Santoro: cu doua mâini (7)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Ilie Nastase povesteste în autobiografia sa, Mister Nastase, cum ca, pe vremea lui, adica în anii ’70-’80, tenismanii pro erau foarte uniti, vadind reale disponibilitati pentru camaraderie si amicitie. Adeseori, ei luau masa laolalta, mergeau în pub-uri si discoteci, frecventau aceleasi party-uri, ba si calatoreau împreuna nu doar cu avionul, dar si cu autoturismul, pe care-l conduceau personal. Sa pierzi o noapte în celebrul Studio 54 new-yorkez alaturi de Andy Warhol sau Mick Jagger nu era chiar un accident. Sa colinzi barurile si cafeteriile romane alaturi de Claudia Cardinale si de Marcelo Mastroiani, la fel, nu însemna mare fapta de glorie – caci asemenea episoade tineau de firescul acelei epoci. Si, succesiv, Nasty ajunge sa deplânga prezentul, când jucatorii de top nu numai ca nu sunt prieteni, dar si comunica eliptic, plini de o raceala geloasa.
Ei bine, Fabrice Santoro nu tine nici de generatia radioasa si în buna masura inocenta a anilor flower power, nici de cea a campionilor autisti si cyborgi din zilele noastre. El vine dintr-o lume mediana, de passage, a universului tenisistic. I-a prins activând si pe Mc Enroe, si pe Connors, si pe Lendl, dar si pe Agassi, Courier, Sampras, fiind totodata contemporan si cu Hewitt, Federer si Nadal. De unde si unele alegeri, gesturi si moravuri mai deosebite, la rândul lor, de trecere. Fabrice seamana si cu unii, si cu ceilalti, izbutind performanta sa ramâna el însusi, cu toate bunele si relele. Astfel, francezul marturiseste ca, spre deosebire de multi jucatori ai circuitului ATP, dar si de foarte numerosi compatrioti fara legatura cu tenisul, el prefera sa nu iasa la restaurant prea des, alegând mai curând o cina saraca, dar petrecuta acasa ori la hotel, în intimitate, cu partenera sau cu antrenorul. Fara sa fie un izolat ori un autist sadea, dimpotriva, dezvaluind reale calitati de comunicator, Santoro nu agreeaza totusi exhibarea, publicul si rampa. Reflexiv superior, Battling Fab iubeste discretia, solitudinea si paravanul intimist. Obisnuit de foarte tânar cu voiajele îndelungate, a asimilat un savoir faire care i-a modelat existenta. El îsi aminteste ca, la vârsta de cincisprezece ani, a efectuat cea dintâi calatorie la mai multe mii de kilometri departare de Hexagon, la Perth, în Australia. Singur în camera, la hotel, a tras draperiile si, cu fata lipita de geamul ferestrei, toropit de dorul fata de familie, a plâns.
La începutul carierei de tenisman profesionist el obisnuia sa lipeasca, folosind o banda adeziva, perdelele camerei de hotel, ba chiar utiliza ochelari speciali ca sa poata adormi fara sa fie deranjat de lumina. În cei aproape douazeci si cinci de ani petrecuti în ATP Fabrice nu a dormit niciodata mai mult de treizeci de zile consecutiv în patul sau de-acasa! Tot asa, nu i s-a întâmplat niciodata sa petreaca alaturi de familie doua revelioane la rând… Daca majoritatea francezilor se plâng de monotonia vietii cotidiene, Fab e marcat de nostalgia fata de aceasta rutina, pe care spera sa o regaseasca dupa retragere! Desigur, exista si aspecte placute, de o importanta indiscutabila, ale unei vieti de globe-trotter. Francezul spune ca a asistat la clipe istorice, luând parte la turnee desfasurate în locuri-vedeta de pe mapamond: Berlinul de dupa caderea Zidului rosu, Bucurestiul de dupa executia lui Ceausescu, Moscova dupa lovitura de stat esuata împotriva puterii lui Gorbaciov…
Dar iata cum descrie Fabrice Santoro trasatura de capatâi a vietii de tenisman pro: „Sportul nostru este din rândul acelora care cer cea mai ampla facultate de adaptare. Adaptare la clima, la decalajul orar, la suprafata de joc, la hazardul rezultatelor înregistrate… Jucam pe gazon, pe zgura sau pe rapid, în sala sau afara, cu mingi de tipuri diferite. Fara sa stim în ce zi vom intra în competitie, nici la ce ora, nici împotriva cui si nici cât timp va dura meciul sau turneul. Judecatorul-arbitru este cel care face planificarea de cu seara pentru a doua zi dimineata, odata ce meciurile din ziua respectiva s-au încheiat. Nici un tenisman nu poate sa cumpere bilete pentru un zbor dus-întors cu data fixa. De obicei ni se întâmpla sa sosim cu doua zile înainte de începerea turneului, ca sa putem petrece doua nopti în acea locatie, astfel încât sa ne obisnuim cu atmosfera, iar apoi plecam… dupa ce am pierdut, fiind eliminati. Tenisul ofera aceasta potentialitate: pâna si cei mai buni din lume pierd în fiecare saptamâna. Un singur jucator paraseste turneul multumit: cel care a câstigat finala. Nimic nu poate fi planificat pe termen lung, iar asta mi-a complicat imens viata de familie“ (op. cit., p. 67).
Cum arata bagajul obisnuit al unui tenisman pro? Dupa cum urmeaza: „Ne baladam din oras în oras cu termobag-urile noastre. Când trebuie sa plec pentru o saptamâna sau o luna, mi-l umplu pe al meu dupa cum urmeaza: mai multe perechi de sosete de tenis, bine dozate la saptamâna, caci ele au o durata de viata scurta, sfârsind invariabil la cos, dupa patru-cinci zile de purtat pe teren, în meci sau la antrenament, sase rachete de exact aceeasi greutate, la miligram, si toate echilibrate pe acelasi calapod. Mi le numerotez de la unu la sase, ca sa le pot racorda alternativ. Procedând asa, rachetele vor îmbatrâni în acelasi ritm. La fiecare trei luni îmi reînnoiesc parcul de rachete. Pe cele folosite le daruiesc în diferite scopuri caritabile. Mai înghesui în termobag, de asemenea, treizeci de pachetele de racordaj, treizeci de plicuri cu gripuri, patru cutiute cu prafuri pentru a-mi prepara bauturile de refacere minerala si, într-un buzunar mic al gentii, amintirile daruite de fetita mea, desene, coliere si scoici… în acest chip, termobag-ul îmi este aidoma gentii-diplomat a omului de afaceri, caci îl asimilez unui instrument de munca si chiar unei case la purtator” (idem, pp. 68-69).
Însa mai multe despre viata de etern ratacitor pe meridiane, pe care este obligat sa o duca un jucator profesionist de tenis, saptamâna viitoare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper