Aux armes, citoyens!

Un articol de DUMITRU RADU POPA

Am stat în Franta vreme de aproape un an (1985-86) înainte de a primi azilul politic în Statele Unite. Era o perioada de tulburari sociale care m-a facut sa înteleg, macar în oarecare masura, spiritul francez. Si mai ales iritabilitatea populara împotriva guvernantilor de orice culoare politica, ori de câte ori interesele vietii cotidiene sunt atinse în vreun fel: Pour qui et pourquoi? Atunci se iese în strada, se face greva în toata regula, sindicatele se agita, apar steagurile rosii si se cânta „Internationala“…
În SUA, fiecare cetatean, barbat sau femeie, încearca sa lucreze pâna la o vârsta cât mai înaintata, ca sa-si poata asigura acei golden years la un nivel de trai cât mai confortabil, asa încât recentele miscari populare din Franta, provocate de ridicarea baremului vârstei de pensionare, par mai degraba greu de înteles. Grevele sunt extrem de rare si fara repercusiuni sistemice pe aici. Dar, trebuie sa admit, fiecare realitate social-politica se cuvine sa fie privita în contextul ei specific, cu întelegerea mentalitatii intime ce a produs-o.

Politica Europei Occidentale este în zilele noastre determinata de adaptarea societatii la fenomenul de mondializare economica. Pe de o parte e vorba de adecvarea la mereu crescânda competitivitate, tinând cont, în cadrul Uniunii Europene, de specificitatea regionala si nationala. Pe de alta, de promovarea unor initiative care sa compenseze si sa atenueze incidenta sociala negativa a acestui gen de capitalism extrem, supus mereu competitiei si economiei de piata globale. Guvernele, fie ele de dreapta sau de stânga, nu pot ignora acest binom al unor imperative oarecum divergente si destul de greu de împacat. Exact acesta mi se pare riscul pe care si l-a luat presedintele Frantei, Sarkozy, în optiunile sale politice recente: un dezechilibru în binomul imperativelor esentiale. Pe de o parte, el a decis reforma legii pensiilor, deja o realitate în toate tarile dezvoltate ale Uniunii si, în consecinta, inevitabila în reducerea costurilor sociale si reechilibrarea finantelor publice. Pe de alta, însa, nu a reusit sa-i convinga pe francezi (lucru greu, dealtfel, cum remarca si De Gaulle în memoriile sale!) ca are intentia sau capacitatea de a promova o politica sociala compensatorie. Tocmai de aici a rezultat unda manifestatiilor de protest, care dureaza acum de mai mult de o luna, grevele si blocarea sectoarelor economice esentiale (transport, energie), iesirea în strada a cetatenilor etc.
Aparitia în pietele de protest a elevilor de scoala si studentilor a avut ca efect sensibilizarea familiilor care au îngrosat, la rândul lor, numarul protestatarilor. Aproape trei francezi din patru (71%) se declarau la sfârsitul lui octombrie în favoarea manifestatiilor. E destul de probabil ca acest „entuziasm“ protestatar se va mai atenua si datorita nemultumirii populatiei din pricina dezordinii produse – mai ales lipsa benzinei! Nu e de mirare, astfel ca, în ajunul weekendului trecut, patru din cinci francezi (78%) erau în favoarea unor negocieri cât mai rapide între guvern si sindicate. Lucru nu foarte usor, atâta vreme cât, în ciuda demonstratiilor violente si a cererilor repetate ale sindicatelor, Nicolas Sarkozy a refuzat orice fel de negocieri spre a nu compromite sansele de promulgare a reformei în Parlament.
Protestul francez e suscitat, aparent, de legea pensiilor, dar motivatiile lui intime sunt, de fapt, mult mai profunde si depasesc faptul în sine. Piata, marile bulevarde reprezinta scena politica unde cetatenii interpeleaza puterea ori de câte ori exista senzatia ca au fost amenintate ori stirbite valorile de la République. Mai precis, în Franta guvernul e tras la raspundere de fiecare data când multimilor li se pare ca s-a compromis ceva din acea solidaritate sociala – fie ea reala sau ideala. Faptul ca sindicatele au sarit primele si au dictat diversele forme de protest în problema pensiilor e cât se poate de semnificativ. Si are, dupa toate, o valoare simbolica. La mijloc nu e doar vatamarea unui drept câstigat, ci si senzatia ca reforma – oricât ar fi de necesara, dar impusa! – nu pare sa promita un viitor prea luminos, acele lendemains qui chantent. Ori asta, în imaginatia populara, raneste ideea de progres. Ceea ce ar arata clar ca guvernul atenteaza – sau nu e în stare sa respecte – la una din aspiratiile fundamentale de la République.
În fapt, reforma pensiilor reprezinta doar o etapa a eroziunii capitalismului cel mai social, nascut dupa cel de-al Doilea Razboi mondial si care a rezistat vreme de treizeci de ani. Aceasta reîntoarcere la capitalismul crud, al originilor, îl determina pe economistul Daniel Cohen sa afirme ca ar fi poate necesara o reflectie de ordine morala asupra sistemului economic si al degradarii lui în varii aspecte. Dupa toate, criza a lovit peste tot, în plin proces de mondializare economica, grabind astfel trecerea spre reaganism si thatcherism, mai cu seama în contextul falimentului sistemului comunist, conceput nu numai ca un antagonist, dar si ca o posibila concurenta.
Trei ani si jumatate în urma, Nicolas Sarkozy a triumfat în alegeri ca un candidat plin de promisiuni social-economice interesante. Discursul lui a aparut fara îndoiala mai convingator, tocmai pentru ca promitea francezilor, cu abilitate, un viitor mult mai tentant decât acela propus de adversara lui de stânga, Ségolène Royal. Sloganul cuceritor era de nuanta reaganiana: cine munceste mai mult, câstiga mai mult! Dar, în entuziasmul general, s-a înregistrat doar nuanta colbertiana a mesajului. „American“ sau nu (si stim cât sunt de sensibili francezii la acest subiect!), presedintele facea figura extrem de buna. La Davos a vituperat convingator împotriva colosurilor financiare, în „criza georgiana“ a fost primul care sa se exprime clar, fara compromisuri. Putini tineau cont câte întâlniri cu celebritati si miliardari îsi permitea, sau faptul ca, imediat dupa victoria în alegeri, petrecuse pe iahtul multi-milionarului Ballore, ba chiar ca a încurajat legea fiscala care proteja marile câstiguri si averi. Aceasta luna de miere cu poporul francez s-a terminat curând, iar imaginea presedintelui s-a deteriorat exact pe masura evolutiei crizei economice, si a atins nivelul cel mai jos în momentul când s-au descoperit tot felul de afaceri dubioase în cercul lui de prieteni extrem de bogati. În manifestatiile recente, de la Place de la République la Place de la Nation, de la Place d’Italie la Dôme des Invalides sloganele erau toate împotriva lui, vazut ca un tradator al poporului si un protector al celor bogati, ca si cum reforma pensiilor ar fi trecut, dintr-o data, într-un plan secundar…
Sarkozy a afirmat odata ca el ar fi cel mai de temut inamic al lui însusi, declaratie destul de rara si ciudata pentru un politician. Ar putea asta însemna, în subsidiar, ca se considera perfectibil, capabil sa învete din greseli si sa-si recucereasca natiunea? Iata o întrebare perfect deschisa, al carei raspuns ar putea veni tocmai la viitoarele alegeri.
În tot cazul, vorba lui De Gaulle, nu e deloc usor sa guvernezi un popor care distinge mai mult de o mie de feluri de brânza!

Un comentariu pentru “Aux armes, citoyens!”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper