De la „caii nazdravani“ la „leul albastru“ si alti câini turbati

Un articol de C. STANESCU

O semnificativa definire critica si tipologica a unei mari generatii literare putem citi în revista „Orizont“ (9/2010) sub semnatura lui Cornel Ungureanu. Avea toate premisele de a fi una fericita aceasta generatie fara trecut si cu tot viitorul în fata.

Generatia anilor saizeci, din care se vor recruta si alege cei mai importanti scriitori români din a doua jumatate a secolului trecut, fu scutita de povara istorica a angajamentelor politice si doctrinare, de dreapta ori de stânga, ale celorlalte carora ea le era contemporana. Rebela si idealista, plina de iluzii si de ambitia de a cuceri Parisul a unui Rastignac, aceasta mare generatie – scrie Cornel Ungureanu evocându-l pe timisoreanul Sorin Titel – apartine momentului anilor saizeci „care au creat o imagine triumfala literaturii tinere“, un moment „în care se afirma în proza, în poezie autori care remodeleaza imaginea scriitorului – ani în care fascinatia scrisului artist devenise capitala pentru tânarul capabil de a ramâne în literatura. A fi în literatura însemna a exista pe înaltele reliefuri ale societatii. A fi «scriitor rebel» însemna ca esti capabil sa redefinesti societatea si lumea. Generatia lui Sorin Titel, care este si a lui Nichita Stanescu, traieste prin dialog – întareste criticul timisorean aceasta imagine triumfala a unei generatii –, prin bucuria de a avea ecou, de a fi vazuta, comentata, de a avea succes. Este, fie si cu intervale dramatice, o generatie a «lor», succesul literar le asigura o (mai) buna asezare în lume. Scrisul lui Nicolae Velea, Fanus Neagu, D. R. Popescu, Stefan Banulescu, Augustin Buzura se exerseaza pe o persoana întâi care, marturisindu-se, învinge; îsi descopera infinitele resurse de a se regenera. Starile de bucurie, «fericire», împlinire, chiar puse mereu în cumpana, devin repere în schitele, nuvelele, romanele autorilor generatiei ‘60“.
Si în poezia acestei mari generatii „învingatoare“ si triumfale se regasesc semnele din imaginea criticului, reperele despre care el vorbeste: se regasesc în debutul, spectaculos, al lui Nichita Stanescu, în „Sensul iubirii“, iar culoarea momentului acelor mari si frumoase iluzii e aceea din „Leoaica tânara, iubirea…“ În literatura noilor veniti, acest optimism si cu simbolurile lui sarbatoresti nasc o adevarata invazie de „cai albi“ si mânji despre care va scrie si va vorbi în epoca si în anii trecuti criticul Mihai Ungheanu: „Nu era carte de proza tânara, mai ales în colectia de debut «Luceafarul» în care sa nu gasesti mânji care zburda, cai în libertate etc. În «Ramuri», mai multe fragmente, din mai multi autori, au fost însirate, unele dupa altele, dând senzatia ca e vorba de un text de un singur autor, care se repeta! Jos era data «cheia», adica autorii si cartile din care se cita. Caii astia care zburdau peste tot, si în proza lui Fanus Neagu, si în aceea a lui D. R. Popescu, si în cea a lui Sorin Titel, produceau monotonie. Gluma a durat mai mult decât anticipam, iar cei vizati – multi amici ai mei! – au facut politie sa afle cine e autorul. Au dedus ca Mihai Ungheanu, ceea ce n-a dus la un caz de razboi, dar nu s-a uitat. În fond, le-a prins bine. Pâna la urma, prozatorii tineri au mai renuntat la caii nazdravani si mânjii suavi“ („Recurs la memorie“. Convorbiri cu Mihai Ungheanu de Mihai Golescu, Ed. Paralela 45, 2009, pag. 20). Alarmat de invazia mânjilor si de ceea ce i se parea nerealism si lipsa de „problematizare“ în proza tinerilor de atunci care o cam luasera razna, Marin Preda va scrie un articol rasunator despre „facatorii de cuvinte“, articol memorabil ca profesiune de credinta a marelui prozator. Însa „copiii“ inocenti si fericiti ai noii literaturi române de dupa 1945 urmau sa-si cucereasca în curând ei însisi „trecutul“, un trecut pentru care multi dintre ei vor fi, la rându-le, impozitati cu o suspiciune revansarda si reformatoare de catre alti „inocenti“ si alti „fericiti“ tineri scriitori iviti dupa 1990…

Despre idealurile marii generatii a anilor saizeci din secolul trecut si despre falimentul iluziilor ei vine cu o marturie impresionanta prozatorul D. R. Popescu într-un interviu, în totul memorabil, din revista „Saeculum“ (5-6/2010). Pentru acest mare prozator si pentru generatia lui, anul 1965 poate fi considerat unul de rascruce: în acel an tinerii de pâna atunci trec printr-o maturizare brusca si fortata, pun capat „invaziei“ de mânji semnalata mai înainte. Este anul în care autorul viitoarei „Vânatori regale“ publica, în „Luceafarul“, capodopera rupturii lui si a celorlalti de „caii nazdravani“ ai primei tinereti: „Leul albastru“. Se poate spune ca simbolul sarbatoresc al inocentei si al bucuriei de a exista si a scrie se metamorfozeaza, aratându-si coltii, sub înfatisarea insolita si amenintatoare a „personajului“ din aceasta capodopera literara. Câinii turbati din „Vânatoarea regala“, dar si Misu, calul vorbitor din „O bere pentru calul meu“ descind, s-ar zice, din acelasi „leu albastru“. Tot acest univers literar în care se plimba lei albastri si câini turbati, iar caii vorbesc în locul oamenilor ce turbeaza, i se pare autorului unei recente istorii a literaturii un univers „straniu“, cel mai straniu din întreaga literatura româna. Nu mi se pare prea straniu ca, atunci când oamenii tac pentru ca nu mai au voie sa vorbeasca, animalele, în special caii, sa le ia cuvintele interzise si sa vorbeasca în locul lor cu ele, întocmai cailor din basme si oii din legenda nationala. În fine… cam tot atunci, în epoca leului albastru, alta capodopera, „Acasa“ a lui Fanus Neagu, întuneca definitiv orizontul senin sub care debutase o mare generatie literara. Cât de „senin“ era orizontul sub care se naste aceasta generatie fara trecut? „ … Când a aparut Generatia ‘60 – îi marturiseste D. R. Popescu lui Mircea Dinutz –, lui Fat Frumos îi cam trecuse vremea… Mai este ceva foarte important: componentii generatiei’60 aveau în jur de 25 de ani, nu facusera razboiul spre Rasarit si spre Apus, nu luptasera în Spania împotriva lui Franco, nu fusesera înrolati în rezistenta franceza, nu zacusera prin închisori, nu venisera din Rusia… N-aveau biografie! Niciunul! Lucrau pe la ziare, pe la reviste, pe la posturile de radio, atât! Cinovnici. Reporteri, redactori de rang inferior. Corectori. Josniciile si nazuintele morale trebuiau gasite în cenusiul nediferentiat al banalitatii cotidiene. Oamenii, mai din topor, mai suciti, mai rasuciti, duceau mai departe zilele falimentare ale României postbelice.“ Înaintea acestor „juni condeieri“ – spune autorul „Întoarcerii tatalui risipitor“ – scrisesera pagini memorabile Stancu, Barbu, Petru Dumitriu, A. E. Baconsky, Preda, Titus Popovici: „La orizont? Aristocratia de rang secund, în scapatare, câmpia arida, sarmana, mahalaua bucuresteana, colocvialitatea rurala caragialesca, încapatânarea ardeleneasca, suflul mortuar al armelor, oamenii cei de foc, ai credintei, si oameni cu sira spinarii pierduta …“ Apoi au venit ei, Labis cu întreaga generatie „fericita“ si fara trecut, tinerii fara biografie, poetii ca „soldatii fara viata personala“ (Nichita Stanescu), dar nu si fara memoria comunitatilor ai caror fii erau: „Multi dintre acesti scriitori – mai ales prozatorii – veneau din lumea satului, dar asta nu înseamna ca ei se trageau din zonele inferioare ale Lumii – din contra, satul pastra înca în acele vremi cutumele unor valori ce nu excludeau religia, mitul, istoriile eroice ale înaintasilor. Toti acesti creatori au vazut în copilaria lor cum aratau soldatii români, germani, rusi… Eu am vazut aparând în Danceu si un escadron de partizani sârbi. Au intrat în sat pe poarta de la Cismeaua Mica! Trecusera Dunarea. Calari pe niste roibi fuduli, pareau ca vin din basme!“ Invazia „cailor nazdravani“ din proza cu care debutau acesti scriitori îsi are deci izvorul si aici, în aceasta istorie zbuciumata, dar evocata cu ochii curati ai copilariei: în dosul povestii, al minciunii din basmul „cailor nazdravani“ sta, pur si nesmintit, adevarul istoric. De aceea, prozatorul pune o surdina reticenta asupra inocentei cu care ne place sa confundam copilaria si prima tinerete: „Scriitorii care au debutat în jurul anilor 1960 n-au format, sigur, o generatie narcisiaca (a „facatorilor de cuvinte“ din articolul lui Marin Preda – n.n.) N-au uitat de sine, n-au uitat ce se întâmpla în jurul lor, nu
si-au admirat chipul, fara sa se recunoasca în apele unor lacuri si balti, încântati! N-a fost o generatie fermecata de imaginea zeiasca din oglinda apelor.“ Trecutul „cucerit“ si cu care se încarca aceasta generatie este echivalent cu o cucerire a dezamagirii: „Razboiul, seceta, cooperativizarea, iata primele trei energii care i-au coborât pe pamânt pe actantii generatiei ‘60 – din presupusa zodie a integrarii în cosmos (…) Certitudinile de altadata se stingeau treptat… Stalin si poporul rus libertate ne-a a dus! Dar am vazut si eu, în Danceu-Mehedinti, cum libertatea a adus si Baraganul! Anii ‘50 au fost, dupa mine, determinanti pentru cristalizarea generatiei ‘60. Starea paradisiaca promisa se izbea zilnic, la internat, de mamaliga cu magiun. Totusi, degringolada economica si sociala
n-a dus la o dezintegrare umana – dovada izbucnirea acestei generatii, care – atentie mare! – nu s-a restrâns la o efervescenta literara. Putem vorbi cu certitudine de o grozava generatie a inginerilor, medicilor, actorilor, militarilor, pictorilor, sculptorilor, muncitorilor, taranilor. Da, aici ar fi cheia unei, zicem noi, revolutii spirituale. Da, putem vorbi de nasterea reflectiei asupra propriei conditii, asupra conditiei nationale, asupra valorilor universale.“ Fenomenul trezirii la realitate – daca admitem îndoielnica „somnolenta“ paradisiaca din zorii acestei generatii! – ar putea fi precizat, în timp istoric, cu moartea întâiului dictator: „dupa moartea lui Stalin, parca în tot lagarul socialismului imaginea paradisiaca asupra prezentului si a viitorului s-a mai îngustat si cetatenii au început – mai ales cei din generatia ‘60! – nu doar sa cunoasca binele si raul, ci sa si vorbeasca despre bine si rau…“

De la calul nazdravan la leul albastru si câinii turbati n-a mai fost decât un pas, pe care l-a facut aceasta generatie dezamagita dar „resemnata“ în speranta, producând opere ce, oricât de revizuibile ori tocmai de aceea, ramân neclintit în fondul principal al literaturii române. În privinta „cheii unei revolutii spirituale“ si, prin urmare, a unei renasteri nationale despre care vorbeste cu optimism moderat marele nostru prozator, parerile sunt foarte împartite. Câtiva istorici si scriitori de azi si-au pierdut orice speranta, nu mai vad nicio cheie si niciun remediu nu mai întrezaresc: cu un scepticism iremediabil ei vorbesc despre o alta „imposibila întoarcere“. Acestor sceptici care si-au pierdut total încrederea în „poporul suveran“, n-am altceva mai bun de cât sa le ofer medicamentul spiritual dintr-un citat monumental pe care D. R. Popescu îl desprinde dintr-o „traductie“ despre viata si opera lui Wiliam Guillon Sekspir apartinând lui Toma A. Bagdat si aparuta în 1848, februarie 25: „Nici un poet nu fu mai national decât Sekspir. Nimeni nu judeca mai bine secolul sau si contiporanii sai, nici unul nu cunoscu mai bine necivilizarea sa. ?ekspir lucra pentru un public grosolan si fara cea mai mica învatatura, pentru o prostime de corabieri si oameni de rând ce veneau sa’si risipeasca cugetele supararilor unei calatorii, sau de faticile zilei, aprinzându’si pipa în timpul reprezentatiei bându’si berea sau mâncând câte un mar, para, s’altele. Caci, cum îl descrie un învatat biograf, teatrul în Englitera nu era o placere regiala, o placere pentru spiritele rafinate (lamurite) sau delicate; el fu, si ramase popular si facilitatea poporului Englez înlibera în tot timpul aceasta bucurie… Scriind pentru un public necivilizat, ?ekspir trebuia sa vorbeasca limba poporului, adica limba naturii; trebuia sa aiba defecte când teribile, când deformate: caci la aceasta patura a popolului tot place ce raspunde cu patura sa, de atunci el se recunoaste acolo, bate, e multumit“. Textul din care D. R. Popescu a retinut acest citat are un fel de moto: „Fiecare popul vede rasarirea si apunerea Soarelui dupa positia în care se afla. În tot minutul Soarele rasare si apune pentru vre-un popul.“ Prozatorul nostru reia, putin dar esential modificat, acest moto si-l repeta sub presiunea unei teribile interogatii: „Desi fiecare popul vede rasarirea si apunerea Soarelui dupe positia în care se afla, nu trebuie uitat faptul ca în tot minutul Soarele rasare si apune pentru vre-un popul… Noi în ce minut ne aflam?    n

P.S. În numarul urmator îmi permit sa revin la excelenta revista „Saeculum“ cu o dare de seama asupra unei „revizuiri“ spectaculoase a versiunii negre si demolatoare care circula în mediile literatilor si gânditorilor români actuali despre mitul national din „Miorita“, balada supusa azi unor blesteme si imprecatii asemanatoare cu un celebru blestem aparut pe zidurile Arhitecturii îndata dupa mineriada de acum doua decenii. „Mineriada“ intelectuala la care au fost supuse Miorita si „spatiul mioritic“ în ultimii ani este demolata si respinsa admirabil de un „venetic“, respectiv autorul romanului „Veneticii“ sau epopeea refugiatilor basarabeni în cautarea patriei-mame. Autorul romanului si al revizuirii de care vorbesc este Ion Lazu.

Un comentariu pentru “De la „caii nazdravani“ la „leul albastru“ si alti câini turbati”

  1. noiembrie 10, 2010 la 5:51 pm

    Domnul Stănescu,
    Cu sufletul plin de durere, vă spun că Ştefan Goanţă nu mai este printre noi. În 16 octombrie planificasem lansarea cărţii „MIORIŢA.Domnul de Rouă”, dar timpul nu a mai avut răbdare…
    Am cuprins în această carte cele trei eseuri ale mele şi un eseu al lui în care apără cu ardoare MIORIŢA. Aş vrea să vă trimit cartea, dar nu ştiu unde. Vă rog să-mi daţi o adresă poştală, sau chiar o adresă de e-mail.
    Numai bine,
    Irina Goanţă

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper