Bosch sau cum sa nu te pierzi în Gradina placerilor lumesti

Un articol de Vivia SÃndulescu


Pe Marc Bogaerts l-am cunoscut în 2003, pe când monta la Opera Nationala din Bucuresti o versiune light a „Visului unei nopti de vara“ pe muzica originala a lui Virgil Popescu, apoi am asistat la un spectacol în coregrafia lui, prezentat la Bruges, în care crease pentru prim-balerina Corina Dumitrescu un duet cu multiplul campion mondial de aerobic Cristian Moldovan.

De-atunci încoace am mai vazut doar „Eu, Rodin“, pe scena Teatrului „Bulandra“ în 2005, dar Marc Bogaerts a devenit o prezenta constanta în teatrele românesti, la Târgu-Mures, Sibiu sau Nationalul din Cluj-Napoca, unde premiera sa din 2007 s-a numit „Frumoasa din padurea adormita“.
Cu o parte dintre interpretii de-atunci s-a reîntâlnit în aceasta toamna, montând „Bosch – Gradina placerilor lumesti“ la acelasi teatru, dovada a bunei colaborari anterioare, dar si a compatibilitatii spiritului ardelenesc cu cel flamand, oricât de ciudat ar parea – sau tocmai de aceea. (Tripticul Grãdina plãcerilor lumesti, lucrarea cea mai cunoscutã a pictorului flamand Hieronymus Bosch se aflã în colectia Muzeului Prado din Spania. )
Personaj complex, charismatic si original, Marc Bogaerts nu calca niciodata pe carari umblate si-si construieste viata în jurul pasiunii sale pentru creatie. Belgian prin nationalitate, flamand pâna în vârful unghiilor prin educatie si sensibilitate, licentiat în limbi clasice si economie, dar coregraf si regizor prin vocatie, a colaborat de-a lungul anilor cu companii din SUA, Canada, Portugalia, Serbia, semnând lucrari de dans în cele mai neasteptate alaturari si combinatii, balet, regie de opera, multimedia sau nouveau-cirque. E de la sine înteles ca teatrul-dans îi prilejuieste cele mai tentante metisaje artistice, variind ponderea cuvântului si a miscarii sau implicarea sa coregrafica si regizorala.
De asta data, alegerea s-a oprit asupra pictorului Hieronymus Bosch, cunoscut mai cu seama pentru imaginatia sa debordanta, simtul grotescului si lipsa de obedienta fata de canoanele artistice ale epocii, combinatie care a facut vreme îndelungata ca perceptia publicului si criticii asupra operelor sale sa fie deformata.
Bogaerts se va fi simtit înrudit cu acesta prin disponibilitatea jocului cu necunoscutul, prin obiectivarea spaimelor si a demonilor pentru a-i domina si domoli mai bine, construindu-si echilibrul interior pe un teren (senti)mental pâna la urma neasteptat de solid. Scenariul îi apartine si însumeaza vorbe slobode, de duh, adânci sau derizorii într-un amalgam temporal si geografic în care latina se întâlneste cu rusa si… maghiara! Nu este un libret, ci o succesiune de scene-comentariu, conteaza mai mult cum se spune decât ce anume si doar câteva dintre personaje au un contur pregnant: Bosch însusi (Radu Largeanu), Alter-ego-ul acestuia (Cristian Grosu), Sotia lui (Ramona Dumitrean/Romina Merei) si Sagesse (Miriam Cuibus).
Odata cu trecerea timpului, regizorul-coregraf pare sa se îndrepte tot mai mult catre cuvânt, gasind la actori si disponibilitatea fizica de care are nevoie: desi pe-alocuri au de rezolvat mici acrobatii, dansul este abia schitat, dinamica personajelor plasându-se mai degraba în zona atelierului de miscare scenica. În schimb, ca în spectacolele de dans, Bogaerts recurge la simbolistica cromatica (toti sunt îmbracati în negru, cu exceptia Alter-ego-ului, de un alb lucios) si obiectuala (raisonneur-ul Sagesse poarta ochelari de orb si umbrela), iar piesa de baza a decorului este o masa lunga, folosita în fel si chip.
Placerile care dau târcoale Omului tin de tot ceea ce e trupesc (Seductia, Lacomia, Pasiunea). În fata lor Omul e aparent nevolnic, stângaci si sovaielnic, doar cu Credinta si Dreptatea de partea sa; iubirea divina si cea de frumos îl pot armoniza cu sine însusi si cu ceilalti – pare sa afirme Bogaerts prin ochii pictorului –, iar creatia artistica e singura care îl poate feri de neant.
Pe un colaj din muzica lui Aubry si în costumele contemporan-atemporale ale lui Cristian Rusu, doamnele sunt care de care mai apetisante, dar cu bun gust (Angelica Nicoara, Eva Crisan, Irina Wintze), iar domnii (Catalin Herlo, Ionut Caras, Ruslan Bârlea, Miron Maxim si Catalin Codreanu) se misca degajat în tinute sobre. La fel ca în pictura renascentista flamanda, lumina (light design: Jenel Moldovan) e învestita cu personalitate, putând crea monstri dintr-un simplu joc de umbre.
O viziune a secolului XXI despre credinta, frumusete si umanitate, o calatorie înapoi în timp si în adâncimile sinelui.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper