Comunism de cumetrie

Un articol de GEORGE NEAGOE

Gabriela Adamesteanu, Provizorat, Iasi, Editura Polirom, 2010, 448 p.

Noul roman al Gabrielei Adamesteanu nu e o aparitie notabila. Contine o sumedenie de clisee  lingvistice si culturale. De asemenea, „Provizorat“ nu impune niciun personaj, deoarece prozatoarea nu creeaza desfasurari narative care sa declanseze mecanisme psihologice sau comportamentiste. Totodata, sufera din pricina logoreei lozincarde: când vorbesc, indiferent daca se afla în spatiul public ori privat, aproape toti arunca jeturi propagandistice. Sigur, mi se poate reprosa ca n-am observat ca, procedând astfel, scriitoarea a configurat un atlas al limbii de lemn si ca l-a folosit ca pe un cal troian, demascând poncifele ideologice prin integrarea lor în carte. Intentia se arata inutila, dat fiind ca avem la dispozitie discursurile Tovarasului, înregistrate video si redate în „Scânteia“.
O alta deficienta ar fi ca tema feminitatii în comunism nu prezinta niciun interes. „Provizorat“ repeta cu fidelitate pelicula „4 luni, 3 saptamâni si 2 zile“. Romanul reproduce si spiritul unui alt film recent – „Amintiri din Epoca de Aur“ -, vehiculând anecdote despre familia Ceausescu. Bancurile acelea nu prea constituie o surpriza. Au intrat în antologii. Au fost redate în presa postdecembrista. Le stiam pe toate cele inserate de prozatoare; si, uneori, le-am auzit povestite mai bine decât sunt consemnate în carte.
Am înteles ca autoarea a dorit sa captureze, într-o uriasa fotografie, o secventa din deceniile totalitarismului de stânga din România. A recuperat poncifele rumegate de activisti. A readus în discutie „petele“ din dosarele de cadre. A surprins urmele capitaliste din economia etatizata (magazinele încredintate mandatarilor), dar si beneficiile demnitarilor Partidului si de angajatii Securitatii (restaurantele „cu circuit închis“). A regasit agitatia celor care încercau sa obtina un pasaport ca sa capete statutul de exilati politic.
Pe scurt: „Provizorat“ devine doar în parte un document social. Reusita se datoreaza abordarii problemei indivizilor cu biografii dalmatiene, într-o epoca de asimilare a copiilor fostilor detinuti politici (taranisti, liberali, simpatizanti antonescieni si legionari), cu scopul „de a fauri visul de aur al omenirii“. Esecul provine din faptul ca romanul e un colaj, o succesiune dezlânata de imagini prezentate ca într-un manual de istorie. Faptele n-au nicio urma de complexitate. Le lipseste procesualitatea. Gabriela Adamesteanu nu observa ce se petrece în drumul de la cauze la efecte.
Cronica de familie
„Provizorat“ înseamna si o continuare la „Drumul egal al fiecarei zile“. Letitia Branea revine în dubla ipostaza. Pe de o parte, e torturata de sot (Petru Arcan), care „îi reproseaza ca, atunci când s-a casatorit cu ea, a luat în spate dosarul plin de pete al familiei ei, anii de închisoare ai tatei si ai necunoscutilor lui frati, care risca sa îi spulbere numirea în postul de conferentiar“ (p. 11). Pe de alta parte, se afla într-o continua agitatie, într-o situatie de neînteles pentru o persoana obisnuita sa poarte stigmatul unui tata încarcerat din pricina unei presupuse colaborari cu Garda de Fier. Angajata în Cladire – colosul copiat dupa Universitatea „Lomonosov“ din Moscova –, Letitia nu crede în asa-zisa integrare sociala a „elementelor tinere“ (fara a tine de cont de originea lor „sanatoasa“), despre care îi relateaza Sorin Olaru, coleg de serviciu si amant, îndoctrinat de tezele celui de-al IX-lea congres P.C.R: „Parintii nostri, Lety, ne-au insuflat spaima lor de masini negre si arestari, fiindca îsi închipuiau ca noi vom fi declarati dusmani de clasa! Numai ca pe noi ne-a educat acest regim! El ne-a atârnat de gât cravata de pionieri, el ne-a pus carnetul de utecist în mâna!“ (p. 45).
Construita atât din similitudini, cât mai ales din contraste, legatura Letitiei cu Sorin se numara printre putinele reusite ale Gabrielei Adamesteanu. Si, trebuie sa admit, e unul dintre cele mai izbutite cupluri din literatura de dupa 1990. Nimic nu e cert între cei doi. Traiesc cu bucurii efemere si false, într-o stare de provizorat. Prilej de confort psihic si de euforie erotica, întâlnirile se petrec în locuinta unui prieten al barbatului. Letitia vede în Sorin (asa cum se petrecuse în „Drumul egal al fiecarei zile“ cu unchiul Ion) fantasma tatalui. Fara sa stie, relatia lor se întemeiaza pe câteva „bube“ ereditare comune.
Echivocul legionar sub care sta viata protagonistei dispare, întrucât, în câteva capitole retrospective (reunite sub denumirea „Dosare de familie“), se clarifica trecutul parintelui (Victor Branea) si al fratilor sai. Persecutia neamului îsi are cauza în faptul ca fratele cel mai mare, Caius Branea, fusese secretar de stat în guvernul condus de Ion Antonescu dupa rebeliunea legionara din 21-23 ianuarie 1941. Savârsind un pacat capital în viziunea comunistilor, fostul demnitar le-a transmis culpa si celor cu acelasi sânge, iar Victor si Traian, fratele mijlociu, au intrat, la rândul lor, în beciurile Securitatii. Sorin se nascuse îmbracat în camasa verde, fiind copilul Soranei Iovanescu si probabil al lui Vasi Stamatiu, ambii participând la actiunile dirijate de Horia Sima. Botezat Corneliu Vasile, copilul nu si-a cunoscut niciodata mama si tatal. Adoptat de sotii Olaru (Virgil si Nelly), baietelul a capatat o alta identitate. O privire lucida ne încredinteaza ca Letitia si Sorin provin din familii cu probleme distincte. Însa, puterea rosie, cu spiritul ei uniformizator, nu facea deosebire între Antonescu si legionari.
Letitia si Sorin îsi asuma divergent povara genetica. Ea resimte de mica blestemul comunitatii. Provenind dintr-o familie tarata, se obisnuieste sa fie tematoare, suspicioasa, precauta. De aceea, desi i se pare ca iubitul ei „este înlocuitor de preot, de terapeut, de familie“ (p. 326), traieste sentimentul ca barbatul ales ca sa-l înlocuiasca pe sotul agresiv a fost, în lumea terorii, o proiectie inexistenta. A doua nevasta a lui Petru Arcan se abrutizeaza. Nu poate scapa de spaima provocata de bunavointa derutanta a unui regim care i-a fost ostil din copilarie. Toleranta reprezinta conditia ambigua în care au încarcerat-o directivele Tovarasului.
În schimb, Sorin a fost educat sa se adapteze, sa se deprinda cu regulile puterii. Nu e vorba de cameleonism, ci de însusirea constiincioasa a trasaturilor „omului nou“. Fostul Corneliu Vasile primeste lectia de supravietuire din partea sotilor Olaru: „Proaspetii parinti învatasera deja ca trecutul, care atârna ca o sabie a lui Damocles asupra prezentului, trebuie mereu falsificat“ (p. 179). Aici intervine alienarea tânarului. Sorin se rupe de familie, devenind fiu al statului paternalist. El judeca toate evenimentele prin optica „oficiala“. Drama sa izbucneste când, ajuns angajat de „nadejde“ al Cladirii, primeste dreptul a pleca prima oara în strainatate. Prelucrat cum se cuvine de securistul institutiei, Sorin ajunge sa-si plateasca loialitatea cu pretul urmaririi propriului tata, refugiat în R.F.G.: „Vistig i-a scos într-adevar lui Iulica Iovanescu notele informative si rapoartele despre legionarii din neamul lui, asa cum se jurase. Câteva chiar le vârâse în masina de tocat. Pe cele mai interesante  însa le luase cu el, nu se stie când pot sa cada bine, si-a zis. Acum, de pilda. Ca rasplata pentru calatoria în Occident, Sorin Olaru va fi momeala ca sa se descopere daca Profesorul Hermann, ala cu studiile balcanice, nu este chiar tatal sau natural, Vasi Stamatiu, un legionar bagat în multe“ (p. 276).
Pile, cunostinte, relatii
Gabriela Adamesteanu propune în „Provizorat“ un comunism organizat pe baza cârdasiei. Promovarile, derogarile, rasplatile pot fi obtinute doar prin recomandari. Functia înseamna dependenta. Organigrama Cladirii se sprijina pe tridentul pile-cunostinte-relatii. Personalul se comporta precum burghezii arivisti anatemizati de întemeietorii Republicii Populare Române. Cârtelile si mâncatoria sunt ocupatiile principale. Idilele între sefi si subalterni se desfasoara exclusiv ca mijloace de eliminare a hormonilor, întrucât oricine râvneste sa calce pe o treapta superioara a piramidei.
Numai Letitia îsi doreste sa se piarda în „masa“. E metoda ei de a se proteja. Pentru câtiva ani, s-a amagit ca Sorin i-a oferit echilibrul. Îsi da seama ca senzatia pe care o confunda cu dragostea este primejdioasa si inutila în lumea în care – asa cum o avertizasera mama si unchiul Ion – „Prietenul cel mai bun te toarna la Securitate“ (p. 11). Doamna Arcan se detaseaza treptat de barbatul pe care îl socotea, la un moment dat, de neînlocuit. Se apropie de un alt coleg, Daniel Harry Fischer, fara a se gândi ca asa va scapa de obsesia persecutiei. Despartirea de Sorin coincide cu fuga lui Petru din tara. Plecarea acestuia din urma anuleaza o constrângere, fiindca sotul fugar îi interzisese sa devina mama. Cu toate ca în final pare speriata ca va naste un bastard al carui tata este colegul de serviciu, Letitia da semne ca n-ar mai avorta, refuzând banii de chiuretaj oferiti de fostul amant. Poate ca prozatoarea pregateste o continuare si destule indicii ma îndeamna sa cred ca actiunea va fi plasata dupa 1990. Ramâne totusi de vazut.
„Provizorat“ nu e nici o carte de prima mâna, nici una deplorabila. E o aparitie modesta.

Un comentariu pentru “Comunism de cumetrie”

  1. mai 10, 2011 la 8:08 am

    Din gura unei femei care se vrea alaturata panopliei marilor doamne ale literaturii Romane, limbajul pornografic abundent din aceasta scriitura este cu atat MAI SUPARATOR SI RESPINGATOR.Cui oare se adreseaza?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper