Geografia spirituala a Parisului

Un articol de ANA PETRACHE

Panteonul e asezat pe un deal, denumit Montaigne Sainte-Geneviève, de acolo el domina tot peisajul din imprejurimi, Facultatea de Drept, Primaria, Sorbona, Turnul Eifel. Panteonul este o buna lectie de teologie politica, o simpla vizita iti spune mai multe decat carti intregi despre desacralizare si despre simulacrul de investire cu sacru a unor obiecte carora le lipseste acest caracter.
Un templu al Republicii
In primul rand, ce este Panteonul? Este un templu dedicat patriei, Republicii Franceze, un loc de cult si un cimitir, pe care republica se fondeaza – pe ramasitele pamantesti ale „sfintilor“ republicii: politicieni, filosofi, oamenii de stiinta, toti cei ce au crezut in religia omului. Putem sa ii gasim aici pe Voltaire, Rousseau, Gambeta, Condorcet, Jean Monet, personalitatile politice ale Republicii si cateva dintre personalitatile marcante ale Frantei care nu au cerut sa intre in Panteon, cum ar fi scriitorii Dumas, Hugo, Zola si oamenii de stiinta Pierre si Marie Curie, Paul Langevin, Jean Perrin. Marat – primul intrat in Panteon – a fost scos cu ocazia descoperirii unei corespondente cu regele, deci atentie, nu este vorba despre fidelitatea fata de tara, ci fata de Republica, ca institutie sacra. As vrea sa fie clara pozitia mea, ce nu se vrea o critica la adresa personalitatilor inmormantate aici, ci doar fata de ideea Pantheonului – ele sunt prea diverse pentru a fi tratate impreuna, iar pe scriitori si fizicieni ii privesc chiar cu simpatie.
Cum intri in cripta, te intampina la stanga si la dreapta Voltaire si Rousseau, ce si-au castigat cu adevarat dreptul de a fi aici. Unii dintre putinii filosofi, alaturi de Marx, care chiar se pot lauda ca au reusit sa schimbe lumea. Voltaire, un adversar declarat al crestinismului, ce considera cu nonsalanta ca religia va exista atata timp cat vor exista imbecili (spre deosebire de el, Marx, pare un gentleman, caci le ofera crestinilor macar scuza alienarii), este personajul ideal pentru a deschide acest templu laic, acest cult al eroilor si al patriei ce inlocuieste transcendentul cu un imanent politic. Fara „Discurs asupra originii si fundamentelor inegalitãtii dintre oameni“ si fara „Contractul Social“, i-ar fi fost greu Revolutiei Franceze sa gaseasca un fundament, iar daca cineva crede ca oamenii sunt egali si ca trebuie sa ii multumim lui Rousseau pentru aceasta afirmatie, il invit sa citeasca ce spunea filosoful despre femei! „Par la loi même de la nature, les femmes, tant pour elles que pour leurs enfants, sont à la merci des jugements des hommes“ (Jean Jacques Rousseau, émile ou l’éducation, Garnier-Flammarion, Paris, 1966, p.1475). Las citatul in franceza pentru a arãta ca exista totusi un punct demn de admirat la filosofii iluministi, calitatea limbii franceze utilizate.
Biserica, templu si iar biserica
Pentru a intelege mai bine fenomenul reprezentat de Panteon putem sa privim istoria locului. Cladirea a inceput sa fie construita in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, ca biserica Sainte-Geneviève, patroana spirituala a Parisului. Intre 1791 si 1793, biserica devine, in urma Revolutiei, templu republican. Sub primul si al doilea Imperiu, ca si in timpul monarhiei din iulie, redevine biserica, pentru ca sub a doua Republica sa redevina Templu al Umanitatii. Banuiesc ca acest apelativ l-a umplut de mandrie si fericire pe Auguste Compte, care planuia sa faca din Catedrala Notre-Dame un astfel de templu.
Sintetizand, de fiecare data cand Franta a devenit republica, Panteonul a servit acest cult, cum a redevenit monarhie, Panteonul a redevenit biserica Sainte-Geneviève. Aceasta istorie a panteonului versus biserica s-a vazut in arhitectura locului prin inlocuirea crucii din varf pe rand cu un drapel, cu o statuie, apoi iar cu o cruce, apoi iar cu un drapel. Politic, ea se citeste printr-un ateism declarat al Republicii si o alianta intre biserica si monarhie si apoi imperiu. Astazi acest ateism se numeste laicitate. Aceasta ultima alianta nu este neaparat una fundamentala, cat mai repede una conjuncturala, motivata de anticlericalismul republicii.
O anecdota spune ca in urma unei retrocedari a Panteonului catre Biserica Catolica, s-a propus scoaterea lui Voltaire – se spune ca Ludovic al-XVIII-lea ar fi spus: „Lasati-l, e o pedeapsa suficienta sa asculte liturghia in fiecare zi!“
Ce ma deranjeaza in mod profund in acest monument este instrumentalizarea stiintei. In mijlocul Panteonului, in locul altarului, este pendulul lui Foucault, nu, nu al lui Michel Foucault, ci a lui Leon Foucault, experiment realizat in 1851 pentru a demonstra faptul ca Pamantul se misca. Traiectoria unui pendul este fixa, insa ceea ce se poate observa pe parcursul a cateva ore este ca aceasta se modifica, motivul fiind faptul ca punctul de care este prins pendulul, tavanul Pantheonului, se misca o data cu rotatia Pamantului.
Prezenta lui in Pantheon arata vointa politica de a propune cetatenilor un spirit stiintific eliberat de orice influenta religioasa. Filmuletul, care acompaniaza prezentarea pendulului, vorbeste despre aceasta experienta care demonstreaza pozitia umila a omului in univers, care insa se ridica prin cunoastere la demnitatea de… „poussière pensante“ – o calchiere peste „roseau pensant“ a lui Pascal, care insa il plasa sub gratia lui Dumnezeu, ce dispare din ecuatia republicana franceza. Stiinta este instrumentalizata astfel incat vizitatorul inocent sa creada intr-o o alianta intre spiritul democratic si spiritul stiintific, si intr-o opozitie funciara intre religie si stiinta. Aceasta nefericita situatie este bazata pe faptul ca Biserica Catolica l-a preluat pe Aristotel integral, adica inclusiv cu sistemul sau astronomic si cu fizica sa, potrivit careia Pamantul este in centrul Universului.
Despre sacralizarea politicului
Sa vedem cum se desfasoara acest proces specific de teologie politica, de reutilizare a sacrului. Avem un obiect recunoscut de comunitate ca fiind sacru, biserica, simbol a lui Dumenezeu pe pamant. Daca ne-am rezuma la distrugerea ei, nu ar fi suficient, oamenii si-ar gasi repede o alta credinta, obiectul trebuie pastrat si reinvestit cu un alt sens, biserica devine templu secular, simbol al Republicii pe pamant. Procesul este in esenta unul genial, nu le oferim ocazia cetatenilor sa se revolte pentru pierderea suferita, ci le propunem o alternativa, una in care sa isi investeasca toata dragostea, pentru care sa fie gata sa moara si, mai grav, sa fie gata sa ucida!
Noul obiect de cult ales nu este unul abstract, cum ar fi ratiunea, ci unul concret, apropiat de sufletul omului, patria.
I se da insa o interpretare noua, in care patria a devenit a tuturor, in momentul in care a incetat sa fie a regelui. Avem un dublu proces de desacralizare: primul, cel a regimului politic – schimbarea regelui, investit prin puterea divina, cu puterea republicii, investita prin vointa generala, si al doilea, de schimbare a vechiului cult catolic cu un cult al umanitatii. Procesul este prezentat ca fiind o desavarsire a procesului de educatie, care, prin studiul stiintei, a ajuns la concluzia ca nu are nevoie de ipoteza numita Dumenezeu, dupa cum spunea Laplace. Nu in ultimul rand, cultul eroilor isi are propria importanta – ce este acest cult al eroilor altceva decat cultul stramosilor, ce leaga afectiv oamenii de o bucata de pamant, pentru ca aceasta este locul unde sunt ingropati parintii? Cateva comportamentele specific umane, cautarea sacrului si cultul stramosilor, sunt redirectionate si reinventate devenind cultul Republicii si cultul eroilor fondatori ai natiunii.
Si ca un ultim gand despre sacralizarea politicului, nu vi se pare ca Panteonul seamana un pic cu San Pietro din Roma? O sa raspundeti rational ca teoriile conspiratiei sunt excluse, dat fiindca a fost construit pentru a fi biserica, asa ca asemanarea cu San Pietro poate fi firesca. Da, doar ca gandul la aceasta asemanare „intamplatoare“ imi da fiori metafizici… Panteonul domina de la inaltimea sa multe dintre institutiile celebre ale Parisului, dar exista, pe un alt deal, mai inalt decat cel al Panteonului, la Montmartre (numele vine de la Mont des Martyres, pentru ca aici este plasat martirul Sfantului Denis, primul episcop al Parisului) o cladirea ce ii poate face concurenta. La o inaltime ce domina tot Parisul, o alta constructie realizata, tot prin voia Republicii, in semn de penitenta pentru pacatele acumulate, pe locul unei foste abatii benedictine, distrusa la Revolutie, se ridica Basilica Sacré-Coeur.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper