Razboiul ca anticamera si scena – Frontul de Est, 1943

Un articol de MIHAELA GRANCEA

Pentru nonagenarul Virgil Carciumaru1, marele razboi mondial a fost cea mai dramatica experienta, una despre care povesteste intr-o maniera particulara. Spre deosebire de alti veterani de razboi, acesta nu insista pe detaliile dramei personale, ci pe momentele colective, iar felul in care descrie unele scene de conflict, scene in care a fost „prins“, e asociat cu un anume umor involuntar. In acest sens, interesante sunt descrierile despre „anticamera“ evenimentului. Datele despre bataliile propriu-zise sunt, in schimb, conventionale si inexacte. Puternica a ramas insa memoria cadrelor naturale, a numelor fostilor camarazi. Desi veteranul nareaza despre scene apocaliptice petrecute pe Frontul de Rasarit, de multe ori descrierea sa face razboiul trait drept o intamplare majora fara traume dezumanizante. Razboiului lui a durat un an si ceva, a fost un episod de pe Frontul de Rasarit. A ales sa relateze despre aceasta experienta si a evitat sa vorbeasca despre perioada de prizonierat:
Preparative
„Am fost incorporat la 20 februarie 1942 si am fost repartizat la Regimentul 18 Dorobanti, era regiment de infanterie, era din Targu Jiu. Asa ca intre 20 februarie si 20 iunie 1942 am facut pregatire militara la unitatea aia din Targu Jiu. Am fost sase baieti din Cilieni care am fost repartizati la acest regiment: Dabuleanu Cosma, Florea Popa, Tudor Jianu, Coteanu Tudor, Jianu Florea. Eu am fost repartizat la Compania a III-a. Am fost repartizat la plutonul de branduri de calibru 60, acolo eram instruiti cu toate armele: carabina, pusca-mitraliera, mitraliera. Trebuia sa cunoastem toate piesele. Eu am fost la mitraliera. Dupa trei luni de zile de instructie m-a legat cu prosopul la ochi si am demontat si montat mitraliera piesa cu piesa. Pentru asta am primit gradul de fruntas. In fiecare zi faceam instructie de lupta, marsuri. Au fost cinci luni de instructie, asa ca aveam reflexe. Dupa cinci luni de instructie am primit ordin de plecare pe front.
Am plecat cu trenul spre frontul din Rusia, deci pe Frontul de Rasarit. Din Targu Jiu am plecat cu trenul pe ruta Cernauti – Lemberg – Stalino, care este un oras in Rusia. Acolo ne-am stabilit. Aici ne-au repartizat la unitatile care fusesera decimate pe front. Asa s-au completat unitatile pe care rusii le batusera, cu noi, cu recrutii care veniseram din tara s-au completat. Am fost repartizat la Regimetul 112, divizia 24, la compania a III-a. Si, intr-o zi, au venit doi ofiteri germani la noi. Tot regimentul era aliniat cu tot echipamentul in pozitie de prezentare. Cei doi ofiteri germani s-au plimbat printre noi si se uitau in ochii fiecarui soldat si daca li se parea ceva deosebit… il notau intr-un carnet. Din grupa mea, eu am fost ales. Da, eu nu stiam ce insemna asta. Asa ca l-am intrebat pe sergentul Petrescu, el era pe front din 1941, de cand incepuse razboiul. El era contingentul 35. Petrescu mi-a spus ca se formeaza un batalion de asalt. L-am intrebat ce este de fapt acest batalion, si el nervos, a zis doar :“Pe dracu!“. Dupa cateva minute mi-a spus ca rolul nostru era sa recastigam terenul pe care il pierdeau unitatile respinse de rusi. Singura posibilitate era sa inaintam pe sub focul artileriei spre pozitiile rusilor si acolo… ii omoram sau ne omorau ei pe noi! In noul batalion de asalt eram 8 companii. Fiecare companie avea 4 plutoane formate fiecare din cate 44 de soldati. Compania mea era condusa de capitanul Hancu Gheorghe. Uite ca tin minte tot! Dar inainte de asalt am mai ramas inca doua luni la Stalino si am facut alta pregatire militara, mult mai dura decat cea din tara. Ne luptam intre noi, era instructie mai dura, eram invatati ca in cazul in care gaseam un ranit sa fugim cu el in spate la punctul sanitar. In rest, ce sã vã spun… eram separati de nemti, aveam armele noastre. Armamentul nostru era din Cehoslovacia.
Luare de prizonieri,
acte de bravura

Intr-o zi am primit ordin sa ocupam pozitiile unde fusesera regimentele 92 si 93. Aceste unitati fusesera batute rau de rusi, avusesera pierderi mari si noi trebuia sa le venim in ajutor. In prima zi de lupta, parca imi aduc aminte ca ieri… ne aflam asa langa un mal de pamant, cred ca era un dig care sa opreasca apa cand Volga era prea mare, ca se vedea si un stavilar care cred ca se inchidea cand crestea Volga. Locul unde ne aflam era acoperit de papura, maracini, porumbari, gheorghine. Plutonul nostru era condus de sublocotenentul… nu-mi amintesc numele lui acum, ca sa vezi! Acesta prin binoclu a vazut trei soldati rusi care carau pe creasta digului o mitraliera. Asa ca a chemat gradatii si le-a spus ca cei trei rusi trebuie prinsi pentru a afla informatii de al ei. A ordonat apoi sergentului Petrescu sa mearga cu grupa lui si sa-i prinda, dar acesta a refuzat sa execute ordinul spunand ca e prea batran, ca are familie, copii, ca nu a mai fost in permisie din vara lui 1941 si nu vrea sa fie omorat sau luat prizonier pentru trei rusi tampiti! Sublocotenetul nostru a cerut apoi caporalului Babalacea Ion sa-i prinda pe cei trei rusi, dar si acesta a refuzat spunand ca rusi din astia a vazut el o gramada si ca nu se duce dupa ei! Nervos si injurand de mama focului, sublocotenetul mi-a cerut mie si grupei mele sa mergem dupa cei trei rusi. Nici eu nu am vrut sa ma duc. I-am spus: „Domnul sublocotenet, daca domnul sergent Petrescu, mai batran  decat mine, nu a vrut sa se duca, apai ma duc eu, care nu stiu mai nimic ca numa’ doar ce am venit din tara?“.
Sublocotenentul, cand m-a auzit, s-a infuriat, a inceput sa ma injure si sa urle la mine ca sunt bolsevic si ca daca nu execut ordinul, el ma impusca. Asa ca mi s-a facut frica, pentru ca sublocotenentul ameninta ca ma impusca daca nu ma duc sa-i prind pe cei trei rusi. De aia, am ordonat celor opt soldati din grupa mea sa ma urmeze si asa am plecat dupa cei trei rusi. Mergeam prin papura de 2-3 metri inaltime si a fost bine ca asa rusii nu ne-au vazut ca venim dupa ei. Cand mai aveam cam vreo 600 de metri pana la ei, am ordonat soldatilor sa se opreasca. Am luat doi soldati cu mine care mergeau pe flancuri la 20 de metri de mine si am continuat sa ne apropiem de rusi. Cum mergeam eu concentrat si tot mai aplecat, ca papura era acum cam la braul meu de inalta, am observat ca cei doi soldati ai mei nu mai erau alaturi de mine, ramasesera in urma. Cu toate asta, eu am continuat sa ma apropii de rusi. Cand am zis eu ca sunt destul de aproape, am inceput sa trag cu pusca spre ei, cerandu-le sa se predea. Am strigat la ei in limba rusa si ei au raspuns ca se predau. Asa, sa va spun ca o paranteza, familia mea in 1925 a plecat in Cadrilater, a primit, de la statul roman, 50 de pogoane de pamant la Silistra. Aici erau multi turci si bulgari. Cu turcii vorbeam turceste, iar cu bulgarii o dam pe bulgareste. Limba bulgara cu limba rusa sunt surori bune, se aseamana mult de tot, sunt limbi cu radacini slave. Asta mi-a fost de mare ajutor pe front, pentru ca intelegeam si vorbeam ruseste foarte bine.
Sa ne intoarcem la povestea cu cei trei soldati rusi. Cand le-am strigat sa se predea, aia au aruncat armele si au fugit spre mine, dar eu, cand am vazut ca fug spre mine, m-am speriat si am inceput sa strig dupa camarazii mei sa vina repede, dar acestia nu au venit. Ma gandeam ca sunt prea departe si nu ma aud.

Cand cei trei rusi au ajuns langa mine, le-am spus in ruseste sa se culce la pamant cu fata in jos si cu mainile intinse. I-am controlat prin haine, prin ranite si am gasit la ei, pe langa cartuse, si niste grenade germane cu coada de lemn. Rusii erau trei vlajgani, inalti, fiecare cam la doi metri, iar eu, pe langa ei, eram un pitic, o mana de om. Insa ei erau mai speriati ca mine si ma tot intrebau daca o sa-i batem (se refereau la tortura fizica, n.m.). Eu le-am spus ca nu facem asa ceva, apoi le-am dat ceva de mancare, ca mi-au cerut. Dupa ce i-am perchezitionat cu amanuntu’, am indreptat pusca spre ei si le-am cerut sa mearga catre locul unde se afla plutonul meu. Cand mergeam eu asa cu ei, am dat peste o groapa mare de bomba din care au iesit si cei doi soldati din grupa mea, aia care se pierdusera de mine. Cand i-am vazut, am inceput sa-i injur in toate felurile pentru ca m-au lasat singur sa ma prinda rusii si sa ma omoare. La un final, am ajuns apoi la plutonul nostru, i-am predat pe cei trei rusi sublocotenetului si i-am povestit acestuia cele intamplate.
Cei doi soldati care ma lasasera singur au fost pedepsiti sa faca broasca purtand in spinare tot echipamentul greu. Pana la urma, rusii au fost predati unui caporal care trebuia sa-i duca la sediul diviziei, unde sa fie interogati. Dar caporalul nu a respectat distanta regulamentara de 15 metri intre el si prizonieri. S-a apropiat de ei, probabil sa-i caute de bani, verighete de aur, ceva din astea, pentru ca l-au prins rusii de maini si au fugit cu el prin papuris la liniile lor. A fost facut prizonier de rusi si probabil ca le-a spus totul despre unitatea noastra, cati eram, ce armament aveam, ca in scurt timp ne-au atacat rusii cu tancurile. Treaba era ca ne atacau cu tancurile, erau sase tancuri care trageau in noi, iar noi nu puteam sa le facem nimic, pentru ca nu aveam armament antitanc. In scurt timp am fort incercuiti de rusi. A trebuit sa ne retragem o zi si o noapte incontinuu, cu cele sase tancuri pe urma noastra. Dinspre ziua, in noaptea de 15 spre 16 noiembrie 1942, am auzit in fata noastra zgomot mare de masini. Si era o zapada mica, cam de patru degete, dar era ger tare, frig rau de tot.
Am trimis omul de legatura din plutonul nostru sa vada despre ce este vorba. Acesta, cand s-a intors, a spus ca a vazut noua masini, dar nu stia daca sunt rusesti, romanesti sau germane. Eu, in sinea mea, presimteam ca scapam din incercuire. Am cerut sublocotenentului sa ma duc sa vad ce masini sunt. M-am apropiat de masinile alea, asa, mai mult pe burta, prin zapada… si mi s-a parut ca ar fi masini de-ale noastre. M-am intors la unitatea mea si i-am spus asta sublocotenentului.
Auzind asta, sublocotenentul a dat ordin de mars si am inceput sa ne apropiem de ei. Si, cum mergeam noi asa, bucurosi, cand am ajuns aproape de ai nostri, am vazut ca de fapt erau rusesti. Asa ca sublocotenentul a dat ordin de deschidere a focului asupra masinilor rusesti. Am reusit sa-l impusc pe soferul unei masini si in felul acesta trei din cele noua masini au fost capturate. Am capturat deci doisprezece rusi si trei masini cu mancare, munitie si efecte. Ne-am luat si noi ce ne trebuia, adica mancare, izmene, camasi. Sublocotenentul a raportat cele intamplate capitanului Hancu, acesta era comandantul nostru de companie. Pentru eveniment am fost decorat cu Virtutea Militara, clasa a II-a, si am fost inaintat la gradul de caporal.
Infranti pe toata linia
Dar, atunci, bucuria a durat putin, pentru ca rusii au inceput sa traga cu tunurile si brandurile. O ploaie de obuze a cazut peste noi. Colonelul Nitescu, comandantul regimentului 93, a cerut ajutor de la nemti pentru ca eram goniti de cele sase tancuri rusesti. Pe cer au aparut trei avioane. La inceput ne-a fost frica sa nu fie rusesti, dar, cand s-au apropiat de noi, am vazut zvastica pe ele si am inceput sa urlam de bucurie. Am vazut ce erau trei Messerschmitturi care au inceput sa arunce bombe pe tancurile rusesti reusind sa le distruga pe toate, cam dupa trei incercari. Eram nebuni de bucurie ca scapasem de urmarirea tancurilor. Ne-am retras la orasul Tincuta, aici ne-am refacut si ne-am retras din nou pana la orasul Armavil, trecand de Rostov. Aici am stat doua saptamani. Aici ne-am luptat cu rusii. Am fost atacati de patru ori, dar nu ne-au invins.
La al cincilea atac ne-au batut rau de tot cu artileria si cu aviatia. Din 200 de oameni am scapat doar 39. Ne-au batut la metru patrat, cadeau maini de om langa mine. A trebuit sa ne retragem lasand in urma morti si raniti. Ne-am retras doua saptamani prin frig si inghet de crapau pietrele. Ne-am bagat intr-o pozitie a rusilor, dar si aici am fost bombardati rau de tot. Invatasem unde cade proiectilul dupa sunetul pe care-l scotea. Un proiectil a cazut foarte aproape de mine. Mi-a smuls casca si arma din mana. Celui de langa mine i-a fost retezat capul. Cateva minute nu am stiut de mine, cred ca de la gazele de la proiectil, nu puteam sa merg, nu vedeam bine. Incet, incet mi-am revenit, mi-am controlat mainile si picioarele sa vad daca mai sunt bune si apoi am alergat la ai mei. Cum nu mai aveam casca si arma, am luat tot ce-mi trebuia de la un soldat mort.
Retragerea a continuat pana in luna mai 1943, cand am ajuns la Mariopol . Aici nemtii si ai nostri intarisera frontul. Orasul era la Marea Azov. Sudul acestei regiuni din Stepa Calmaca  era al nostru, nordul era al rusilor. Aici am stat cinci luni de zile. Cum am ajuns, am fost mutat de la compania mea si am fost dus la compania IV mitraliere, comandata de locotenentul Rachiteanu Iosif. Acesta m-a pus sef de esalon. Aveam 114 cai si 29 de carute. Caram cu ele alimente si munitie pentru divizia noastra aflata pe pozitie. Cinci luni intregi n-am tras un foc de arma! Compania noastra era la Preslav  si mergeam la Berghianski  si acolo aveam magazii cu cereale si luam ce ne trebuia pentru cai. Noaptea, rusii veneau pe mare cu barci sau salupe, dar ai nostri puneau reflectoarele pe ei si cu tunurile ii respingeau. Eu stateam cazat la o batrana care avea o fata. Imi placea de fata si ii promisesem ca dupa razboi o iau cu mine in Romania si ma insor cu ea.
La 5 septembrie 1943 ma aflat cu patru carute la un sovhoz sa umplu 60 de saltele cu bumbac pentru germani. Fata, cu lacrimi in ochi, mi-a spus ca s-a anuntat la radio ca suntem incercuiti de Armata Rosie. I-am intrebat pe camarazii mei, dar nu stia nici unul nimic de incercuire. Cand m-am dus sa iau saltelele cu bumbac, am stat trei zile, pentru ca rusii nu mai veneau la munca, auzisera ca vine Armata Rosie si nu mai voiau sa munceasca pentru germani. Dimineata am auzit bubuituri de tunuri. Am iesit si am vazut cum venea un soldat spre mine. Era Ion al lui Sandu Marancea din Cilieni, de la compania a VI-a. Fusesera respinsi de rusi si acum fugeau fiecare incercand sa scape.
Compania mea a fost distrusa, nu mai stiu nimic de ei de atunci. Erau multi soldati de la alte unitati. Ofiterii ne-au organizat intr-o alta companie sa incercam sa rezistam rusilor. La Ivanovca  am fost insa incercuiti de rusi. Erau aici doua divizii germane si trei romane. Eram foarte aproape de Zaporoje . Ofiterii au pus cavaleria si tancurile in fata ca sa spargem incercuirea. Nu am reusit, pentru ca rusii ne-au batut rau de tot cu artileria si aviatia. Aici am cazut prizonier pe 1 noiembrie 1943. Am stat prizonier in Rusia pana in 21 septembrie 1948“.

NOTE:
1)  Carciumaru Virgil – 30 decembrie1920, comuna Cilieni, jud. Olt. Dupa razboi a fost „lucrator in cooperatie“. Interviul a fost realizat de studentul Stanculeanu Nicusor Cristian in 7 iunie 2010.
2)  Mariupol/Mariupolis, oras in sud-estul Ucrainei, este situat pe coasta Marii Azov.
3) Corect, Stepa Kalmuka (la sud de Stalingrad) In acest spatiu, pe un front de 250 de km, a actionat Armata 4 Romana (comandant general Constantin Constantinescu-Claps). Sovieticii au declansat ofensiva in 20 noiembrie 1942, provocand pierderi uriasi romanilor (80% din efectivele angajate; pierderile inregistrate la Cotul Donului si in Stepa Kalmuka au fost de circa 100 000 de morti si disparuti). Urmatoarea mare confruntare in care au fost implicate si trupele romane a fost Batalia de la Kuban, un alt moment decisiv pe frontul de rasarit, dupa ce fortele antisovietice au fost infrante la Stalingrad. Intre 25 februarie – 9 octombrie 1943, trupele germane si romane au incercat sa apere Kubanul, care impiedica patrunderea in Peninsula Crimeea.
4) Nu am identificat localitatea.
5) Sa fie Briansk? Nu am identificat nicio alta localitatea care sa corespunda cu identificarea veteranului.
6) Localitate de dincolo de Bug.
7) Oras din Ucraina de Sud. In august 1943, dupa cucerirea Orelului si Brianskului, sovieticii au rupt si frontul Grupului de Armate Sud din fata Belgorodului, au inaintat pana la Psel, au eliberat Harkovul. Se punea problema retragerii generale pe linia Niprului. Grupul de Armate Sud evacuase estul Ucrainei si incepuse retragerea peste Nipru in septembrie. Dar, la sfarsitul lui septembrie si inceputul lui octombrie, linia Niprului devine fragila, deoarece sovieticii au recucerit orasele din zona (Zaporojie, Dnepropetrovsk). De altfel, pe tot frontul de est initiativa, in vara lui 1943, trece de partea Armatei Rosii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper