Stefan Baciu, un poet român din America Latina

Un articol de GEORGE CIORANESCU

Pe 29 octombrie, poetul Stefan Baciu, ar fi împlinit 92 de ani. Nascut la Brasov, în 1918, a încetat din viata pe 6/7 ianuarie 1993, în Honolulu, se pare ca în timp ce vorbea la telefon cu sora lui de la Bucuresti. A fost poetul pribeag, descoperitor de lumi si culturi noi si totusi purtând permanent cu el imaginea locurilor unde se nascuse; un bun cunoscator si vorbitor al câtorva limbi straine si un vesnic aparator al limbii de-acasa: „Ca român exilat am cautat sa îmi slujesc tara si limba, scriind si publicând româneste oriunde am trait, pentru ca eu cred ca datoria scriitorului exilat este aceea de-a apara limba româna de invazia «partinica» a mediocritatilor, a lingailor, a smecherilor si a profitorilor, cu sau fara talent.“(1) Din 1946 consilier de presa pe lânga Legatia României la Berna, îsi da demisia în 1948, iar în anul urmator se stabileste la Rio de Janeiro, de unde, ca ziarist la o importanta publicatie, „Tribuna da Imprensa“,  face calatorii în aproape toate tarile Americii Latine. Între 1962 si 1964 este Profesor de literatura braziliana la Universitatea din Washington (Seattle), iar din 1964, Profesor de literatura si civilizatie hispano-americana si literatura braziliana la Universitatea Hawaii, din Honolulu. A înfiintat în 1965 o revista de poezie, „MELE“, „scrisoare internationala de poezie“ („International Poetry Letter“), din care am avut ocazia sa rasfoiesc câteva numere în biblioteca lui George Cioranescu, care a fost în corespondenta cu Stefan Baciu – pe care l-a si vizitat, de altfel, în Honolulu -, o revista elaborata, în care se acorda mare atentie graficii. De altfel, într-o scrisoare în care  Baciu îl anunta pe George Cioranescu, oarecum protocolar: „Cu ocazia împlinirii a zece ani de viata, MELE, va publica un caiet dedicat în întregime poeziei românesti în exil“,  îi solicita pe lânga „un poem inedit în limba româna“ si „traducerea acestui poem în orice alta limba, daca este cu putinta“ si „Un portret în penita (desen), NU reproducere de portret sau fotografie…“(2) Din 1978, preocupat de raspândirea literaturii, „mai cu seama a poeziei române în exil“, Stefan Baciu, ia hotarârea sa publice „o colectie de albume de poezie, în care poetul si artistul plastic sa poata colabora deopotriva.“ (3)
Stefan Baciu si George Cioranescu, printr-un joc al hazardului, se nascusera în acelasi an si au încetat din viata amândoi în 1993, la distanta de o luna. Se cunosteau din tara si George Cioranescu, scriindu-i lui Baciu ca sa-i multumeasca pentru volumul „Calatorii“, îi marturiseste ca, citindu-l, si-a amintit si de „adolescenta proprie“ si de momentul când îl vazuse prima oara „de la distanta, pe promenada dela Brasov, în tovarasia chipesului ofiter-scriitor Chirnoaga“.(4) Amândoi s-au simtit legati prin exil, prin dragostea pentru poezie si dorinta de a o promova si mai ales prin acel „blestem sacru al dorului de tara“.

Stefan Baciu lasa în urma sa o opera uimitoare ca întindere, bibliografia sa însumând în jur de o suta de carti si mii de articole, de o incontestabila valoare, care ar trebui sa intre în circuitul public. La 21 februarie 1965, George Cioranescu, redactor si director adjunct al sectiei românesti a „Europei Libere“, cunoscut ascultatorilor sub pseudonimul Ghorghe Timofte, dedica o emisiune întreaga volumului „Poemele poetului pribeag“. Pornind de la ideea ca marile personalitati ale culturii nu ar trebui comemorate numai la centenar, ci ca este nevoie de o permanenta receptare a lor, ofer cititorilor din tara cronica lui George Cioranescu, ca un omagiu adus lui Stefan Baciu.
Crisula Stefanescu

Cititorii de pe vremea lui Vlahuta puteau socoti pe autorul „României pitoresti“ drept mare calator, desi poetul ce primise o comanda de stat nu parcursese decât drumurile prafuite ale României Mici, pentru a ne da o descriere cuminte, scolareasca, a unei tarisoare frumoase, dar de proportii reduse. Astazi, un poet ca Stefan Baciu – fara a dispune de alta avutie decât saracia exilului – ne poate da, din zborul avionului, descrierea îndrazneata a unui întreg continent, ce nu a mai fost vreodata cântat în versuri valahe, descrierea Americii Latine. Trebuie sa spunem de la început, spre cinstea lui Stefan Baciu si câstigul literelor românesti, ca desi poetul a vazut în timpul deselor lui peregrinari niste peisagii atragatoare prin exotismul lor, unde Crucea Sudului ia locul Stelei Polare si bananierii pe cel al ciresilor copilariei, totusi, pe oriunde l-au purtat pasii, el ramâne obsedat de icoana României îndepartate si interzise. (…) Acestei tari a strabunilor, poetul îi saruta „de departe“, „în noapte“, de peste Ocean, „fruntea de munti“, încredintat ca încercarile vor trece peste ea fara sa-i altereze sufletul si virtutile ancestrale.
Stefan Baciu îsi începe marea aventura a exilului – ce înseamna pentru el spargerea orizontului marginit al arcului carpatic – în conditiile mizere ale orisicarui exilat, cu mâinile goale si ochii umezi. Dar, spre deosebire de masa exilatilor, are privirea larg deschisa asupra lumii si simturile mobilizate spre a descoperi în destramarea înstrainarii, frumusetile eterne ale lumii nepasatoare, în care nu stie nici macar cum sa ceara un pahar de apa, asa cum ne marturiseste în poezia „Emigranti“, în care razbat experientele personale ale poetului:
„Au sosit cu câteva boarfe în port din Europa./ O bluza din Viena, un pantalon din Paris,/Un fular din Londra, îmbibat de ceata,/ doi dolari – si vorbeau. Româneste./ Au venit cu un cos de paie din Europa./ Si avionul când a aterizat, au baut Coca-Cola./ Si-au sters lacrimile cu o batista din Madrid/ Si Taceau. Ungureste./ Au intrat în orasul de sticla si iures,/ Calcând cu pantofi din Elvetia./ Si când n-au stiut sa ceara un pahar cu apa/ Au plâns. Omeneste.“
În fata acestor emigranti, trecuti peste fruntarii cu viteza de basm a gândului, în duruitul motoarelor avioanelor DC7, se deschide, însa, lumea de miracol a Americii Centrale, cu miros de orhidee si cafea, îmbiindu-i pe drumuri ce pot duce la mariri rapide sau naruiri complete. Din câteva trasaturi de penel, Stefan Baciu ne reda peisagiul vulcanic din Guatemala, gradina latino-indiana a Americii Centrale, unde, sub soarele torid al Sudului, niste locuitori ce par a apartine unei alte epoci istorice, îsi fumeaza impasibili pipele de lut, vorbind în limba maya.
„E-o bataie de clopot, un parc, o tacere,/ e-o ploaie în ropot de mitraliere.
E-o strada în soare, lunga, banala,/ e un tipat vestind o editie speciala.
E un indio batrân aprinzându-si pipa/ e un parc ce-ti ofera, de frunze, risipa.
E-un colt de piata cu flori tropicale/
E-o noapte înalta batuta-n paftale.
E-un soare fierbinte, un cos de banane/ e-o limba maya cu podoabe hispane.
E-un lac si-un vulcan cu coroana de nouri/ e-o tacere facuta din vorbe si-ecouri.
E-o lumina ce iese din alta lumina/
e-un loc cunoscut pe o harta straina.“
Emigrantul cu vocatie de pribeag nu se opreste pe loc, ci-si continua drumul spre Sud, unde îl asteapta cel mai mic si mai bogat stat din America Latina: Salvador. Poemul „Tropic în El Salvador“, închinat poetului Gilberto Gonzales y Contrerars, ne poarta în câmpiile joase din preajma litoralului, unde „iarba creste vazând cu ochii“. „Tropic în El Salvador“ e un admirabil pastel, ce aminteste de descrierile devenite clasice ale preeriilor americane, facute de un alt poet sud-american, de limba franceza, anume de Jules Superville.
„Aerul pare facut din bucati de sticla:/ când pui degetul si începi sa apesi/ simti ca se va sparge în mii de tandari/ ca o explozie de lumina violenta./ Un greiere cânta ascutit ca un megafon/ si iarba creste vazând cu ochii./ Oameni tristi si murdari stau nemiscati/ la soare, cersind o bucata de umbra./ Nu se-aude nici un zgomot. Totul s-a oprit./ Nici o clopotnita nu numara orele/ Nici o fântâna nu împarte galeti cu apa./ Numai un flaut încearca un cântec si tace./ Un palmier însetat spune la revedere/ cailor si vacilor care trec pe sosea/ si celor doi sau trei calatori tacuti/ care asteapta sa se limpezeasca peisagiul.“
Stefan Baciu a poposit si în insula trestiilor de zahar, unde a cunoscut pe Fidel Castro mai înainte de a fi fost convertit la comunism. Atunci când Cuba intra sub pumnul actualului dictator, Baciu sufera vazând Cortina de Fier cazând asupra acestei insule latine sau latinizate, unde în închisorile proaspat deschise, oameni nevinovati gem de durere ca si în România. Si atunci poetul îndurerat exclama: „Scriu Cuba si gândesc la tine, Românie.“
„Ca verzi fântâni arteziene au încremenit/ palmieii insulei în cerul albastru.
Si trestia de zahar sub cutitul lung/ Plânge tacut, cu lacrimi sarate.
Scriu Cuba si gândesc la tine, Românie:/ cizme si tunuri si tancuri si-avioane
venind fara încetare din Rasarit/ pun tarii întregi un deget pe buze.
E ora acum când poporul tacut se ridica/ Noaptea în somn, rasufla închisorile
si peste valurile marii care vin si se duc/ se-aude un zgomot surd de lanturi.
Ca pasari mari pe cerul antilian/ Aluneca umbre nevazute de rachete.
Se-agita mâini ce scriu mesagii secrete./ Scriu Cuba si gândesc la tine, Românie.“
Prieten cu fostul presedinte al Republicii dominicane, Juan Bosch, (…) poetul nostru a poposit si în San Domingo, ramânând însa cu gândul întors tot spre tara, caci si de data aceasta interferenta dintre traire si amintire e prezenta, în versuri ce spun:
„Furtuni îsi descarca în San Domingo mânia, plânge doina si plânge talanga în România“.
Bineînteles ca o legitima curiozitate împinge pe poetul nostru sa treaca sa vada si celalalt stat din insula Haiti, pentru ca, în capitala Port Prince, sa auda cuprins de mirare evocatoarea melodie a Rapsodiei Române, care îi sângereaza din nou ranile necicatrizate:
„Dimineata coboara din munti/ calarind pe catâri calcând marunt/ în uliti murdare, întortochiate./ Rufe la soare, pe funii,/ steaguri de armistitiu/ în lupta de fiece clipa cu viata./ Un calugar franciscan/ ca o coloana de umbra/ în peisagiul albastru./ Geamul deschis, primind/ ca o scoica enorma/ zgomotul orasului agitat./ În camera cenusie de hotel/ un megafon aduce/ acorduri din Rapsodia Româna de Enescu/ pentru un singur calator din Haiti.“
Nu avem timpul necesar sa poposim cu poetul nostru în toate insulele si orasele peregrinarii sale prin America Latina, dar sa-l lasam sa ne descrie aspectul cel mai caracteristic sub care i-a aparul Arhipelagul Micilor Antile, cu locuitorii lui, prin vinele carora curge lava în loc de sânge. Baciu vede aici imperiul dansului, care prinde în jocul lui zanatec, atât triburile cu torsul gol, cât si plantatiile de trestie de zahar, într-un dezmat cosmic al ritmului.
„Dune si unde danseaza-mpreuna sub cerul albastru si-nalt cât palmierii./ Trec umbre plutind pe oglinda de luna/ si cresc înspre noapte tobele serii-merengue./ Îsi scot generalii mantaua de gala si-nvita la ritmul zanatec,/ printesa din Cuba priveste pala/ si tobele suna ritmat, mai salbatec-marague./ Acum bat tactul scoicile plajii si trestia de zahar, piratii-n mormânt, /e ora când creste ritmul vrajii/ când fierbe în gura un magic cuvânt-marague./ Timbale si viori si soapte uitate/ se-alatura-n iuresul straniului joc./ Departe, triburi de vremi tatuate/ beau groasa licoare si cânta cu foc-marague.“
Brasoveanul Stefan Baciu este cetatean brazilian si din 1960 cetatean de onoare al orasului de foc Rio de Janeiro, pentru contributia sa la cultura braziliana. El vorbeste si scrie în portugheza si devine unul din solii culturii braziliene în Statele Unite, unde propaga în rândurile tineretului studios american limba si literatura portugheza la Universitatea din Washington. Este deci natural ca în culegerea sa de poeme din pribegie sa gasim si multe referinte privitoare la Brazilia, tara lui de adoptie. Astfel, în poemul „O strada în port la Rio de Janeiro“, Stefan Baciu ne da o remarcabila descriere olfactiva a orasului, atunci când ne spune:
„Miroase a piper si a piei, a cafea si scortisoara./ Miroase a fum, a tutun si-a departare./ Camioane împing camioane, hamali duc lumea pe cap./ Miroase a cacao, a banane si-a mere./ Orez, nuci de cocos, ceapa, fasole./ Mii de tone de natura moarta/ Si ziua cu câteva palete picteaza aceeasi pânza./ Baricade pasnice, saci peste saci,/ Bombardament de parfumuri, de zgomote, de culori/ Si la urma, armistitiul cafelei cu lapte si-al tigarii de foi./ Seara vine cu matura ei de umbre/ Si înainte ca noaptea sa traga obloanele/ Face din strada plina de viata/ O scena pe care tacerea danseaza un straniu balet.“
Villon modern, Stefan Baciu vagabondeaza astazi cu avioane transaltlantice, cuprinzând dintr-o ochire întinderi continentale, facând din experienta neagra a exilului o experienta artistica creatoare. Pregatit la experienta descoperirii lumii prin cultura sa, acest poet poliglot ce stapâneste sapte limbi, nu este încercat deci de reactiile naive ale înaintasului Codru Dragusin, dar îsi pastreaza totusi prospetimea reactiilor, curiozitatea descoperirilor, care fac savoarea culegerii sale de versuri, intitulata „Poemele poetului pribeag“. În poemul „Fise pentru o biografie“, el se descrie simplu:
„Stefan Baciu, bucurestean din Brasov, fost plantator de cesti de cafea în Brazilia. A tradus cîtiva poeti din Santo Domingo, Paraguai, Haiti/ a iubit duminicile pe Calea Victoriei. /Purta ochelari, Purtase bretele. Apoi a devenit poet brazilian…“
La aceasta fisa biografica mai trebuie adaugat ca Stefan Baciu, sub orisice latitudine si-a purtat pasii, a fost constant urmarit de blestemul sacru al dorului de tara, prin care si-a filtrat toate impresiile si toate experientele vietii de pribeag; ca a ramas un român adevarat, la Rio de Janeiro ca si la Havana, si ca numele lui va ramâne în istoria literaturii române ca a unui deschizator de drumuri noi, pionier al legaturilor culturale româno-latino-americane, care sunt destinate unui frumos viitor.
Honolulu, Octombrie, 1977
„Draga Prietene Cioranescu,
Îmi îngadui sa ma adresez Dtale, prezentându-ti planul celei mai recente initiative editoriale, pe care, în cadrul «Caietelor Internationale de Poezie», MELE, care, precum vei sti, se publica în Hawaii din 1965, avem de gând sa o realizam, cu începere din 1978, în Honolulu. Preocupat de divulgarea literaturii, si mai cu seama a poeziei române în exil, am hotarât sa public o colectie de albume de poezie, în care poetul si artistul plastic sa poata colabora deopotriva. Primul album urmeaza sa fie «Îngerul malagambist din  Insula  Oahu», de semnatarul prezentei scrisori. Dupa cum arata titlul, este vorba de o evocare lirica a vietii bucurestene din deceniul ’40, transpusa într-un peisagiu tropical. Poemele sunt ilustrate cu douasprezece desene inedite de Gion, cunoscutul pictor si caricaturist bucurestean, care este si autorul unei exceptionale coperte în culori. O scrisoare-prefata de Gaby Michailescu, scriitorul si gazetarul cunoscut ca autor al memoriilor lui Iancu Brezianu, «Amintiri, vinurile mele», el însusi «inventator» al notiunii de «malagambism», evoca toata epoca si framântarile ei. Primele zece exemplare ale albumului, numerotate de la I la X, sunt semnate de Autor, continând în afara de cele zece desene, un original de Gion, pretul lor înainte de aparitia albumului fiind de US $ 50 (cincizeci US $) exemplarul. Exemplarele obicinuite ale editiei, numerotate de la 11 la 100, continând reproducerile desenelor lui Gion, costa US $ (US$ Douazeci) exemplarul. Încredintat ca vei întelege si vei sprijini acest efort editorial destinat difuzarii si apararii poeziei în libertate, as dori sa adaug ca sper sa putem publica albumul în prima jumatate a lui 1978. Cu alese gânduri si cele mai vii multumiri anticipate, ramân al Dtale devotat, Stefan Baciu.“
(Din Arhiva George Cioranescu)
München 11 noiembrie 1977
„Draga Domnule Baciu,
Alaturat trimit completat buletinul de subscriptie la albumul de poezie «Îngerul malagambist în Insula Oahu». Nu pun si cecul, fiindca o proasta experienta recenta ma învata sa fiu mai prudent. Deci, cei 20 de dolari urmeaza sa-i trimit printr-o ocazie sau prin «money order», când voi trece pe la banca. Banuiesc ca lucrezi în continuare, pe capete, la mai multe proiecte simultane, si-ti urez mult succes în tot ce întreprinzi. Nu uita ca mi-ai promis un text cu amintiri despre E. Cioran.(5) Sper ca nu m-ai uitat. Cu multe sarutari de mâini lui Mira si cele mai prietenesti gânduri pentru Dta, George Cioranescu.“

(Din Arhiva George Cioranescu)

Nota:
1. Stefan Baciu: Sunt „cel din urma averescan“, „Curierul românesc“, nr.21, ianuarie 1982, Arhiva G.C.
2. Scrisoarea lui Stefan Baciu catre George Cioranescu din noiembrie 1974. Arhiva G.C.
3. Scrisoarea lui Stefan Baciu catre George Cioranescu, octombrie 1977. Arhiva G.C.
4. Scrisoarea lui George Cioranescu catre Stefan Baciu, München, 8 Mai 1975. Arhiva G.C
5. Text pentru  „Apozitia“, revista „Cenaclului Apozitia“, „înfiintat de George Cioranescu la München în 1969“, „fara, îndoiala o organizatie importanta si cu multa influenta“, dupa cum apreciaza Eva Behring în „Scriitori români din exil“, 1945-1989, Editura Fundatiei Culturale Române, Bucuresti, 2001, pg. 51-52.


Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper