Proprietatea cuvintelor si democratia

Un articol de ANA BAZAC

A avea proprietatea cuvintelor nu inseamna nimic deosebit si nu este vreun semn de extraordinara inteligenta. Este adevarat ca modul de utilizare a cuvintelor este judecat in functie de statutul social si ocupational al celor care se exprima: nu consideram defel ca un individ cu ocupatia X nu ar avea proprietatea cuvintelor cerute de ocupatia Y, pur si simplu aceasta problema nu se pune. In rest, a folosi cuvintele corect este un semn de cultura elementara a emitatorului, in cadrul contextului de care apartine el si pe care el si-l asuma.
A avea proprietatea cuvintelor inseamna a cunoaste sensurile cuvintelor pe care le folosesti, deci a le folosi acolo unde trebuie. Cand invata sa vorbeasca, copiii invata sa aiba proprietatea cuvintelor: ei stiu ca daca pun cuvintele aiurea, fie dovedesc ca nu stiu despre ce vorbesc (dovedesc ca „sunt prosti“, este concluzia lor), fie glumesc (iar ascultatorii ajung sa aprecieze jocul cu cuvintele), fie „se dau mari“, adica sunt pretiosi deci ridicoli. Dupa cum ei stiu ca vorbele trebuie sa fie consonante cu faptele, cu intregul lor comportament: altfel, cei care isi dezmint vorbele prin fapte sunt ipocriti (sunt „mincinosi“, spun copiii mai simplu dar mai adevarat).
Nu numai a fi om e lucru mare, ci si a vorbi/ a scrie. Prima dovada a felului unui om este vorba sa, chiar inainte de fapta. Iar pecetea pe care vorbele spuse prost, fara a avea proprietatea cuvintelor, o dau este inexorabila: desigur ca nu calificam oamenii numai dupa ceea ce au spus/ scris o data, dar cele spuse/ scrise se adauga impresiei generale lasate de intreaga atitudine si atarna greu.
De-a lungul timpului, cei ridicoli prin inadvertenta dintre intentia lor de a se dovedi culti si „superiori“ si, pe de alta parte, vorbele si faptele lor au fost mai degraba infumuratii facand parte din categoriile privilegiate ale societatii. Acestia nu aveau prea mare carte si nici pricepere, dar aveau in schimb pozitie sociala, puterea acesteia. Astfel incat, pretioasele ridicole (Molière) sau idiotul solemn (Jaroslav Hasek) puteau fi dispretuiti de bunul-simt popular sau de cel transpus in analize intelectuale, dar erau ascultati – ca autoritati – si chiar temuti de multi. Sau, poate, dispretuiti si ascultati.
Cei mari au avut mereu sfatuitori. Dupa cum scribii sau calugarii care scriau ordinele conducatorilor au avut mereu grija ca acestea sa fie clar exprimate: ambiguitatea insasi, din mesajele diplomatice, avand semnificatii clare. In toate acestea, asadar, a existat o evidenta grija pentru folosirea cuvintelor exact asa cum trebuia.
Cu cat societatea a fost mai simpla si cu cat ocupatiile au fost si sunt mai nemijlocit legate de obiecte materiale, cu atat este mai improbabila instrainarea de proprietatea cuvintelor. De aceea, dezvoltarea modernitatii si a noilor ei categorii de sus-pusi a fost ceea ce a dus la aparitia fenomenului nou, cel de a vorbi anapoda, fara a avea proprietatea cuvintelor. Exemplele de mai sus apartin acestei perioade istorice.
Literatura a persiflat, plina de avantul de a corija moravurile, ifosele noilor imbogatiti. Dar daca acestia nu stiau ca „adu-mi papucii“ este proza (din nou Molière), si daca targovetii romani din sfarsitul de secol al XIX-lea silabiseau cuvintele noi ale exercitiului democratic (Caragiale), ei toti le invatau: odata asimilate, cuvintele erau potrivite acolo unde trebuia.
Elementele de vorbire incorecta din ultimele decenii au fost de multe ori evidentiate si infierate. Dar nivelul cultural al oamenilor obisnuiti a crescut, cu toate vicisitudinile vremurilor. Ei sunt capabili nu numai de judecati subtile si de fina ironie, ci si de o folosire corecta si chiar elevata a cuvintelor.
Exceptiile care ma intereseaza nu fac parte dintre acestia, ci din tagma noilor „alesi“. Mai mult, aceste exceptii sunt „oameni de scoala“ ce si-au petrecut intreaga viata nu numai invatandu-i pe altii ci, mai ales, conducand destinele scolii romanesti. Este limpede ca e vorba despre birocratia conducatoare din acest domeniu. Iar daca atitudinea ei a suscitat indignarea si critica, iata ca folosirea cuvintelor fara a avea proprietatea lor da dreptate acestei indignari si critici.
Pe o diploma de licenta eliberata de o universitate bucuresteana sta scris ca, in virtutea acestei diplome, absolventul va urma sa se bucure de toate „responsabilitatile, onorurile si privilegiile“. Vai! Ultimii doi termeni dezvaluie limpede nostalgia conservatoare a celor care au nascocit si semnat documentul: ambii se refera la stari de lucruri premoderne in care „pe buna dreptate“ si fara ca nimeni sa cracneasca cei mari beneficiau de onoruri si privilegii indiferent de faptele lor concrete si chiar inainte de acestea, nasterea, adica pozitia sociala fiind suficienta pentru atribuirea lor. Dar aducand cu sine principiul egalitatii in fata legii, deci a drepturilor egale de cetatean, modernitatea a dislocat din locul lor lingvistic si onorurile si privilegiile, inlocuindu-le aici cu drepturile si subordonandu-le semantic acestora. Mai mult. Abia acum au putut oamenii sa-si exprime dispretul fata de onorurile umflate si nepotrivite cu situatiile, dupa cum abia acum au putut ei sa dea glas indignarii in fata nedreptatilor si, concret, a privilegiilor.
Astazi termenul de onoruri are un prestigiu dubios, tocmai pentru ca a fost prea des avut in vedere de arivistii ce doreau sa pecetluiasca prin forme lucitoare si de multe ori banoase o recunoastere sociala fortata doar de presiunea puterilor. Dar, dincolo de sensibilitatea fata de sociologia fenomenului, ceea ce nu au inteles semnatarii documentului oficial – creand astfel confuzie in mintea beneficiarilor de diplome si o impresie proasta despre universitate ca atare – a fost ca onorurile moderne se dau numai in urma faptelor deosebite. Ca urmare, o diploma de absolvire nu asigura onoruri, ci drepturile legate de exercitarea ocupatiei respective conform legilor. De onoruri beneficiaza individul, in urma realizarilor sale, si nu o categorie sociala sau ocupationala: deoarece societatea are nevoie si de brutari si zugravi si de ingineri si filosofi, toate aceste ocupatii sunt la fel de onorabile si toate, desigur, se indeplinesc in urma absolvirii scolilor si stagiilor de pregatire. Dar daca este asa, si daca, trebuie subliniat, cuvintele se folosesc pentru a transmite diferentele specifice dintre lucruri, ce rost a mai avut specificarea „onorurilor“ in diploma respectiva? Inca o data, in perspectiva moderna, toate ocupatiile si scolile sunt onorabile, adica suscita si permit indeplinirea la cote inalte de calitate a activitatilor legate de acele ocupatii. Onorabilitatea este posibilitatea deschisa ca ceva/ cineva sa fie onorat. Dar transpunerea in realitate a onorabilitatii – dincolo de discutiile de principiu despre utilitatea, frumusetea si aprecierea sociala a domeniilor, ocupatiilor si scolilor – implica recunoasterea sociala numai fata de valoarea dovedita a individului. Aratand ca nu cunosc aceste diferente specifice, semnatarii diplomei au indicat ca, pur si simplu, nu au proprietatea cuvintelor.
In ceea ce priveste al doilea termen, el nu poate fi folosit „in locul“ celui al drepturilor: nu numai pentru ca privilegiile semnalizeaza un fenomen anacronic si rasturnat si moral si politic de revolutiile moderne, dar pentru ca ele semnifica incalcari ale pozitionarilor egale ale oamenilor, incalcari ale drepturilor moderne. Daca, prin absurd, in societatea noastra moderna „privilegiul“ ar inlocui „dreptul“, cum toti au drepturile de cetatean, toti s-ar bucura si de aceleasi privilegii. Dar, deoarece, si etimologic, privilegiul este, simplificand, o abatere de la dreptul egal, o inegalitate in considerarea oamenilor (deci unii au si altii n-au privilegii), privilegiul nu este acelasi lucru cu dreptul: deci, pe de o parte, oamenii au aceleasi privilegii (ale ocupatiei X, ale ocupatiei Y…), iar pe de alta parte, avand privilegii, ei trebuie sa le aiba fata de altii care nu le au. Dar cine sunt acestia? Iata ca termenul de „privilegii“ din diploma respectiva nu denota decat neclaritatea din limba, deci din gandirea, semnatarilor documentului. Este evident ca ei nu au proprietatea cuvintelor. Dar poate ei fac, si inca bine, mai mult decat pot exprima?!
Din pacate, nu. Ei nu sunt niste Morometi care s-ar afla in faza tacerii deoarece de abia acum invata sa inteleaga lumea: ei vorbesc, cu suficienta autoritatii ce nu discuta, ci da sentinte, despre orice si li se pare ca „au expertiza“ despre totul. Rezultatul este nu numai brambureala demonstrata de lipsa de proprietate a cuvintelor. Ci si o accentuare a formalismului si gaunoseniei in conducere. Sustinand acest formalism, dar golind de sens formele democratice, birocratia nu urmareste decat perpetuarea pozitiilor sale. Chiar cu pretul ridicolului din discursurile si documentele sale.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper