„Cum pier miseii, daca pier cei buni asa?“

Un articol de CORNEL DINU

Ne-a parasit, pentru o liniste de care avea mare nevoie, ultimul creator exceptional de poezie nationala. Maestrul în metrica de expresivitate eseniana Adrian Paunescu va fi asezat în fotoliul recunostintei pe care o merita cu prisosinta – chiar daca era, si el, numai om. A ars, parca, la fel de repede, la o viteza greu de masurat, precum meteoritii ce încearca sa ne spuna ca nu suntem singura civilizatie fizica a spatiilor. Dar, de data aceasta, nu despre amploarea si calitatea operei sale as vrea sa scriu.
Vreau însa sa amintesc câteva din multele amprente pe care le-a lasat si în din ce în ce mai galagiosul nostru fotbal. Era nu numai un înflacarat în trairea si în cronicarea acestui joc, dar si un consecvent iubitor, pâna la sacrificiu, al nabadaioasei Universitatea Craiova. Avea o înclinatie spre binele popular: de aici si dragostea pentru Rapid, sadita, poate, si de prietenia cu Fanus Neagu si cu Guta Baiesu. Dar a slujit prin vorbe si fapte si echipa nationala. Mai are rost sa evoc cât de mult s-a consumat pâna l-a adus pe unicul Gica Hagi sa îngenuncheze una din cele mai pregnante poveri ale palmaresului nostru, echipa Ungariei?
Avea si el subiectivismele lui. Un exemplu e insinuarea nedreapta ca Dinamo ar fi smuls în 1973 (inclusiv prin manevre de culise), la golaveraj, titlul pe care l-ar fi meritat Craiova. Dar toti uita ca, doar peste un an, laurii supremi ai campionatului nostru au încununat pe nedrept Bania, dupa o disputa cu aceeasi Dinamo – acum maltratata cu doar câteva jocuri înainte de final, la Bacau, unde ne-au batut si arbitrii, dar si militienii ce trebuiau sa asigure ordinea! Stiu ca n-a fost el lucratorul acelei nedreptati, ci alti „prieteni“ ai nostri din acele vremuri. Peste ani, când scriam saptamânal în „Flacara“ lui, mi-a replicat plin de spirit: „Lasa, Cornele, n-a fost rau ca v-ati luat la bataie voi între voi, militienii!…“ Ca orice unicat al creatiei avea si crea umor de calitate, încruntându-se rar, maxim pentru câteva minute. Pe noi, pe dinamovisti, ne primea mai rar în inima lui atât de încercata; dar trebuie sa întelegem ca tatal si bunicul sau au suferit cunoscând teroarea bolsevica a anilor ’50. As vrea ca aprigii nostri suporteri, începând cu cei mai tineri, sa-i respecte plecarea dintre noi, aplaudându-l împreuna cu minunatul imn ce l-a creat eternei sale pasiuni fotbalistice, Universitatea Craiova, si în numele prieteniei adevarate ce exista, cu mare respect si sinceritate, între generatia mea si aceea a atâtor jucatori de exceptie din cetatea Baniei.
Marea sa iubire de oameni si de creatie adevarata, binecuvântata de atâta har, va fi nemuritoare. Vremurile în care ne vom da seama cât ne lipseste, chiar în aceasta nebunie a e-mail-urilor si a comunicarii fara fir, vor veni mai repede decât s-ar crede. As vrea sa vad în peluza altui disparut de onoare, Catalin Hîldan, ca pe frontispiciul Panteonului: „Marilor oameni, patria recunoscatoare“!…
Suntem prea putin capabili, din nefericire, de un astfel de respect prin care sa pastram vii gândurile elitelor, acele elite prin care putem merge cu onoare si izbânda mai departe. Am „reusit“, în schimb, sa fim chinuiti si mai rau de visurile unor zile senine si lipsite de mari griji, ridicând în „Parcul Carol“, ca o sfidare, un monument odios prin amintirea unor ani de început ai bolsevismului devastator de la noi, pe care speram sa nu-i mai traim vreodata. Dar sa dam blamarii ce nu trebuie uitat niciodata – acei ani…
Si ma întorc la unele din amintirile fotbalistice traite alaturi de marele… doar plecat dintre noi. Pentru ca l-am simtit adesea aproape, în anii în care am avut o rubrica de fotbal în revista „Flacara“; adica din 1978 si pâna în 1981. Mai aveam experienta intrarii în acea cladire de trista arhitectura, începând cu 1970, când, tot la fel, am simtit saptamânal chinul spalturilor, facând, tot câtiva ani, „avancronica etapei“, la „Scânteia tineretului“. A fost ideea unui alt ziarist disparut prematur dintre noi, motul care a fost nea Vasile Cabulea. Acolo am avut onoarea sa schimb vorbe de alinare si de întelegere cu profesionisti de exceptie ai scrisului: Al. Zainescu, Dan Fruntelata, Nicolae Arsenie, toti redactori-sefi pusi nu prin dosarul de cadre, cum mai mâzgalesc unii astazi, ci pentru ca erau intelectuali de certa valoare. De asemenea, si pe alti ziaristi cu adevarat meseriasi: Adrian Vasilescu (consilierul guvernatorului B.N.R. de acum!), Serban Cionoff, si nu în ultimul rând prietenul meu de nadejde spirituala si de acum, Dan Dumitrescu. Oameni minunati în acele timpuri înca pasnice, ca si dupa aceea, când s-a declansat furtuna „tovarasei“, amplificata si prin acutizarea diabetului „tovarasului“.
Ei bine, la „Flacara“, când îmi duceam rândurile rubricii „Omul care joaca“, l-am regasit pe facatorul de ziar de la „Scânteia Tineretului“, Nicolae Arsenie, devenit mâna dreapta în asezarea revistei, verificata cu o minutiozitate rara, chiar si când era plecat cu cenaclul, de unicul Adrian Paunescu. Si acolo erau alti ziaristi minunati: Nicolae Cristache, Adrian Dohotaru, Ovidiu Ioanitoaia. Postolache era mesagerul ce purta dus-întors revista, pentru conturul final al lui Adrian Paunescu. Bineînteles ca aveam uneori pareri diferite cu acelea ale marelui poet, patimas suporter al Craiovei. Dar, de fiecare data dovedea nobletea superioara a „iubirii si respectului pentru valori“, asa cum si-ar fi dorit, în ultimul vers, sa-i fie scris pe inevitabila cruce. Si chiar daca am oprit colaborarea, în urma unei nepotriviri de opinii asupra marei sale iubiri fotbalistice, ne-am întâlnit dupa aceea si ne-am înteles fara nici o urma de ranchiuna. Avea si aceasta calitate de a respecta oamenii ce puteau avea si alte pareri decât ale sale. Tot cum a spus în ultimele sale versuri, stia de atunci sau, sunt tentat sa cred, dintotdeauna, sa doreasca tarii si oamenilor sai… „minima dreptate“! Am jucat de câteva ori si meciuri de fotbal împreuna. Îi placea jocul, si era la fel de impunator, ca în viata, si când cerea mereu mingea la picior. Ca sa traga si sa marcheze decisiv, ca în imensa sa opera scrisa. Fiind un gânditor convins de stânga, l-am numit cu drag, dupa un meci în dimineata unui revelion, la Cheia – „il mancio divino“. Adica, „stângaciul divin“. Iar toate acestea ma fac, în final, sa repet unele din versurile ce le rosteam cu patima din frageda copilarie, din „Moartea lui Fulger“ a lui Cosbuc: „Cum pier miseii, daca pier/ Cei buni asa?“…
Nu-mi poate raspunde nimeni.

Un comentariu pentru “„Cum pier miseii, daca pier cei buni asa?“”

  1. februarie 27, 2011 la 9:23 pm

    Apropo de Nicolae Cristache, veti constata ca a ramas un jurnalist si scriitor la fel de bun si frumos daca intrati pe http://www.sentinta.ro.

    Pentru exemplificare: http://www.sentinta.ro/articole/presa/jurnalisti/view/merge-treaba-merge-ix-in-vizita-la-maher

    Insa o cautare dupa numele lui va va aduce multe surprize placute.

    Multumesc.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper