Santoro: cu doua mâini (8)

Un articol de Valentin Protopopescu

Viata profesionistilor care activeaza în circuitul ATP nu este una tocmai usoara. Peripetiile nu au cum sa lipseasca dintr-o existenta dusa într-un ritm nebun. Între avioane, hoteluri si meridiane tenismanii se lovesc de probleme pe care noi, oamenii obisnuiti, nici nu ni le putem imagina. Noi, muritorii de rând, care calatorim din an în paste, pentru care o traversare a Atlanticului reprezinta experienta vietii, nu prea avem organ pentru a integra intensitatea si amploarea temerilor acestor veritabili globe-trotter-i care sunt jucatorii de tenis. Uneori, des-tararea, dorul fata de apropiati, emotiile si apasarea mizei sunt atât de coplesitoare, încât reactiile tenismanilor ating cote dificil de reprezentat. Ceea ce noua ni se pare atitudine disproportionata, pentru ei înseamna accederea într-un regim terapeutic al firescului, de care au o vitala nevoie. Despre toate aceste de-reglari si adaptari sui generis scrie, cu talent si întelepciune, francezul Fabrice Santoro în superba lui carte „A deux mains“.
Spre pilda, Fab îsi aminteste de episodul care l-a determinat sa acorde o atentie sporita posteritatii sale familiale. Pâna în ajunul acelui nenorocit eveniment, frantuzul dusese o viata egotista si comoda, tipica aproape oricarui jucator pro ce-si petrece mai mult de 90% în jungla saptamânala a ATP-ului. În cazul sau, poate o existenta mai speciala, poate mai pigmentata afectiv, poate mai marcata de nevoia de comunicare interpersonala – dar altfel una definitorie pentru ceea ce se întâmpla în nesfârsitul circ profesionist al tenisului mondial! Ei bine, în luna martie 2000, Santoro se îmbarca la Los Angeles la bordul unei curse de linie spre Miami. Asezat comod în fotoliu, îl are lânga el pe antrenorul sau din acea epoca, Laurent Raymond, iar la câtiva metri distanta sade tenismanul rus Marat Safin, unul dintre cei mai pitoresti (si talentati) jucatori din ultimii zece ani. Avionul este gata sa decoleze, iar Fabrice se pregateste sa atipeasca, potrivit obiceiului. La putin timp dupa ce aeronava paraseste solul si cucereste altitudine, o zgâltâitura puternica si strigatele îngrozite ale calatorilor îl trezesc pe sportivul abia adormit. Motorul stâng este în flacari, iar avionul înca se afla în plin proces de înaltare.
Însemnarile tenismanului îti ridica marul maciuca: „Aceasta desteptare smucita mi se pare un cosmar. Însa nu e vis, ci realitatea. Înca nedezmeticit complet, simt cum ma invadeaza angoasa. Stewardeza, a carei privire ar trebui sa ne îmbarbateze, sta întinsa pe burta în spatiul culoarului dintre fotolii, la fel de panicata ca si pasagerii. Ma inunda transpiratia rece a groazei. Ca sa ma încurajez cât de cât, îl strâng de brat pe antrenorul meu, Laurent. Prin fata ochilor îmi defileaza diferite episoade ale vietii, atât cât îmi pot aminti: revad figura iubitei, a parintilor, figura sorei mele, pe cea a prietenilor apropiati, peste care se suprapun câteva flash-uri reflectând cele mai importante clipe ale carierei mele… Comandantul reduce alimentarea cu combustibil, iar aeronava da impresia ca-si opreste complet motoarele. Groaza îmi sporeste. Câteva secunde dupa aceea, avionul executa o jumatate de cerc si se îndreapta spre pista abia parasita a aeroportului. Comandantul ne spune ca încearca sa aterizeze de urgenta la terminalul din L.A.. Pricep ca avem sansa sa scapam cu viata. Filmul vietii pe care l-am trecut în revista în urma cu câteva minute mi se pare foarte bogat, dar si extrem de sarac, deopotriva.
Concluzia mea este: am trait o viata derizorie, neterminata, perfect egoista. Avionul aterizeaza în mijlocul a numeroase masini de pompieri. Suntem salvati. Ma aflu înca sub soc, terminat de oboseala, macinat de un teribil vid launtric. Nici nu-mi trece prin cap sa iau o alta cursa. Ba sunt chiar convins ca n-o sa mai zbor niciodata. Ma gândesc chiar sa termin definitiv cu tenisul si sa ma întorc în Europa cu vaporul. Mai putin traumatizat decât mine, Laurent Raymond ma îndeamna la luciditate si ma convinge în cele din urma sa iau zborul urmator. Marat Safin rosteste atunci aceasta fraza atât de tipic ruseasca: „Pai, daca ne e scris sa ne prabusim, oricum o sa se întâmple!“. Pe terenul de tenis, am fost mereu oaia lui neagra. Dar dupa aceasta încercare am avut impresia ca Marat a devenit mult mai împacat cu sine atunci când soarta ne-a pus din nou fata în fata“ (op. cit, pp. 43-44).
Dupa ce au ajuns la Miami, Santoro si-a luat seama si a ajuns la concluzia ca incidentul de la Los Angeles este un semn, nu neaparat mistic, dar oricum plin de înteles – cum ca se cuvine sa aiba un copil, asa încât viata lui sa primeasca o împlinire, alta decât cea tenisistica. Sa nu lasi nici o urma dupa ce-ai trecut pe pamînt, asta nu se cade – a gândit Battling Fab. Asa ca, împreuna cu iubita sa, Chrislaure, cu care era împreuna de cinci ani, a hotarât ca venise momentul unui bebelus. Care s-a nascut fix la unsprezece luni de la sosirea celor doi amanti la Paris, dupa acel nenorocit (sau poate fericit!) eveniment… Li s-a nascut o fetita, pe care au botezat-o dupa un substantiv berber, djena, care înseamna literalmente „paradis“: Djénaé, paradisiaca sau desavârsita.
Dar iata cum descrie Fabrice acel moment: „Din clipa în care a venit pe lume, am înteles ca acel bot de carne de cincizeci si doi de centrimetri lungime avea sa-mi schimbe radical viata. De-atunci nimic nu avea sa mai fie ca înainte. Fetita a devenit persoana cea mai importanta de pe lume, cea pe care trebuie sa o apar, sa am grija de ea, sa o educ. Si sa o îndrum pâna în acea zi când va putea sa zboare cu propriile ei aripi, traindu-si viata cum am facut si eu la vremea mea. Fireste, nu se punea problema sa abandonez tenisul, acest sport fiind nu numai pasiunea mea, ci si sursa noastra de venit. Dar am început sa numar zilele pe care le petreceam departe de copil.
Ea s-a nascut pe data de 1 iulie 2001, iar la trei saptamâni dupa aceea eu plecam pentru o luna de turnee în Statele Unite. Dupa cincisprezece zile n-am mai rezistat, am luat o cursa dus-întors de o singura zi, New-York-Paris, doar ca s-o pot îmbratisa, pe ea si pe mama sa. Dupa nasterea fetitei, nu m-am mai gândit la meseria mea, tenisul, asa cum o faceam pâna atunci. Înainte, scopul meu fusese mereu victoria. Brusc, am înteles ca eram capabil sa ma daruiesc si altui obiectiv: o educatie reusita a fetei mele. Am fost întotdeauna un bun jucator de tenis, dar mi-am dorit sa fiu si un tata bun pentru Djénaé. Si imediat ce mi-am schimbat prioritatea, meseria mi-a devenit mult mai comoda, iar lucrurile s-au simplificat de la sine. Presiunea a disparut. Mi-am urmat cariera tot cu atâta placere ca si înainte, însa cu mult mai putina frica decât în trecut. Calatoriile mele îndepartate m-au frustrat adeseori în calitate de tatic, de pilda am suferit enorm ca n-am asistat la clipa când Djénaé a rostit primele cuvinte. Dar datorita fetitei, am trait imense bucurii, atât ca parinte, cât si ca tenisman. De exemplu, surâsul ei în momentul în care i-am daruit prima ei cupa, câstigata în dublu la Australian Open sau cupa cucerita la simplu, la Newport. Djénaé le-a pastrat cu sfintenie în camera ei, ca pe niste trofee personale… (idem, pp.45-46).
Prefer sa nu comentez în nici un fel aceste marturisiri. Poate ca pentru unii sunt banale, dar pentru un pasionat al tenisului profesionist ele au o încarcatura sentimentala cu totul deosebita. Când zeii se poarta aidoma muritorilor, ce fericire pentru acestia din urma!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper