Soare cu smog: British Documentary 2010

Un articol de CATALIN OLARU


Cele trei documentare vazute pana acum in seria „British Documentary“, initiata de British Council Romania si gazduita de Muzeul Taranului Roman, sunt pe cat de similare in intentii, pe atat de divergente cand vine vorba de situarea documentaristului fata de problema pe care o trateaza. Reducand cele trei pelicule la ceea ce le defineste, avem de-a face cu trei abordari fundamental diferite: consemnarea sau observarea nonparticipativa a unei situatii conflictuale, reconstituirea unui eveniment insuficient consemnat in epoca sau considerat suficient de relevant pentru a fi rediscutat acum, respectiv crearea evenimentelor de catre aceiasi oameni care le relateaza.

Din aceasta ultima categorie face parte „The Yes Men Fix the World“, productie HBO din 2009. Fara implicarea lui Andy Bichlbaum si Mike Bonanno in povestile carora li se dedica, adica fara dezvoltarile pe care ei insisi le provoaca, acest documentar n-ar fi existat. Altfel spus, „The World“ cade pe planul secund; subiectul propozitiei e „The Yes Men“.
Cei doi entuziasti isi aleg cauze neindoielnic nobile: o catastrofa ecologica din India, schimbarile climatice cauzate de poluare si acordarea dupa criterii arbitrare a contractelor de reconstructie in New Orleans-ul post-Katrina. Gresesc crezand ca au gasit marii vinovati (sau mai degraba incercand sa-i gaseasca), dar si in modul in care isi sustin cauzele. Daca ar fi sa le dam ascultare, nu doar companiile implicate, ci capitalismul in general si economistul Milton Friedman in particular ar fi de condamnat.
Cum combat ei capitalismul si pe Friedman? Dandu-se drept reprezentanti ai companiilor pe care le arata cu degetul si declarand „oficial“ ceea ce le-ar placea lor sa auda. O perioada, probabil nu mai mare de o zi, realizarea lor e prima stire de pe fluxul agentiilor iar firmele infierate primesc o lovitura de imagine. Problema de fond a lui Andy si Mike ca activisti e ca, in afara de sperante desarte, nu obtin absolut nimic in numele celor pe care ii apara. Deghizati in reprezentanti de relatii publice, anunta despagubiri uriase pentru victimele dezastrului din Bhopal. Previzibil, compensatiile imaginare nu obliga la actiune reala.
Cea mai notabila realizare a lor ramane, in consecinta, aceea ca ajung sa fie dati la televizor. Placerea lor e similara cu cea a streaker-ului, fetisistul care alearga dezbracat pe terenurile de fotbal si nu numai. Nu marcheaza vreun gol, nu isi ajuta echipa favorita, de altfel se prea poate sa nu tina nici cu o echipa, nici cu cealalta. Ceea ce vrea el e sa-l vada un stadion intreg si, daca se poate, o tara sau o lume intreaga, dezbracat. E o actiune narcisiaca, dar care macar nu pretinde ca ar fi altceva decat e de fapt.
Prin comparatie, Yes Men au o parere mult mai buna despre ei insisi. O spun chiar din titlu, ei fac lumea mai buna, „o repara“. Provocand toata aceasta galagie mediatica, as zice ca mai degraba o strica.
Despre un circar, fara circ
La 7 august 1974, francezul Philipppe Petit reusea in incercarea clandestina de a intinde un cablu, cantarind aproximativ 200 de kilograme, intre cele doua turnuri ale World Trade Center din New York, pentru a petrece apoi in jur de 45 de minute suspendat deasupra orasului inainte de a fi arestat. Documentarul „Man On Wire“ al regizorului britanic James Marsh ne dezvaluie, pas cu pas, fiecare etapa a planului care a stat la baza acestei reusite. Laureat cu marele premiu al juriului la Sundance 2008, filmul impresioneaza multumita naratorilor, dar mai ales tehnicii narative alese. Povestea o deapana insisi actorii evenimentelor (adica Petit in persoana si asociatii sai) iar modul in care o fac nu e diferit de cel in care sunt dramatizate spargerile de banci in filmele de actiune. De altfel, Petit insusi se refera la episodul Turnurilor ca fiind „le coup“. In consecinta, avem povestea unei infractiuni lipsite de victime si toate ingredientele unui thriller, mai putin tensiunea. Il vedem cu ochii nostri pe protagonist explicandu-si actiunile, drept urmare e clar de la bun inceput ca fie a reusit sa mearga pe sarma intre cele doua turnuri si a scapat cu viata, fie nu a reusit sa mearga pe sarma intre cele doua turnuri si a scapat cu viata, ceea ce tot un fel de happy end e.
Petit e un Edmund Hilary al funambulilor iar World Trade Center e Everestul sau. Ingenios povestita („Man On Wire“ include spre final o trimitere destul de evidenta la „Portocala mecanica“), aventura lui o primim cu sufletul la gura, desi ii stim finalul.
Sobru si stralucitor
O poveste anosta facuta interesanta de locul si de timpul in care ea se desfasoara ne ofera „Afghan Star“ din 2009. Documentarul lui Havana Marking consemneaza, cu suficienta distantare, derularea unei emisiuni-concurs de interpretare muzicala adresata amatorilor. Din aceasta relatare nu lipsesc momentele amuzante de la preselectie, in care unii dintre aspirantii la glorie isi supraestimeaza chemarea, sau controversele, legate de modul in care concurentii primesc vestea eliminarii. Pe scurt, nimic nou; in orice alte conditii, acest documentar nu ar fi putut exista decat ca material de PR produs de televiziunea care difuzeaza concursul.
Doar ca acest concurs se desfasoara 1. in Afganistan, ceea ce il face relevant din punct de vedere cultural, si 2. in Afganistanul anului 2008, ceea ce il face relevant din punct de vedere politic. Drept urmare, nu numai ca intram in contact cu o cultura cum nu se poate mai diferita decat a noastra, una care, tocmai cand credem ca am inteles-o cat de cat, ne demonstreaza contrariul. Ci putem judeca noi insine impactul pe care un conflict de proportii, pe care il percepem indeobste in termeni statistici, l-a avut asupra oamenilor de rand.
Acesti oameni de rand ofera un spectacol aparte multumita mai intai dezinvolturii lor si abia apoi talentului pe care il dovedesc. Concurentii lui Afghan Star sunt cu totul lipsiti de afectare sau de vedetism, asa cum apar ele la cinema sau in programele televiziunilor. Motivul e simplu: pana nu demult, notiunile de vedeta sau de televizor erau in Afganistan ca si inexistente. In consecinta, speranta, bucuria, mandria sau dezamagirea lor sunt cat se poate de veritabile, de aceea sunt ei fascinanti si de aceea merita vazuti.
Nu pentru cum canta, ci pentru ceea ce sunt.

3 comentarii pentru “Soare cu smog: British Documentary 2010”

  1. octombrie 29, 2010 la 9:53 am

    in legatura cu „the Yes Men”: nu poti compara curajul de a te expune riscului de a fi dat in judecata de o corporatie cu nebunia de a alerga dezbracat pe un teren de fotbal.

    nu vad cum reusesc cei doi sa faca mai mult rau decat bine. cum fac rau, prin ce? binele pe care-l fac e ca atrag atentia asupra unor grave abuzuri facute de corporatii.

  2. octombrie 31, 2010 la 9:47 am

    Cand „au atras atentia” asupra catastrofei ecologice din Bhopal, supravietuitorii accidentului si urmasii lor au aflat de la BBC (si, cateva ore, au si crezut) ca urmeaza sa primeasca despaguburi de miliarde. Cand au tratat problema relocarii locuitorilor din New Orleans, cateva minute, oamenii chiar au crezut ca-si pot recapata casele. Nici unii, nici ceilalti nu s-au ales cu absolut nimic. ASta in primul rand. In al doilea rand, Andy si Mike mi se par necinstiti cand vand mistoul pe care il fac de corporatii drept actiune sociala. E reality show socialist si nimic mai mult.

  3. octombrie 31, 2010 la 10:38 pm

    sa fim seriosi, mica deziluzie traita de victime ca urmare a actiunilor celor doi e printre cele mai putin traumatizante lucruri cu care se confrunta.
    cred ca a sabota imaginea unei corporații se numeste tot activism, pentru ca a informa oamenii despre nedreptatile cauzate de aceasta e un inceput sau o etapa necesara pentru repararea acelor nedreptati.

    comparatia cu un reality show mi se pare cam trasa de par (tocmai ca actiunile lor implica falsificarea realitatii), la fel cum mi se pare si cea cu exhibitionistul (intre actiuni sociale si perversiuni sexuale e o distanta considerabila).

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper