Etnobotanica, etnobotanice…

Tine, de o buna bucata de vreme, capul de afis al unei „anumite parti a presei“ scrise si vorbite spinoasa problema a „magazinelor de vise“, aparute ca ciupercile dupa ploaie, în cartierele „de fite“, dar si în cele marginase, în Capitala, ca si în oraselele de provincie, magazine etichetate ca punând în vânzare „plante etnobotanice“. Lasând la o parte faptul ca botanica se ocupa cu studiul florei, al vegetatiei, deci al plantelor, ceea ce face formularea usor daca nu pe de-a-ntregul pleonastica, mai suparatoare este pentru mine, ca etnolog, atasarea, la numele acestora, a elementului de compunere etno- care, nu-i vorba, a facut, împreuna cu derivatele sale, o cariera spectaculoasa în ultimii douazeci de ani. Îl întâlnim în zona politicului si a socialului (grupuri etnice, segregare pe criterii etnice), în zona stiintifica, academica, universitara (de vreo 15 ani câteva universitati din România se straduiesc sa puna pe picioare, sa acrediteze si sa autorizeze o sectie sau o facultate de etnologie, acceptata fara prea mari dificultati ca etnologie maghiara, la UBB, dar barata, prin diferite tertipuri birocratice, ca etnologie în limba româna la alte universitati), cât si în aria divertismentului (exista un post de televiziune care se cheama chiar asa, iar pe afisele spectacolelor de muzica populara se lafaieste cuvântul „etno“, dupa cum s-a instituit ca un gen muzical distinct muzica etno, iar un  festival international, altminteri foarte serios, de film documentar se numeste „eco-etno-film“.

Sigur, termenul, de origine greaca, ethnos, cu sensul originar de „popor“, nu este un neologism de data recenta, dovada productivitatea lui în limbile europene, de unde au intrat si în româna termeni precum etnic, etnie, etnicitate, etnografie, etnologie, etnogeneza, etnoestetica, etnocoreologie, etmuzicologie, chiar si aici discutatul etnobotanica etc. etc. O revista „de grai, studiu si creatie româneasca“, cu titlul grafiat ca în greceste, „Ethnos“, aparea la Focsani între anii 1941-1943, sub redactia lui Ion Diaconu. Peste 50 de ani apare, în alte coordonate, o noua revista „Ethnos“, Editura Museion, începând cu 1992. În zilele noastre exista doua edituri de profil, una scrisa cu th, ethnologica, cealalta fara, etnologica. În fine, cronica la zi (aproape) a vietii stiintifice din domeniu o tine Iordan Datcu în Dictionarul etnologilor români, Editia a III-a, revazuta si mul adaugita, Editura Saeculum I. O., 2006, 983 p., pe care l-am considerat, la aparitie, drept „certificatul de existenta a  profesiei de etnolog“.
Se întelege ca denumirea sub care au fost înregistrate  „magazinele de plante etnobotanice“ a fost un truc comercial, de unde se vede ca „negustorii de visuri“ nu sunt chiar naivi sau nestiutori, ei atragând prin denumirea aleasa – „etnobotanice“ – clienti din diferite medii sociale, care au dat credit aspectului stiintific al acesteia. Specialistii în teoria comunicarii si în psihologia reclamelor comerciale ne vor da explicatii docte despre mecanismul pus în miscare de catre cei care au numit magazinele de plante cu efecte halucinogene, etnobotanice. Cert este ca o prima reactie ar fi trebuit sa aiba cei de la Registrul Comertului, când au acceptat denumirea, iar apoi opinia publica, îngrijorata sau doar preocupata când numarul victimelor s-a înmultit, dar total dezinteresata de denumirea trucata sub care aceste droguri de risc minim (s-a zis) au intrat pe piata.
De fapt, etnobotanica este o disciplina etnologica cu o traditie destul de îndelungata la noi, daca tinem seama de culegerile de informatii pe teren despre flora spontana si cultivata în arealul românesc, începând cu „parintele Marian“, preotul Sim. Fl. Marian, care dadea minutioase rapoarte despre „botanica poporala româna“, în publicatiile vremii, începând cu 1879. Or sintagma „botanica populara“ poate fi lesne convertita în „etnobotanica“. În secolul urmator, Al. Borza publica un Dictionar etnobotanic (1968), urmat la un deceniu de Valer Butura cu Enciclopedie de etnobotanica româneasca, Editura stiintifica si Enciclopedica, 1979. În „Cuvânt înainte“ la acest volum, renumitul etnograf clujean face trimitere la tratatul de Ethnologie Générale (Paris, 1968) în care Jacques Millet definea, destul de vag, de altfel,  etnobotanica drept „stiinta raporturilor reciproce dintre om si lumea vegetala“, cu precizarea ca ea „nu studiaza aparte nici plantele, nici societatile omenesti, dar tot ce le asociaza este de domeniul sau“.
Enciclopedia … lui Valer Butura se deschide cu „acat“ pentru care se face trimitere la „salcâm“, continuând cu la multe folositorul „afin“: „(Vaccinium myrtillus L.), arbust din fam. Ericaceae; creste în etajul montan si subalpin, prin poieni si goluri de munte, alcatuind adesea tufisuri întinse …etc.“, si se încheie cu „zmeur“: „(Rubus idaeus L.), arbust cu fructe parfumate, din fam. Rosaceae; creste pe marginea padurilor, în luminisurile acestora, prin taieturi, unde alcatuieste zmeurisuri. Se cultiva prin gradini, obtinându-se fructe mai mari, mai numeroase si mai odorante. Fructele contin pectine, acizi organici, zahar et., frunzele tanin, acizi organici etc. s…t“.Ca utilizari în medicina (M) se mentioneaza: „Ceaiul din fructe sau ramuri tinere se lua contra tusei, racelii si fierbintelii, precum si contra durerilor de cap, de stomac si de inima s…t. Ceaiul din frunze sau decoctul din tulpinile tinere taiate bucatele, fierte pâna se îngalbenea apa, se bea seara în bolile de rinichi“ etc. etc.“
Din consultarea bibliografiei scrierilor lui Valer Butura publicata de Daniela Floroian la sarbatorirea centenarului nasterii etnografului (v. Valer Butura la 100 de ani. Documentar, Editura Altip, Alba Iulia, 2010) rezulta ca preocuparile de etnobotanica ale acestuia dateaza înca din anii 30-40 ai secolului trecut, carturarul clujean semnând chiar un Plan pentru cercetarile etnobotanice, în Îndrumatorul pentru monografiile sociologice, publicat de Institutul Social Român, Bucuresti, 1940. Tot V. Butura semneaza capitulul „Etnobotanica“ în monografia  Nerej, un village d’une région archaïque, vol. II, Bucuresti, 1940. El se înscria astfel într-o traditie a studiilor despre plante în cultura traditionala româneasca, începute, cum am zis, de Sim. Fl. Marian, continuate de Tudor Pamfile, Artur Gorovei, Mihai Lupescu si altii, între care demn de mentionat ar fi George Bujoreanu, Boli, leacuri si plante de leac cunoscute de taranimea româna (Biblioteca ASTRA, Sibiu, 1936), retiparit într-o editie îngrijita de Antoaneta Olteanu, Editura Paideia, 2001.
Mai putin cunoscut, pentru publicul larg, este faptul ca vol. II din Enciclopedie de etnobotanica româneasca, având subtitlul Credinte si obiceiuri despre plante, a aparut în colectia „Sociétés Européennes“ editata de Paul H. Stahl la Paris, 1988. Acest al doilea volum completeaza informatiile în legatura cu plantele de cultura si din flora spontana, insistând asupra credintelor, obiceiurilor, practicilor si legendelor despre ele. Daca în articolul despre cânepa (Cannabis sativa L.) nu se aminteste nimic, nici în vol. I, nici în vol. II, despre efectele ei halucinogene, în schimb ingeniozitatea gândirii magice, bazate pe acea infailibila „logica a sensibilului“ despre care vorbeste Claude Lévi-Strauss are efecte de-a dreptul… halucinante! Iata o practica de legat barbatii: „Cu cânepa muiata în sperma, toarsa la spate, se legau barbatii. În timp ce o torcea, vrajitoarea descânta: „Cum nu pot eu sta cu mânele la spate/Asa sa nu poata merge N la alta femeie/si cum rasucesc eu pe dos firul acesta/Asa sa se rasuceasca puterile lui“. Cu firul lega un rac viu de picioare, începând de la unul dindarat, îl ducea la unul dinainte, în forma de cruce, si descânta de trei ori:  „Cum leg eu racul asta/Asa sa i se lege puterea si tineretea/si când s-o dezlega racul asta singur,/Atunci, si nici atunci!“ (vol. II, p. 41).
Opera stiintifica de incontestabila valoare teoretica si documentara, Enciclopedie de etnobotanica româneasca  de Valer Butura ar merita sa fie retiparita, într-o editie critica, contopind, poate, cele doua volume care, oricum, alcatuiesc un tot unitar. Centrul de Cultura „Augustin Bena“ din Alba Iulia, care a cinstit memoria fiului locurilor care a fost Valer Butura, originar din Salciua, Muntii Apuseni, prin publicarea, în Seria Ethnologica nr. 3, a documentarului Valer Butura la 100 de ani si-ar putea întregi gestul de recuperare a scrierilor lui si prin aceasta necesara republicare, asa cum a facut cu tiparirea volumului inedit de Povestiri din Muntii Apuseni, Editura Altip, Alba Iulia, 2010. Ca si Ovidiu Bârlea, conjudeteanul sau la fel de ilustru, Valer Butura avea veleitati literare, dovada volumul recent aparut, în care sunt cuprinse prelucrari ale unor teme, motive, structuri narative, legende locale, cunoscute în zona motilor si transpuse, sub forma de povestiri de autor, de catre culegatorul lor, etnograful Valer Butura.
Nu ma îndoiesc ca, daca ar fi apucat aceste zile de proliferare fara limite a magazinelor „etnobotanice“ (numai pe site-ul de Bucuresti, de pe Google, sunt 69.000 de intrari sub acest nume!), cu fermitatea si rectitudinea lui de om de stiinta Valer Butura ar fi reactionat prompt, argumentând clar ca între etnobotanica si etnobotanice este o distanta ca de la cer la pamânt sau chiar mai jos!

Un comentariu pentru “Etnobotanica, etnobotanice…”

  1. noiembrie 20, 2010 la 4:50 pm

    Ma bucura faptul ca prof.Mihai Pop are asemenea emuli si continuatori.
    Colega,te vad tot mai frecvent scriind cu acribie si talent,bine informat,bine inarmat cu arsenalul de mijloace specifice tratarii subiectelor comentate.
    Tin sa te felicit inca o data pentru demersurile tale.Cum s-ar zice,mai pe romaneste,ti-ai gasit calea.Tine-o tot asa,urma va alege.Cel putin in mine ti-ai gasit un cititor devotat.A rrivederci !

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper