Despre fragilitatea omului, gânditorul faraonic si suficienta extremismului de centru

Un articol de NICOLAE COANDE

„Sunt o insula cvadrupla“
Leszek Kolakowski

Ati vazut vreodata pe strada, fie si fatuit din linii si muchii,
profilul intelectualului? Nu,
evident, ceea ce se vede e doar omul.

Una dintre erorile – patetice – pe care gânditorii modernitatii le fac adesea dorind sa explice umanitatea este aceea ca infig individualitatea in centrul acestei gândiri, dar uita pur si simplu de om. Or, nu-mi amintesc ca individualul sa aiba vreo radacina. Un umanism fara om s-a mai vazut, dar acum ca suntem atât de multi ar fi bine ca omul sa nici nu fi fost – apreciaza unii. Am fi fost scutiti macar de termen. Un soi de asceza a ideii ii face pe acesti eggheads sa pipaie armura, nu si carnea dinauntru. Confunda voiosi afara cu inauntrul, miezul cu pielea. Zornaitul pintenilor cu sunetul intim al sângelui. Iubesc metalul ideii, nu carnea care tremura. Ei traiesc in definitii, ca pestele in apa. Mediul lor se intâmpla sa fie, adesea, un acvariu unde Ideea e un rechin care merge la dentist.
Grecul care admira Sparta
Insul comun, acela dotat cu suflet si inima intraductibile, e uitat undeva pe drum, la intersectia dintre vanitatea paradigmei centrale cu indiferenta veche fata de omul concret. Este o meteahna mai veche a intelectualilor din toata lumea, extrem de deconcertanta mai ales când vine vorba de intelectualii români. Abstractizarea e punctul lor forte, insa omul nu a devenit – inca – o abstractie, chiar daca e impins sa devina un numar evanescent intr-o statistica foarte certa. Se vorbeste cu nonsalanta suspecta despre individul supradimensionat al lui Platon, acel summum de obscuri care fac umanitatea, dar nu vede nimeni copacii – din pricina padurii, desigur. Individul care aspira, constant, la libertate, versus insul care supravietuieste dincolo de ideea in sine, indiferent de cusca ideologica unde este inchis. Grecul care admira Sparta.
Nu gasesc ca individul e mai liber in capitalism, cu tot cu habeas corpus sau mâna invizibila, decât in comunism, unde presteaza la stat si este arestat imediat de orice Narodnii Komisariat Vnutrenih Del pentru fapta reprobabila de a se insoti cu alti doi pentru a protesta. Ceva este egal cu ceva, ambele miezuri tari, din fiecare dintre cele doua societati. Nu o egalitate perfecta, fireste: identic, dar nu asemanator. Difera doar modul de a gândi profitul, ca sa zic asa. Banca „Mondiala“, pe care o amenda cândva Thoreau („costa mai mult decât face“), a câstigat partida si decide in locul nostru. Saracirea umanului se produce in mod egal, difera doar retetarul, in ambele orânduiri. Democratie era si colo si dincolo. La saracirea asta ajuta si mintea unora pusa in slujba câte unui program prin care i se sugereaza omului ca mai bine de atâta nu poate trai. Nec plus ultra. Ba poate.
Incolonati, cu cântec inainte spre „Curtea Regelui“
A justifica si a mentine sintonia puterii, precum si reglementarile cerute de aceasta in exercitarea controlului asupra individului – iata ce-i preocupa pe acei profesionisti ai inteligentei (Raymond Aron) care au abandonat „piata centrala a cuvintelor“ pentru a merge incolonati la  „Curtea Regelui“ (Leszek Kolakowski), in dorinta de a se face utili si de a-si pune pe frunti dospite de gândire lauri de plastic. Evident, vorbesc mereu de România noastra – ca sa fiu inteles. Acum e vremea gânditorilor decorati de putere, altadata va fi si vremea celor care au refuzat sa mearga la palat. Mai incolo, insa, pâna iesim din cultul pentru succes. Exodul e in toi, „grupa mare“ absolva deja.
Grija gânditorului de acest tip pentru individ nu este decât problema pe care si-o pune politicul zi de zi, fara sa arunce o privire omului din fata sa. Omul e problema (ba, as spune ca e si scopul). Grija din care politicul subzista si traieste, caci altfel nu ar mai fi politic. La urma urmei, care fata? Politicul nu are ipostas – e greu de presupus de ce considera ca nici cel pe care il intre-vede nu ar avea asa ceva? Uite-l pe gânditor, de exemplu, vorbind cu emfaza despre frustrarile si resentimentele unei „populatii“ care se vrea asistata social, dar careia nu i se ofera alternativa la capitalismul globalizant ci doar sfaturi de indreptare morala grabnica. E resemnat, in fapt, dar intransigent verbal, pe fond (observatia lui R. Aron). Vorbeste din interiorul Piramidei unde s-a retras Faraonul si de unde arunca vorbe grele sclavilor moderni. Stim, sclavii sunt plictisitori, sunt prea multi, dar pâna si Aristotel i-a eliberat la moartea sa. E si el piatra a acelui sanctuar unde si-a ingropat inteligenta, lânga odajdii si aur. Uneori, cu of mare, gânditorul faraonic, musai conservator, se pune pe asteptat: sa treaca generatia asta veche pentru ca sa fie posibila o schimbare. Nu pot gândi de insuficienta oamenilor, zice. Insuficienta cheama insuportabilul. Nu vede alta solutie decât sa piara vechiul. Insa vechiul nu piere asa usor. Populatie fiind, aceasta nu poate gândi, asadar nu poate pretinde nimic, deci trebuie sa taca din gura. Nu suntem la Atena, ci la Bucuresti. Nu le poti vorbi tuturor – asadar, ii eviti pe toti. Adevaratul conservator e cel care moare odata cu epoca, paradoxal. Nu devii conservator, ci te nasti. Nu te poti teleporta, cu tot cu creier, inima te va trada. Pâna la urma, democratia ar putea fi un joc al elitelor care nu include si „populatia“, chiar daca nu sunt eu primul si ultimul care banuieste „clasa specializata“ de manipulare ordinara.
Indispensabila Utopie
Intelectualul care gândeste evii trecuti si citeste pedant semnele timpului viitor, aceasta „inima sângerânda, insa anemica“ (L. Bromfield), are o problema daca nu se raporteaza pe sine la „fragilitatea“ de care vorbea Kolakowski atunci când experimenta cautarea neincetata a umanului din individ: „…cunoastem absolutul gratie constiintei pe care o avem despre fragilitatea lumii si a noastra“. Nu cunoastem, cu alte cuvinte, decât in masura in care intelegem lumea prin prisma experientei noastre cu ea – dar nu facem decât sa inregistram relativitatea ei, ca indivizi confruntati cu noi insine. Pardon, ca oameni.
Dar ce fel de relativism profeseaza gânditorul polonez? Cui se adreseaza el in discursul sau plin de amenitate? In nici un caz filozofului si gânditorului preocupat de Rechtstaat si ordine a proprietatii private mai mult decât de gratia si suferinta cu care este captusit bietul om. Evidenta faptului ca e de dorit un strop de utopie in orice activitate umana nu-l intereseaza pe omul teologiei politice, nici macar pe al filozofului a carui voce se vrea conservator-holistica. Intelegatorul Kolakowski arata insa, in continuare, compasiune fata de om, dincolo de eroarea acestuia de a crede in posibilitatea Utopiei: „De secole intregi, raul intrinsec din firea omului a fost nu numai invocat ca pretext impotriva tentativelor de a reinstaura conditiile raiului pe pamânt, dar a justificat si rezistenta in fata tuturor reformelor sociale si tuturor institutiilor democratice. Iata de ce critica antiutopica necesita anumite distinctii importante… Ideea de fraternitate umana este dezastruoasa ca program politic, dar indispensabila ca jalon de orientare. Avem nevoie de rolul ei de orientare, nu de edificare.“
„Extremismus der Mitte“
Pe fond, este ceea ce spune si un gânditor român ca Ion Papuc, cel care afirma ca „solutia data de teoreticienii hiperliberalismului, sub a carei dictatura traiesc astazi majoritatea locuitorilor planetei, a fost cea a prohibitiei create de utopii, adica antiutopia, care in fapt este incomparabil mai pernicioasa decât orice utopie pe care nazuieste sa o combata, de ale carei consecinte primejdioase pretinde a ne salvgarda“. Gânditorul român gasea de cuviinta sa spuna ca interzicerea gândirii utopiei ca atare este rodul nefast al practicii politice care doreste o ingradire a acestei gândiri in numele unei sigurante viitoare. Una e gândirea, alta e practica, iar extremismele de dreapta si de stânga sunt subtil concurate de „Extremismus der Mitte“, abil camuflat intr-o balanta care nu are de-a face cu echilibrul. Carl Schmitt e cel care a propus formula, dar celor autodeclarati de centru (recent) nici macar nu le da prin cap ca ar fi vorba de augusta lor persoana. Nu, extremisti sunt altii mereu. Macar Radu Cosasu are umor…
Ei bine, Kolakowski e mai direct decât si-ar dori acesti nougânditori a caror nouvorba este culeasa imediat de pe buzele lor telegenice de adoratori ai cultului. El arata ca secolul XX e hârtia de turnesol in acest sens: nu a dat un mare filozof pentru motivul ca nu l-a putut suporta. Dar daca nu si l-a dorit? Avem cosmonauti si Supermani ai gândirii la comanda, literati caftaniti, insa nu filozofi care sa ne spuna de ce suntem asa si nu altfel. Noul secol ar trebui, in sfârsit, sa-si permita unul, incepând cu regândirea omului ca fiinta fragila intr-un univers infestat de extremismele stângii, dreptei si ale, iata, centrului atoatestiutor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper