De-a teatrul prin Oranjerie

Un articol de Cornelia Maria Savu

Eveniment cultural unicat în România (si pe cale sa-si consolideze si o buna cunoastere europeana), Festivalul International de Teatru Clasic de la Arad si-a încheiat recent a saisprezecea editie.

Douasprezece productii din tara si din strainatate au dat sama despre cum sunt revizitati si resuscitati azi clasicii si clasicii modernitatii în spetacole care au stârnit interesul si, nu de putine ori, entuziasmul unui public special si specializat, precum este acela din Aradul multicultural, care stie cum si de ce sa vina în eleganta sala a Teatrului „Ioan Slavici“.
Chiar daca, din motive de criza economica, anul acesta au lipsit din programul festivalului una, doua montari continentale de referinta (cum ne obisnuisera, pâna în 2009, organizatorii), ceea ce s-a vazut a fost bine ales, în ton cu specificul si cartea de vizita a evenimentului.
Deschiderea care, prin traditie, îsi pune amprenta pe întreaga desfasurare a festivalului aradean, a fost una insolita, cu veritabile accente de recuperare culturala într-un spatiu a carui prima modernitate a fost modelata de vechiul Imperiu. Dupa matricea inconfundabila a Europei Centrale, sau, cum i se mai spune, în cercetarile si bibliografia timisoreana postdecembrista, A Treia Europa. Publicul a fost invitat în Oranjeria Castelului la un festin imperial, un eveniment clasic/monden, o mixtura de traditie reînviata în ambalajul ritmurilor contemporane ce recompun atmosfera dineurilor-spectacol de acum 200 de ani, gazduite de Curtea austriaca.
Spectacolul s-a inspirat dintr-un fapt real din biografia lui Wolfgang Amadeus Mozart. Premiera comediei sale muzicale (Singspiel) într-un act, „Der Schauspieldirektor“, care a avut loc în anul 1786, la Castelul Schönbrunn.
Împaratul Austriei, Iosif al II-lea, dorea sa-si onoreze o seama de invitati de mare rang printr-un festin încununat de premiera unui Singspiel. Mozart, compozitorul Curtii, trebuia sa compuna muzica pe libretul lui Johann Gottlieb Stephanie. O comanda care nu i-a facut placere compozitorului, dar pe care a trebuit s-o onoreze. Asa cum a trebuit sa si treaca prin tot cosmarul pregatirilor: rivalitati între dive, organizare pe sponci, decoruri finalizate în ultimul moment, probleme de culise si o aparenta lipsa de inspiratie. Dar, ceea ce parea ca va fi o rasunatoare cadere,  a devenit un triumf.
Christian Caimacan (Saarbrücken) a reinviat festinul imperial colaborând cu Teatrul  Karromato Praga (Republica Ceha), Filarmonica de Stat Arad si Liceul de Arta „Sabin Dragoi“ din Arad. Actorii marionetisti Pavla Srncova, Adela Ungureanu-Caimacan, Francesca Zaccarato si Luis Montoto au pus în miscare, cu desavârsita gratie, papusile sculptate în  lemn, într-un decor fastuos, autentic baroc, în care s-au evidentiat si momentele de teatru de umbre si subtitrajul ca la începuturile filmului ca arta. Muzica interpretata live de Traian Roman (vioara), Andreea Jurca (violoncel), Radu Cîrstulescu (corn), Corina Ardelean (flaut), Carmen Craciun (clavecin), Andreea Leahu (pian) sub bagheta dirijorului Artemiu Simonca, solistii: Diana Birta (soprana), Nicoleta-Maria Brola (soprana), Melinda Duffner (mezzosoprana) si Dan Caimacan (bariton), precum si regia lui Luis Montoto, scenografia semnata de Boraros Szilard, adaptarea muzicala a lui Marco Ivanovic si constructia marionetelor si decorul lui Taller Karromato au completat un spectacol de epoca viu, antrenant, rafinat plastic, recuperat, sub forma unei bijuterii d’antan, pentru contemporanii dornici de incursiuni dus-întors în alte vremuri. În fond, teatru în teatru în teatru, cu maestru de ceremonii Zoltan Lovas, cu pajii Marian Perfeni, Alex Margineanu, Stefan Statnic, Andrei Elek, Robert Pavitsics, Sorin Calota si actori (de-adevaratelea) în Sala de receptie: Liliana Balica, Angela Varjasi, Cecilia Donat, Giorgiana Elena Popan, Roxana Sabau, Ionel Bulbuc, Bogdan Costea, Ioan Peter.
Glisarea prezent-trecut-prezent, succesiunea rapida a secventelor de teatru în spectacolul receptarii de catre public a festinului din Oranjerie cu felia sa artistica de Singspiel au articulat o incitanta resuscitare a operei baroc dar si o posibila încercare de antropologie teatrala în spatii clasice mai putin revizitate azi.
Editia a saisprezecea a Festivalului International de Teatru Clasic de la Arad a fost, se poate spune, si una a regizorilor importanti, nume de marca din câteva promotii, precum Florin Fatulescu, Radu Penciulescu, Laurian Oniga, Vlad Massaci, Mihai Maniutiu, Sorin Militaru, Alexandru Vasilache. Pe scena festivalului s-au aflat, în roluri de referinta, Victor Rebengiuc – „Legenda Marelui Inchizitor“ (F. Dostoievski), maestru care a primit Distinctia Bene Merentis (care se va acorda, începând cu 2010, la fiecare editie, gratie unui Mecena împatimit de teatru, omul de afaceri Valer Blidar), Valeria Seciu – „Doamna noastra din Pascagoul“, Ion Caramitru (împreuna cu „Mr. Jazz of Romania“, Johnny Raducanu, în „Dialoguri si fantezii în jazz“, un nou spectacol în parteneriat cu Filarmonica de Stat Arad) sau Ovidiu Ghinita – „Cântec de lebada“.
Influenta  proteica a clasicilor si a clasicilor modernitatii si masura lor în toate cele ale teatrului s-a vazut si în repertoriul editiei din acest an. Shakespeare, Caragiale, Cehov, Dostoievski, Tennessee Williams, autori revizitati cu metoda, cu pasiune, cu o buna cunoastere a textului si contextului, prin montari ce vizeaza înnoire organica si nu moda ori moft efemer.
În cazul lui Shakespeare, de pilda, un electrizant la zi „Visul unei nopti de vara“, Teatrul National „Lucian Blaga“ Cluj-Napoca, regia Sorin Militaru, gândit (si) ca spectacol de mare public, cu mici decoltari aferente, a facut buna pereche, pe scena festivalului, cu „Amorul dantuie si feste joaca“, Teatrul  National „Mihai Eminescu“ Chisinau, în care regizorul Alexandru Vasilache transporta motive din „Negutatorul din Venetia“, „Mult zgomot pentru nimic“, „Îmblânzirea scorpiei“, „Nevestele vesele din Windsor“ într-un îndepartat început de ev mediu românesc, din vremea cnezatelor si voievodatelor, când ritualuri stravechi zburda curteneste în  matricea dramaturgiei elisabetane.
Textele lui A.P. Cehov sunt suport pentru meditatie asupra teatrului, a ratarii si a mortii („Cântec de lebada“, regia Mihai Maniutiu, Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ Arad), dar si pentru o radicala dezbarare de cliseele multor montari cehoviene à la russe („Platonov“, Teatrul „Notarra“ Bucuresti, regia Vlad Massaci), ori pentru comedie cu sânge proaspat, care binedispune în ritm tineresc („Cerere în casatorie“, regia Florin Cavalciuc, una dintre reusitele noii stagiuni la Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad)

Un model de revizitare a clasicilor, dincolo de barierele temporale, de context si chiar de bariera lingvistica, o înnoire care a pastrat spectaculos, în realitatea imediata, coloana vertebrala a relatiilor dintre personajele „Scrisorii pierdute“ a lui Caragiale – revelatia festivalului în 2010 – a fost montarea regizorului Laurian Oniga la Teatrul „Jokai“ din Békéscsaba (Ungaria). Spectacol asupra caruia voi reveni într-un viitor numar al revistei.
Cu final sprintar, anuntând deschiderea altui festival, AMIFRAN – „1, 2, 3 Théatre!“ (conceptia si realizarea Alain Sabaud si Jean Lataillade – improvizatie cu actori de la Teatrul La Roche-sur-Yon, Franta, orasul gazda si studenti ai Facultatii de Teatru de la Cluj Napoca, editia din acest an a Festivalului International de Teatru Clasic de la Arad i-a adus înca o data – si bine – pe mesterii dramaturgi la rampa, ca materie ofertanta, pentru spectacole de vazut si de vorbit dupa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper