Oglinda totalitarismului în opera Anei Blandiana

Un articol de Monica Papazu

Monica Papazu este absolventa a Facultatii de Limbi Romanice a Universitatii din Bucuresti, sectia Franceza-Engleza, cu lucrare de diploma în literatura comparata (1977). S-a stabilit în Danemarca din 1980, unde a predat literatura comparata la Universitatea din Odense si teologia ortodoxa la Institutul Teologic de Studii Postuniversitare din Loegumkloster. În prezent este cercetator independent. Este autoare a unui numar mare de eseuri de literatura, istoria ideilor, istorie si teologie, publicate în reviste din Danemarca, Franta, Belgia, Spania, Finlanda, Serbia, USA, si a urmatoarelor carti în limba daneza: „Den ukendte Eugène Ionesco“ („Necunoscutul Eugène Ionesco“) (1995), „Diamantbroen: Om den Orthodoxe Kirkes univers“ („Podul de diamant: Despre universul Bisericii Ortodoxe“) (1995), „Det sidste slag paa Solsortesletten: Den nye verdensorden – den nye totalitarisme“ („Ultima batalie de pe Câmpia Mierlelor: Noua Ordine Mondiala – Noul totalitarism“) (1999), „Det hvileloese hjerte“ („Inima nelinistita – eseuri despre destinul Europei“) (2004), „I Guds klare solskin: H.C. Andersens kristne eventyr og historier“ („În lumina clara a lui Dumnezeu: Basmele si povestirile crestine ale lui Andersen“) (2006), „Kosovo – Frontlinjen mellem kristendom og islam“ („Kosovo – Frontiera dintre crestinism si Islam“) (2007).

Ana Blandiana detine o pozitie exceptionala în cultura româna. Interiorizata, pretuind singuratatea necesara concentrarii asupra scrisului, poeta în asteptarea cuvintelor care o „cauta“, tinzând mereu catre „starea de gratie“ a poeziei, si având nostalgia idealului romantic al poeziei drept „centru al lumii“1, ea ar parea sa aiba vocatia „turnului de fildes“, asa cum îl descria Nerval: „Il ne nous restait pour asile que cette tour d’ivoire des poètes, où nous montions toujours plus haut pour nous isoler de la foule. À ces points élevés où nous guidaient nos maîtres, nous respirions enfin l’air pur des solitudes, nous buvions l’oubli dans la coupe d’or des légendes, nous étions ivres de poésie et d’amour“2.
Fara îndoiala, poeta cunoaste bine aspiratia catre esentele pure, neîntinate de timp, neatinse de suferinta, dar recunoaste ca ele, prin izolarea lor, sunt lipsite de puterea de rodire a vietii. „Stiu, puritatea nu rodeste, / Fecioarele nu nasc copii s…t / Zapada-i alba neatinsa, / Pamântul cald este impur“3, scrie ea în versuri ce amintesc de poezia unui alt autor român, „Oul dogmatic“ (1925) al lui Ion Barbu („Ca vinovat e tot facutul, / Si sfânt, doar nunta, începutul“4). Acestei aspiratii catre o împaratie a spiritului care „nu e din aceasta lume“5, i se opune imperativul de a trai conditia umana, cu legea zamislirii si a trecerii, cu datoria implicarii în istoria colectiva, ceea ce decurge din chiar natura literaturii, care nu este cea a esteticului pur, ci e determinata de relatia profunda si de nedesfacut dintre „bine si frumos“6.
Pe parcursul anilor, mai ales din 1980 pâna acum, Ana Blandiana s-a afirmat tot mai mult ca un poet al cetatii, un reper moral, un exemplu de demnitate, curaj si initiativa rodnica. Marea sa realizare, împreuna cu sotul ei, Romulus Rusan, si cu Fundatia Academia Civica, careia îi este fondatoare si presedinte, este înfiintarea, în 1993, a Muzeului Memorial al Victimelor Comunismului din Sighetu Marmatiei, centru de recuperare, cercetare si raspândire a memoriei fenomenului totalitar în România7, pentru care i s-a acordat din partea Frantei, distinctie pe deplin meritata, Ordinul Legiunii de Onoare în grad de cavaler, la 30 septembrie 2009.
Implicarea Anei Blandiana în viata comunitatii nationale este de natura organica. La momentul scrierii lor, poeziile subversive publicate în revista „Amfiteatru“ în 1984 reprezentau strigatul solitar al poetei8. Odata aparute însa, ele au fost percepute ca expresia constientului colectiv. Receptarea lor a fost o recunoastere a Anei Blandiana ca poet national, glas al revoltei mocnite a comunitatii. Cum avea sa spuna poeta ani dupa aceea: „Gestul de rezistenta, gestul politic, gestul prin care o poezie a fost transformata într-un manifest apartine celor care mi-au multiplicat paginile (…), scaret îmi copiau poeziile de mâna si le dadeau mai departe în sute de mii de exemplare“9.
Poezia care a avut cel mai mare impact se intitula „Totul“:
„Frunze, cuvinte, lacrimi,
cutii de chibrituri, pisici,
tramvaie cîteodata, cozi la faina,
gargarite, sticle goale, discursuri,
imagini lungite de televizor,
gîndaci de Colorado, benzina,
stegulete, portrete cunoscute,
Cupa Campionilor Europeni,
masini cu butelii, mere refuzate
la export,
ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe,
întîmpinari la aeroport, cico, batoane,
Salam Bucuresti, iaurt dietetic,
tiganci cu kenturi, oua de Crevedia,
zvonuri, serialul de sîmbata seara,
cafea cu înlocuitori,
lupta popoarelor pentru pace, coruri,
productia la hectar,
Gerovital, aniversari,
compot bulgaresc, adunarea oamenilor
muncii,
vin de regiune superior, adidasi,
bancuri, baietii de pe Calea Victoriei,
peste oceanic, Cîntarea României,
totul“9.
Recitita astazi, poezia se dovedeste a-si fi pastrat întreaga forta si a se constitui într-un muzeu în miniatura al comunismului. Fiecare cuvânt, în aparenta banal, prinde ca într-un cleste realitatea specifica a vietii cotidiene sub comunism si este ca un exponat, sub care mâna istoricului – sau a celui care a trait acel timp – poate scrie cu grija o eticheta lamuritoare. Însiruirea de cuvinte vorbeste despre aparatul de putere („portrete cunoscute“, „întâmpinari la aeroport“, „discursuri“, „aniversari“); înregimentare („adunarea oamenilor muncii“); propaganda („productia la hectar“, „lupta popoarelor pentru pace, coruri“, „Cîntarea României“); aparatul de represiune (politia politica: „baietii de pe Calea Victoriei“); penuria cronica si alimentele de proasta calitate, justificate prin lozinca „alimentatiei rationale“ („cozi la faina“, „gargarite“ în alimente, „cafea cu înlocuitori“); coruptie (ploconul de tigari Kent pentru a obtine ceva), dificultatea informatiei care se difuza prin „zvonuri“, care uneori nu erau decât o expresie a sperantei într-o schimbare; modul de supravietuire mentala prin „bancuri“, care dezvaluiau minciuna oficiala; mica evadare prin „serialul de sîmbata seara“, de obicei de productie americana, care reprezenta o întrerupere în sirul nesfârsit de programe de propaganda la televizor si aducea în constiinta fiecaruia ideea ca exista o alta lume dincolo de închisoarea în care se transformase tara. „Totul“ din ultimul vers trimite la sintagma caracteristica a lui Nicolae Ceausescu „vom face totul“, care avea sa apara chiar si în ultimul lui discurs din Piata Palatului Republicii la 21 decembrie 1989 !10. Acestui „tot“ al propagandei, Ana Blandiana îi opune, demascându-l, un alt „tot“: viata traita de români, cu tot ce cuprindea ea.
Cele patru poezii de mare curaj din 1984 („Eu cred ca suntem un popor vegetal“, „Cruciada copiilor“, „Totul“ si „Delimitari“ cu cuvintele-cheie „foame“, „frica“, „gratii“, „fuga“) marcheaza o noua etapa din creatia Anei Blandiana. Ceea ce rabufnise din adâncuri, pentru ca tinea de fiinta ei intima, de experientele profunde care o marcasera înca din copilarie (arestarile la care fusese supus tatal ei, eminent preot al catedralei din Oradea), si care se manifestase deja prin splendidele nuvele din volumul „Proiecte de trecut“ (1982), nu mai putea fi oprit. Asa s-a nascut romanul-poem „Sertarul cu aplauze“, scris între anii 1983-1989, completat cu un ultim capitol în 1991, si publicat în 1992. Prin aceste opere, Ana Blandiana a devenit o reprezentanta de valoare a traditiei anti-totalitare din literatura româna, traditie din care fac parte, pentru a da câteva nume importante, Panait Istrati prin zguduitoarea dezvaluire a realitatii din Uniunea Sovietica („Vers l’autre flamme. Après seize mois dans l’U.R.S.S. Confession pour vaincus“, 1929), Eugène Ionesco prin piesele, eseurile si articolele sale, Nicolae Steinhardt în marturia sa „Jurnalul fericirii“, si Herta Müller, recenta laureata a Premiului Nobel pentru literatura, care, prin misterul artei a reusit, în carte dupa carte, sa exprime abisul de durere al omului sub comunism.
*
Trecerea de la poezie la proza a fost în cazul Anei Blandiana mult mai mult decât un exercitiu de stil. Ea s-a produs din motive existentiale. Pe lânga poezie, care e prin natura ei sintetica, merge la esente si tinde sa transfigureze, era nevoie de proza, pentru ca proza se poate desfasura amplu, înregistrând în detaliu fapte si evenimente si analizând fenomene – exact ceea ce reuseste „Sertarul cu aplauze“. Aceasta carte este descrierea cu acuratete documentara a universului concret al anilor ’80 cât si a universului interior al oamenilor, redat cu mijloace care tin si de realism si de fantastic, care este doar o alta forma de patrundere si redare a realitatii. Textul documentar se împleteste aici cu jurnalul intim si jurnalul de creatie al scriitoarei, instantaneele surprinse se împletesc cu fictiunea si proza poetica. Prin înregistrarea vietii cotidiene în epoca si analiza degradarii umane, „Sertarul cu aplauze“ apare astazi ca o sala din muzeul comunismului.
Aceasta a fost chiar intentia scriitoarei: a protesta în fata realitatii prin „fixarea seit în opera“11. Fiind înregistrata în scris, realitatea traita era sustrasa uitarii, lucru pe care scriitoarea îl sublinia prin axioma: „numai ceea ce e scris exista, are existenta ontologica“12.
Într-un mod paradoxal, situatia speciala în care s-a aflat pe parcursul scrierii cartii – situatia de scriitor interzis, care nu putea publica si era tot timpul sub supravegherea politiei politice – a fost traita de Ana Blandiana ca o eliberare. Neavând speranta de a putea publica, autoarea si-a conceput cartea ca pe o opera testamentara, „postuma“, scrisa pentru ca viitorul îndepartat sa stie adevarul13. Realitatea a recreat astfel situatia descrisa de George Orwell în „Nineteen Eighty-Four“, unde personajul sau Winston Smith scrie un jurnal care nu se poate adresa decât posteritatii:
„For whom (…) was he writing this diary? For the future, for the unborn“. „To the future or to the past, to a time when thought is free, when men are different from one another and do not live alone – to a time when truth exists and what is done cannot be undone: From the age of uniformity, from the age of solitude, from the age of Big Brother, from the age of doublethink – greetings!“14.
Apropierea dintre cele doua carti nu este întâmplatoare, pentru ca ele au aceeasi tema: societatea totalitara. Ceea ce descria George Orwell, era înca, aproape patruzeci de ani mai târziu, realitatea traita de milioane de oameni. Cuvintele lui Orwell erau perfect valabile pentru Ana Blandiana: si ea scria din „epoca singuratatii“ (ceea ce constituie una din temele cartii ei: cautarea înfrigurata a solidaritatii), a „uniformizarii“, a minciunii, a lui „doublethink“. La fel, dorinta lui Winston Smith de a-si pastra mintile („staying sane“) într-o lume cuprinsa de nebunie15, este unul din motivele care au facut-o pe Ana Blandiana sa scrie „Sertarul cu aplauze“: cartea este expresia nevoii „de a ma elibera de absurd“, „de a întelege lucrurile“; e în ea „ideea salvarii prin întelegere“16. Cartea este astfel o înregistrare si o „investigare“ a realitatii prin procesul scrisului17 si se desfasoara ca un traseu initiatic.
Desi „Sertarul cu aplauze“ este o lucrare solitara (orice carte este o munca solitara, iar singuratatea era cu atât mai mare cu cât nu exista perspectiva publicarii si deci a comunicarii cu cititorii), salvarea catre care tinde este una colectiva. Esentiala pentru Ana Blandiana a fost tocmai constiinta „obligatiei“ morale, a datoriei fata de semeni, solidaritatea cu viata lor, cautarea unei solutii la catastrofa colectiva. Este ceea ce exprima scriitoarea prin doua imagini pregnante: „ma simt (…) responsabila ca un tânar sarac ce trebuie sa-si ajute parintii si sa-si creasca fratii mai mici“. „Am sentimentul pe care trebuie sa-l aiba o calugarita plecata infirmiera pe front“18.
Solutia pentru „infirmiera“ plecata pe front a însemnat aici efortul scriitoricesc de a reda raul si, redându-l, de a-l exorciza. Ana Blandiana foloseste imaginea oglinzii („eu sunt autorul cartii în care toate astea se oglindesc (…), nu si autorul realitatii în fata careia asez, cu infinita grija, oglinda“19), leitmotiv al reflectiilor sale despre literatura:
„Secole de-a rândul, poetul a fost asemenea lui Perseu, fiul lui Zeus, cel care, pentru a înfrânge Meduza, si-a slefuit scutul si l-a facut oglinda în care, vazându-si chipul, Gorgona sa fie ucisa de revelatia propriei ei urâtenii. Secole întregi, ambitia realista a scriitorului a fost aceea de a reflecta atât de perfect lumea, încât aceasta sa poata fi învinsa ori macar îmblânzita de spectrul propriei ei imagini“20.
*
Care este, asadar, imaginea societatii totalitare pe care ne-o da oglinda literaturii? În „Sertarul cu aplauze“ apar atât mecanismele de constrângere – puterea si deciziile ei, aparatul de represiune si actiunile lui – cât si comportamentele oamenilor, în special comportamentul de adaptare, absenta revoltei fiind una din temele majore de reflectie ale cartii.
În viziunea Anei Blandiana, comunismul se manifesta ca o cotropire a tarii. Este invadat spatiul: prima scena a romanului este o perchezitie în casa unui scriitor. Cei trei angajati ai politiei politice formeaza o treime malefica, abjecta, violenta; ei reprezinta, spune textul, „cotropitorii“21.
Spatiul nu este numai cotropit, ci si devastat: atât spatiul privat (locuinta în care se face perchezitia) cât si spatiul colectiv, tara. Un loc important în fresca istorica pe care o creeaza Ana Blandiana îl ocupa povestirea demolarilor de biserici, manastiri, case de locuit si cladiri publice din Bucuresti, care reprezentau monumente ale patrimoniului national, demolari începute în 1977 prin stergerea de pe fata pamântului a Bisericii Enei de lânga Facultatea de Arhitectura si continuate în forta în anii 1980. Scriitoarea aminteste între altele de demolarea manastirii Vacaresti (construita în 1716-1722) si a bisericii palatului Cotroceni (înaltata în 1679-1681) si subliniaza neputinta disperata în fata „distrugerii intentionate a ceva irecuperabil“, a istoriei, memoriei, culturii si artei poporului22.
Puterea asupra spatiului – orice cotropire este o ocupare a spatiului – este putere asupra trupurilor si a sufletelor. Asupra trupului mai întâi, scos din locuinta lui si supus la ceea ce s-a numit în epoca „cele trei F“: „frica, foame, frig“23.
Într-o pagina antologica, Ana Blandiana descrie cum taranilor, carora le era interzis sa cumpere pâine de la oras (la sat nu se putea procura pâine pentru ca nu mai existau brutarii), li se facea perchezitie la trecerea Dunarii: „câte unul dintre întrebati le întindea în loc de raspuns o plasa cu pâine, pe care cei ce conduceau operatia o luau si o rasturnau în Dunare, apoi o înapoiau goala omului si treceau la urmatorul. (…) În jurul bacului se strânsesera pesti – cunoscatori, evident, si ei ai ritualului – care rupeau din bucatile de pâine muiate, în timp ce în asteptarea pornirii, mecanicii bacului încercau sa-i prinda cu undite improvizate, distrându-se“24.
A lua pâinea oamenilor este o dispozitie de aceeasi factura cu Holodomor, genocidul prin foamete din Ucraina 1932-1933, care a provocat moartea a pâna la opt milioane de oameni. A le lua pâinea înseamna a le lua viata („pâinea cea de toate zilele“ reprezinta viata). În cazul României, dispozitia despre care vorbeste Ana Blandiana nu a generat o adevarata foamete, sensul ei era de a crea o amenintare, a-i aduce pe oameni în situatia în care supravietuirea fizica devenea o sursa permanenta de angoasa, de înjosire si monopoliza întreaga lor energie.
Nu numai trupurile sunt afectate, ci si sufletul, cotropit, la rândul lui, si pervertit. Este ceea ce Ana Blandiana arata prin comportamentele descrise. „Spectacolul“, scrie autoarea comentând scena de la bac, „avea în sine ceva halucinant nu numai prin absurditatea gesturilor, ci si prin perfecta cooperare a victimelor, prin absoluta lipsa a protestelor“25.
Un grad mai adânc de posesie apare în scenele de aplauze, scene-cheie ale cartii, în care se arata comportamentul mecanic al „omului nou“, profunda depersonalizare, aparitia unei „fiinte colective“ care a fost afectata în însasi „celula sufleteasca“ si care participa la un exercitiu de „delir“26. Scenele de aplauze au loc atât în „complexul de reeducare“, spitalul de psihiatrie în care oamenii sunt remodelati, cât si în afara lui, la scara unui întreg popor. Toti „pareau sa semene si fizic între ei, ca si cum un acelasi desen ar fi fost multiplicat in misterioase scopuri artistice“; „mâinile se înaltau si începeau sa se zbata ritmic“; se vedea „uniformizarea pâna la schematism a expresiei“ fetei; ce frapa era „înspaimântatoarea egalitate a reactiilor si înfatisarii lor“, „perfecta nivelare“27.
Descrierea acestei scene traite mereu si mereu de locuitorii României aminteste de momentele de delir colectiv, de exemplu „the Two Minutes Hate“, din „Nineteen Eighty-Four“28, ca si de imaginea emblematica a societatii colectiviste pe care o dadea Evgeni Zamiatin în romanul anti-utopic de la începutul regimului sovietic, („Noi“, 1920):
„Every morning, with six-wheeled precision, at the same hour and the same moment, we – millions of us – get up as one. At the same hour, in million-headed unison, we start work; and in million-headed unison we end it. And, fused into a single million-handed body, at the same second, designated by the Table sof Hourst, we lift our spoons to our mouths. At the same second, we come out for our walk, go to the auditorium, go to the hall for Taylor exercises, fall asleep“28.

Danemarca

Note:
1. Ana Blandiana, „Spaima de literatura“, Bucuresti, Humanitas, 2004, pp. 186, 7, 225, 231, 238, 252-253, 264, 271-272
2. Gérard de Nerval, „Les filles du feu“, Paris, Michel Lévy Frères, 1856, p. 113
3. Ana Blandiana, „?tiu puritatea“, în „100 de poeme“, Bucuresti, Editura Tinerama, 1991, p. 30
4. Ion Barbu (1895-1961), „Joc secund – Juego segundo“. Edición bilingüe rumano-española. Traducción de Victor Ivanovici y Omar Lara. Bucuresti, Editura Minerva, 1981, pp. 196-197
5. Blandiana, „Spaima de literatura“, p. 225
6. Ibid., pp. 15, 264
7. Stéphane Courtois, „Communisme et totalitarisme“, Paris, Editions Perrin, 2009, pp. 448-456
8. Blandiana, „La cules de îngeri“, vol. II, Editura LiterNet, 2003, pp. 57-59
9. Blandiana, „Spaima de literatura“, p. 109
10. Blandiana, „La cules de îngeri“ II, p. 59
11. http://www.jurnalul.ro/stire-decembrie-89/zborul-si-caderea-lui-ceausescu-70145.html
12. „Spaima de literatura“, p. 230
13. „Sertarul cu aplauze“, Bucuresti, Editura Tinerama, 1992, p. 184; „Spaima de literatura“, p. 35
14. „Sertarul cu aplauze“, pp. 282-283; „Spaima de literatura“, p. 289
15. George Orwell, „Nineteen Eighty-Four“ (1949), Penguin Books, 1981, pp. 10, 26
16. Ibid., p. 26
17. „Sertarul cu aplauze“, pp. 68, 72
18. Ibid., p. 55
19. Ibid., pp. 70, 172
20. Ibid., p. 343
21. „Spaima de literatura“, p. 30; de asemenea pp. 184-185
22. „Sertarul cu aplauze“, p. 16
23. Ibid., pp. 73, 140-143, 289-293, 322-324. Lucia Stoica, Lidia Anania, Livia Melinte, et al., „Biserici osândite de Ceausescu, Bucuresti 1977-1989“, Bucuresti, Editura Anastasia, 1995 Sala 75 a Muzeului din Sighet este dedicata demolarilor din anii ’80.
24. „Spaima de literatura“, p. 293
25. „Sertarul cu aplauze“, pp. 173-174
26. Ibid., p. 173
27. Ibid., pp. 327, 97
28. Ibid., pp. 95-99, 324-327

Un comentariu pentru “Oglinda totalitarismului în opera Anei Blandiana”

  1. noiembrie 1, 2010 la 10:49 am

    Putini dintre pamantenii nostri stiau,cand si-a varat dracu’ coada,atunci,prin anii ’44 ai secolului trecut, ce va sa urmeze.
    Apoi,dupa ce acesta s-a instalat temeinic,cu arme si bagaje,pe acest pamant,o clipa n-a mai prididit pentru a silui si batjocori in modul cel mai diabolic,aceasta tara si acest popor,rupandu-le de credinta,traditii si repere si instituind o Istorie masluita si infama,antiromaneasca.
    Pentru ca astazi,dominatia Anticristului,prin toti slujitorii sai care s-au impuit si invartit draceste,sa ajunga la apogeu si sa faca ravagii ,sa spulbere toate comorile si cutumele noastre sacre.spoliind si jefuind acest taram intr-un mod barabar,cu-o determinare diabolica inimaginabila.
    Priviti in jurul vostru,oameni buni,dar,mai ales,in voi insiva si cruciti-va de ceea ce vedeti ! praful si pulberea s-a ales de aspiratiile si idealurile noastre,in timp ce slujitorii Intunericului nu mai prididesc sa ne ameteasca si sa ne ia mintile cu nelipsitele si grandioasele spectacole de sunet si lumina democratica,intr-o destrabalare si degringolada biblica fara precedent.
    E timpul sa revenim la preceptele Decalogului si la credinta stramoseasca,la recuperarea si cultivarea metodica a valorilor perene,luptandu-ne din rasputeri sa reinstauram un climat sanatos,pe temeinice baze educationale si culturale.Altfel,sintem pierduti.
    Diavolul,sub cele mai neasteptate infatisari,-doar stiti ca e in stare sa construiasca pana si catedrale !- lucreaza continuu,cu spor si abnegatie.Lupta nu trebuie sa inceteze nicio clipa,cu oricate sacrificii,oricat ar fi acestea de mari.
    Gradina Maicii Domnului e binecuvantata,mult prea frumoasa si bogata,s-o lasam prada Intunecatilor !Sa salvam ce se mai poate si sa continuam lupta,fiecare pe felia lui,pana in panzele albe.Asa sa ne ajute Dumnezeu !

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper