Obiecte urâte si muzee frumoase

„Din bube, mucigaiuri si noroi
Iscat-am frumuseti si preturi noi.“

Tentatia oricarui colectionar este de a strânge obiectele „frumoase“ (cel putin, pe cele care par frumoase la un moment dat, potrivit gustului comunitatii din care face parte colectionarul sau al celui personal). Pe de alta parte, muzeele, nefiind simpli colectionari, ci institutii puse în slujba interesului public, au obligatia de a colectiona bunuri, valori care fac sau vor putea face parte din patrimoniul cultural.

O privire asupra definitiei pe care legislatia nationala o da patrimoniului cultural ne va arata ca acesta „este alcatuit din bunuri cu valoare deosebita sau exceptionala, s…t reprezentând marturii materiale ale evolutiei mediului natural si ale relatiilor omului cu acesta“1. Asadar, doua par a fi conditiile esentiale pentru ca un bun sa devina parte a patrimoniului cultural national si, simultan, demn de interesul unui muzeu: valoarea si reprezentativitatea. Ideea ca tot ceea ce este reprezentativ este, în acelasi timp, si valoros nu poate fi chiar atât de usor acceptata. Oare mârlania, ignoranta, kitsch-ul, indiferenta si prostul gust nu sunt, într-o proportie mai mica sau mai mare, reprezentative pentru societatea româneasca de azi? Si atunci, ar trebui ele reprezentate, într-un fel sau altul în muzee?
Dintotdeauna, muzeele au colectionat nu doar „antichitati“, ci si bunuri ale culturii contemporane, care pareau sa aiba un interes oarecare pentru privitori. În secolul trecut, atunci când productia industriala a devenit dominanta la nivel mondial, bunurile care alcatuiau universul cotidian au ajuns sa fie cele de serie. Valoarea lor culturala nu a fost detectabila de la început, de catre muzeografi, tocmai pentru ca erau realizate în proportie de masa. Parea greu de înteles de ce un muzeu s-ar stradui sa colectioneze obiecte pe care le avea oricare vizitator acasa. Curând, muzeografii au înteles ca obiectele produse în serie nu mai sunt pastrate si trecute de la o generatie la alta ci, pur si simplu, aruncate si înlocuite cu altele, noi, mai bune. În consecinta, daca muzeele nu încercau sa adune obiecte ce pareau a fi lipsite de valoare culturala, în doar câtiva ani, perioade întregi si marturii ale inteligentei unor creatori (ingineri, designeri, arhitecti etc.), tendinte ale modei si expresii culturale ale unor comunitati erau sortite sa nu mai fie documentate în muzeele viitorului. Asa au aparut colectiile de istorie sociala contemporana, dublate, în mod fericit, de muzeele marilor firme producatoare de bunuri de larg consum2.
O parte din aceste bunuri sunt, în mod evident, urâte, dupa gustul celor educati. Merita ele sa fie achizitionate si colectionate?
Câteva dintre ideile de mai sus a fost discutata cu ocazia unui simpozion româno – norvegian, desfasurat recent la Sibiu. Asa dupa cum se stie, norvegienii, ca si alte natiuni nord-europene, exceleaza în muzee în aer liber. Un asemenea muzeu, cel din Lillehammer, care este si cel mai mare de acest fel din Norvegia, si unul dintre cele mai importante muzee în aer liber din nordul continentului, a surprins întreaga comunitate stiintifica atunci când a luat de curând decizia de achizitiona o casa-standard, realizata din placi prefabricate, în urma cu 40 de ani, si care era, la momentul respectiv, extrem de raspândita în zonele rurale ale tarii. Dupa gustul comun, nu doar de azi, ci si de atunci, casa în speta este, pur si simplu, urâta. Ea populeaza, înca, unele dintre satele norvegiene, cu toate ca, între timp, norvegienii au revenit la arhitectura traditionala, din lemn, ecologica. Casa din prefabricate a început sa dispara. Decizia de a achizitiona una este, asadar, din punct de vedere muzeografic, absolut justificata. Cu toate acestea, ea nu reprezinta „o valoare“ ci, mai degraba, „o curiozitate“, muzeul redevenind, parca, „un cabinet de curiozitati“, de genul celor existente acum patru secole.
Desigur, ne putem întreba pâna unde putem merge în muzee, cu achizitionarea de non-valori contemporane, numai pentru ca ele documenteaza o epoca. Ce ar trebui sa colectioneze un muzeu de etnologie românesc, dintre obiectele utilizate în lumea satului contemporan? Multe dintre obiecte ar fi cele produse în China, Turcia sau Ucraina, prezente în aproape fiecare gospodarie taraneasca actuala. Majoritatea acestora e formata din kitsch-uri, sunt produse din materiale foarte ieftine, de o calitate execrabila si, tocmai de aceea, destul de fragile. Cum spuneam, muzeele de astazi colectioneaza, deopotriva, si patrimoniu imaterial. Ce ar colectiona muzeografii etnologi din muzica ascultata astazi, în satele de pe cuprinsul patriei? Fara îndoiala, nu ar putea trece peste înregistrarile cu Florin Salam si Sorinel Copilul de Aur. Atunci când muzeografii de la Muzeul Taranului au încercat sa reconstituie o bucatarie actuala de tara, din care nu lipseau galeata de tabla si pozele din reviste lipite pe pereti, multi vizitatori s-au revoltat. Poate, pentru cei de astazi, o asemenea etalare a contemporaneitatii „needucate“ pare o insulta la adresa valorilor nationale. Fara îndoiala, peste un secol, urmasii nostri vor privi cu interes, amuzament si, poate, nostalgie asemenea obiecte. Sper ca vor avea puterea sa râda de noi, cei de azi. Pâna la urma, si urâtul îsi poate avea locul sau în muzeu, daca o expozitie este bine facuta. Paradoxal, se poate face un muzeu frumos cu obiecte urâte!
Dar discutia privitoare la continutul muzeelor si, implicit, la ceea ce hotarâm sa pastram este mult mai vasta. Mihai Oroveanu îsi manifesta, adeseori, disperarea pentru faptul ca depozitele Muzeului National de Arta Contemporana sunt pline cu lucrari care înfatiseaza defunctul cuplu prezidential, în vreme ce opere valoroase nu pot fi achizitionate, din cauza lipsei banilor (si, chiar daca ar fi cumparate, nu ar mai avea loc în deja neîncapatoarele depozite ale muzeului). Dar, aici, problema se pune gresit. Kitsch-urile înfatisându-l pe Ceausescu în fata zecilor de ursi împuscati (unele dintre ele sunt realizate de artisti consacrati!) nu ar trebui vândute sau aruncate doar pentru a face loc unor lucrari valoroase, ci muzeul ar trebui sa dispuna de suficient de multe resurse de spatiu si bani pentru a le cumpara pe cele mai bune, de pe piata actuala, si a le depozita în conditii optime. Cel putin, acesta ar fi dezideratul, într-o societate normala.
Numai ca în societatea normala, pe care unii dintre noi o visam, se asculta alta muzica decât cea pe care tocmai constatam ca trebuie sa o colectioneze muzeele de etnologie, din satul românesc de azi.

Note:
1) Definitia este inclusa într-o lege din 2000, dar tradeaza o mai veche conceptie despre patrimoniul cultural si, inclusiv, despre cel muzeal, datând, de fapt, înca de pe la sfârsitul anilor ’60. Definitiile actuale includ între bunurile culturale colectionabile si pe cele imateriale. În România, acestea sunt protejate printr-o lege aparte, aparuta, într-o prima forma, în 2007 (cea în vigoare dateaza din 2008).
2) Este celebru cazul firmei Xerox, care, înfiintata în 1906, s-a apucat sa îsi faca un muzeu, la sediu, abia la începutul anilor ’80. Deja, unele dintre produsele din perioada interbelica nu au mai putut fi gasite nicaieri, asa încât au fost înlocuite cu replici.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper