea carti de avertizare, cum este „Imposibila întoarcere“: un avertisment precum acela asupra reîntoarcerii „spiritului primar agresiv“ este valabil oricând, azi ca si ieri. Iar nenorocirea ar putea fi ca, fara niciun fel de „Teze din iulie“, sa ne mai astepte înca un „obsedant deceniu“: fericiti cei ce nu-l vor mai apuca …
Despre „iubirea fericita“…
Despre o anume forma de fericire scrie admirabil Andrei Plesu în „Dilema“: „Despre iubirile fericite“. Exasperat si satul de vorbaria despre „idolatria iubirii“ nefericite si de „retorica facila a unei siropoase giugiuleli cosmice“, autorul „Minimei moralia“ se decide sa vorbeasca „la rece“ despre iubire, „oricât am leza, prin asta, «tribul» patetic al Emmei Bovary“ si sa „punem la îndoiala gata-facutul temei, poncifele si chiar febrele proprii“. Andrei Plesu si-l ia ca martor si asociat pe Denis de Rougemont: „Cultura europeana a creat într-adevar, de la Tristan si Isolda încoace, un model erotic destramator: iubirea e pasiune, deci suferinta, deci nefericire. Ea se asociaza cu irealizabilul si, în cele din urma, cu moartea. În termenii lui de Rougemont, „iubirea fericita nu are istorie“. E anonima si muta. Vocale, memorabile, exemplare sunt marile esecuri amoroase, neîmplinirea, imposibilul“. Fara sa caut noduri în papura, m-am izbit totusi de citatul respectiv luat din „Iubirea si occidentul“: citatul este inexact, de Rougemont nu da un verdict si nu face o judecata de valoare. El nu stabileste ca „iubirea fericita nu are istorie“, dar constata, pur si simplu, ca „iubirea fericita nu a intrat în istorie. Nu s-au scris romane decât despre iubirea fatala …“ etc. etc. Transformând însa constatarea, întemeiata statistic si valoric, în judecata si verdict, Andrei Plesu se decide sa recomande si sa apere „Iubirea adevarata“ care „e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonica, simpla, vitala. Amaraciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile marunte, spaima de viitor si tot alaiul de indispozitii cotidiene care confisca, uneori, inflationar, viata cuplului sunt preliminarii si semne ale ratarii. Iubirea fericita este, dimpotriva, un corelativ al reusitei umane, o binecuvântare care îmbogateste si înfrumuseteaza inventarul destinului pamântesc. Fericirea se multiplica atunci când e atenta la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului asaza asupra întregii comunitati un cer mai curat.“ Admirabil, minunat, înaltator.
În încheierea articolului sau, dl Plesu propune o excludere careia îi opun un „nu“ hotarât, ca în faimoasele sedinte de partid: „Dar iubirile nefericite – hotaraste Andrei Plesu – ar trebui sterse din registrul iubirii“. Doamne fereste! „Admit ca ele sunt curente – adauga filozoful – aproape inevitabile si ca îsi au nimbul lor de tragism si de respectabilitate. Nu sunt însa iubiri adevarate.“ N-ar fi „adevarate“, însa ce rezulta de aici? Am avea de ales între „Anna Karenina“ si cuplul „Philemon si Baucis“ din Phrygia, cei doi fericiti batrânei vizitati de zei în bordeiul lor si care au trait asa pâna la adânci batrâneti, murind în aceeasi zi si transformati, dupa moarte, în doi copaci asezati unul lânga altul, la intrarea templului. N-a fost asta o iubire fericita, lina si placida? O iubire „adevarata“, dar care n-a intrat în istorie, ci numai în mitologie. Mai pot fi date si alte exemple de iubiri fericite care, vorba lui de Rougemont, „nu au intrat în istorie“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper