Asiawood: Noutati din Thailanda (1)

Un articol de MIHAI FULGER

Asia nu este doar cel mai întins continent al lumii, ci si cel mai fascinant, inovator si variat, dintre toate, din punct de vedere filmic. Din nefericire, majoritatea propunerilor demne de atentie ale cinematografiilor asiatice ajung la noi tardiv sau deloc. Aceasta rubrica îsi propune sa remedieze inevitabilele lacune si sa stimuleze interesul pentru valorile cinematografice asiatice de ieri si de azi.

Între 28 – 31 octombrie a.c., Ambasada Regala a Thailandei în Bucuresti a organizat, la „Noul Cinematograf al Regizorului Român“ (studioul „Horia Bernea“) din cadrul Muzeului taranului Român, Festivalul Filmului Thailandez. Evenimentul, aflat la prima editie, merita semnalat mai ales deoarece a oferit cinefililor români sansa de a vedea si alte productii thailandeze decât cele – si asa putine – care sunt prezentate de obicei în festivalurile internationale.
Numele cele mai cunoscute, la noi, din „noul val“ al cinematografiei thailandeze sunt Apichatpong Weerasethakul (cel mai recent laureat cu Palme d’Or) si Pen-Ek Ratanaruang. Unii îi stiu, poate, si pe Nonzee Nimibut, Wisit Sasanatieng sau mai tânarul Aditya Assarat. Iar Anocha Suwichakornpong a câstigat anul acesta Trofeul „Transilvania“ cu primul ei film, „Poveste anodina“ / „Mundane History“.
Recent, am putut vedea, în competitia „New Currents“ a Festivalului International de Film de la Pusan, un al lungmetraj de debut thailandez, „Eternitate“ / „Eternity“ de Sivaroj Kongsakul. Acesta a colaborat, ca asistent de regie sau ca operator, cu Pen-ek Ratanaruang, Aditya Assarat (care i-a si produs filmul) si Apichatpong Weerasethakul, deci a avut de la cine sa învete (iar influentele sunt evidente). Sivaroj Kongsakul a preluat o formula de cinema care se muleaza pe orizontul de asteptare al festivalurilor internationale, fara a aduce nimic nou. „Eternitate“ este „un film despre moarte si iubire“ foarte lent, cu o imagine calofila, o dramaturgie pretioasa, momente de realism magic si pretentii poetice. Din nefericire pentru regizor, ambalajul frumos al debutului sau nu izbuteste sa-i ascunda lipsa de substanta.
Totusi, pe lânga acest cinema „de arta“ sau „de autor“, care risca sa se transforme într-o reteta, Thailanda are si destule productii comerciale, al caror public nu este limitat la cel festivalier. Iar cele cinci titluri prezentate în cadrul evenimentului bucurestean au reusit sa dovedeasca acest lucru.
Filmul de deschidere, „Uvertura“ / „The Overture“ (2004) de Itthisoontorn Vichailak, a circulat si el prin festivaluri (Toronto, Vancouver, Pusan, Londra, Seattle, San Francisco, New York, Los Angeles etc.), însa a devenit si un adevarat blockbuster local, multipremiat si înscris în cursa pentru Oscar. Desi este inspirat de viata legendarului muzician Luang Pradit Phairoh (Sorn Silpabanleng), care a trait între 1880-1950, filmul este în buna masura o fictiune ce recurge la numeroase locuri comune specifice biopic-urilor (nu e de mirare ca „Uvertura“ a prins foarte bine la publicul american…).
Înca din frageda pruncie, Sorn a fost atras irezistibil de ranad ek (un fel de xilofon thailandez), initial datorita unui fluture foarte atragator (unul dintre laitmotivele vizuale ale filmului). Atunci când fratele sau mai mare este ucis în bataie de niste muzicieni rivali, tatal îi interzice lui Sorn sa mai foloseasca instrumentul, asa ca el este nevoit sa repete pe ascuns. În cele din urma, când realizeaza ca unicul fiu care i-a ramas nu mai poate fi împiedicat sa urmeze o cariera muzicala, parintele îi aduce si un dascal. Asa începe ascensiunea lui Sorn, care nu mai poate fi stopata decât de cel mai bun interpret la ranad ek din regat. Duelul muzical dintre cei doi reprezinta punctul culminant, cu adevarat impresionant, al filmului.
Ceea ce distinge „Uvertura“ de un biopic clasic este structura sa elaborata, în care planurile temporale, corespunzând unor vârste diferite ale protagonistului, se întrepatrund ingenios, certificând maturitatea regizorului debutant, care a contribuit si la scrierea scenariului. Astfel, un alt moment foarte intens, care-l dubleaza pe cel amintit, este înfruntarea dintre batrânul Sorn, acum un maestru venerat, cu reprezentantii noii puteri, care, sub pretextul modernizarii tarii, impun niste legi draconice muzicienilor traditionali. Chiar daca povestea de pe ecran este conventionala, asemenea secvente nu au cum sa nu-i emotioneze pe spectatori.
Pentru cei interesati de cultura thailandeza, „Uvertura“ este interesant pentru ca prezinta epoca de aur a muzicii clasice thailandeze, din timpul regelui Rama al V-lea (1868-1910), precum si declinul ei de dupa moartea acestuia (în timpul ocupatiei japoneze din anii ’40, prim-ministrul Plaek Pibulsongkram a declarat-o oficial „necivilizata“).
Al doilea film din programul evenimentului gazduit de MtR, „Cele mai bune momente“ / „Best of Times“ (2009), este semnat de un cineast obisnuit cu succesul la public, Yongyoot Thongkongtoon („The Iron Ladies“, „4BIA“ etc.). O comedie romantica cu accente dramatice, „Cele mai bune momente“ (o alta propunere a Thailandei pentru Oscar) are în centru doua cupluri de vârste diferite.
Veterinarul Keng nu este în stare s-o uite pe fermecatoarea peisagista Fai, prima sa dragoste, care între timp a devenit sotia prietenului sau Ohm. Însa cei doi divorteaza, iar Keng spera ca va reusi s-o faca pe Fai sa-l uite pe Ohm. Dupa ce este prins beat la volan, veterinarul trebuie sa munceasca în folosul comunitatii. El ajunge sa-i învete pe niste pensionari cum sa foloseasca Messenger-ul sau cum sa-si faca un blog. Printre elevii sai, se numara horticultorul Jamras, care strabate saptamânal lungul drum de la ferma sa din Chumpon pâna în Bangkok, numai pentru a o întâlni pe vaduva Sompit, colega sa de cursuri.
Acestea sunt cele patru personaje care se (re)descopera si se (re)îndragostesc într-un film care vorbeste mult despre amintire si uitare. Ceea ce leaga „Cele mai bune momente“ de „Uvertura“ este faptul ca si aici exista o disputa între traditie si modernitate, însa, ironic, cuplul de vârstnici ajunge sa-si întretina dragostea cu sprijinul tehnologiei. Altminteri, filmul nu are prea multe sclipiri, iar muzica lacrimogena e folosita excesiv. Cel mai sablonard mi s-a parut modul în care regizorul prezinta simptomele bolii Alzheimer. Oricum, „Cele mai bune momente“ este un agreabil film de gen, fara mari pretentii, iar unele momente de tandrete dintre cei doi pensionari sunt eficiente.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper