Nimic nou pe frontul optzecist

Un articol de RITA CHIRIAN

Romulus Bucur, O seama de personaje secundare, Editura Tracus Arte, 2009

Peste masura de parcimonioasa în ceea ce priveste numarul de volume publicate, vechea garda a optzecistilor nu se lasa totusi exclusa de pe scena literaturii. Ceea ce e bine. Nu se dezminte, dar nici nu produce scurtcircuite de amploare. Egala cu ea însasi, îsi continua neabatut bricolajul postmodern: ironie si autoironie, livresc si intertextualitate, minimalism si ablutiune ludic-dezinvolta în cotidian. S-ar spune ca nimic nu mai poate sa insoliteze, cum nimic nu mai poate reînvia emulatia anilor ‘80. Pe de alta parte, daca liderii generatiei au virat înspre proza, „personajele secundare“ ale optzecismului s-au fidelizat într-ale poeziei: pe Florin Iaru, pe Romulus Bucur sau pe Al. Musina nu-i poti defini altfel decât în spatiul eterat al poeziei anecdotice si aulice, declamate cu o surprinzatoare, de cele mai multe ori jucata spontaneitate. Poate tocmai asta sa fie pricina pentru care poezia lor pare sa nu pretinda o prea savanta decriptare, la fel cum teatrul bulevardier nu trebuie sustinut de contrafortii unor tomuri erudite. Estetica optzecistilor este, de aceea, alcatuita pe scheletul unei succesiuni de concesive.
„O seama de personaje secundare“ (Editura Tracus Arte, 2009), cel mai nou volum al lui Romulus Bucur, reface traseul deloc spectaculos al unei identitati blazate printr-un real care a încetat a uimi, dezvaluindu-se ca simpla ecuatie a grotescului. Ceea ce odinioara îl clasase pe Romulus Bucur ca „sentimentalist rafinat“ îl paraziteaza acum printr-o viziune caricaturala si acida a sexualitatii; ironia condescendenta d’antan s-a facut amara; baletul afectiv a renuntat la gratie si a devenit spasm reprimat, reflex sacadat si mecanism gripat. Altfel spus, nota înmuiata s-a acutizat, iar perspectiva senzorialitatii s-a largit si, implicit, a largit gama registrelor frecventate: ici, reminiscentele langoarei sunt neutralizate de frustetea neaosismelor, colo, alunecarea insesizabila în candoare e violent diluata prin insertia trivialului. Nu mai este loc de edulcorare facila în poezia lui Romulus Bucur. Realul navaleste fara mediere, fragmentar si autentic, cu toate asperitatile lui, orasul e periferie, iar intelectualitatea, spoiala.
Livresc versus cotidian sau livrescul cotidianului
Tentatia livrescului, omniprezenta la optzecistii cerebrali, îi da adeseori târcoale lui Romulus Bucur, însa nu devine, din mijloc, scop. Grila culturala e aplicata doar ca termen derizoriu de comparatie, fiindca acum realul este înmiit mai mustos si mai flexibil. De aceea, poetul cade mai curând în ispita culturii pop: cinematografie, muzica de masa, comerciala, tot ceea ce inerveaza obsedant memoria involuntara si ajunge sa o ticseasca. Insalubritatea strazii, vacarmul ei neobosit se transfera unui receptor pasiv, deja abrutizat, schematizat si sleampat, pentru care salvarea, daca nu este imposibila de-a dreptul, este determinata a fi: „sticla de coca-cola/ tinuta în mâna/ visezi o clipa la formele ei feminine/ la straina misterioasa/ ce-ti sopteste ia-ma/ si du-ma/ în noapte/ o lovesti usor cu palma auzi/ un sunet grav cu care intri/ în rezonanta o coarda lichida/ izvorâta din pixul ce-ti/ asigura «3 km. de scris»/ un gest oprit/ «cum cadea-va dupa cântec mâna mea»“ („Cântecel“). Inutilitatea, precaritatea si derizoriul sunt maximumuri ale contemporaneitatii, la fel cum dragostea, fara a mai fi prilej de exaltare si gesticulatie ampla, e chimie penibila: „te invitase la o cafea/ sa-ti arate lucrarea ei a fost/ dezamagita ca n-ai chemat-o/ la tine/ peste doua-trei zile/ ai dat peste ea în parc/ pe speteaza unei banci/ asteptându-te/ avea o pizda urâta cu buze mari/ rasfrânte (îti vine sa tai si sa scrii/ sex dar ce sa te cenzurezi/ când asta se poarta acum/ si oricum nu exista cuvântul potrivit/ pentru ce vrei sa exprimi)/ îsi desfacuse picioarele/ aproape în sfoara/ pe urma/ a trecut deasupra/ chiuind ca la rodeo/ (de unde ai mai scos-o si pe asta)/ apoi ati adormit îmbratisati“ („Ziua lui Mercur“). Am citat integral textul, în pofida infarcturilor pudibonde, fiindca el este simptomatic pentru zigzagurile printre registre, foarte naturaliste, foarte dezinhibate, pe care le mânuieste Romulus Bucur. si, pâna la urma, este într-adevar pus punctul pe i: ce-ar fi facut cenzura dintr-un text asijderea? L-ar fi amputat, cum nu exista cuvinte care sa echivaleze frastic repulsia vidata hormonal a unui barbat care, sastisit, pur si simplu nu iubeste: „dar îmi promiti/ ca nu ma lasi gravida – deja am/ doi copii si nici un sot/ acum scoate-o repede te rog/ eu sunt de vina/ ca n-a iesit cum trebuie/ fii serioasa/ eu fac distinctie/ între a se fute a face sex si/ a face dragoste asta/ e ce facem acum/ lumina cenusie a diminetii/ prin geam se vede marea“ („Translation Workshop“). Dincolo de instinctul parodic si de retorica autenticista pe care le practica, Romulus Bucur metabolizeaza întreaga inconsistenta (fragilitate?) a individului (de ambe sexe) care, ajuns la jumatatea drumului, se simte, deopotriva, înjumatatit. În consecinta, emotia este deturnata si coborâta în mijlocul unei anume ceremonii erotice funeste, în care doar cuvântul greu, aspru mai izbuteste sa exorcizeze experienta.
Estetica elipsei
Elipsa discursului, exploatata pâna la limitele ei, suspenda tensiunea textului si o translateaza viziunii. De aceea, la unison cu minimalistii americani, enunturile capata pregnanta aforistica, memorabila: „a fost o zi frumoasa/ ca un avertisment/ viata o durere care trece“ (secventa care încheie paroxistic – desi frizeaza cliseul – volumul); „o iubita care te paraseste/ e un bun prilej de meditatie/ asupra unicitatii fiecarei/ fiinte umane“ (***, p. 23), versuri care, abia ele, violenteaza orizontul de asteptare, necum crudele ambalajele lexicale, asemeni artei impecabile a schizofrenilor. Practica dicteului, hazardul alaturarilor oximoronice nu sunt însa un însemn al „neglijentei“, ci, mai degraba, al unei luciditati hipertrofiate, care pastreaza din straturile realului nu pe cel de argila care, desi purifica, e steril, ci pe cel de guano, care fertilizeaza. Un tir de imagini, de senzatii întrerupte, tremurate, montate aparent la întâmplare, dar care, precum un celebru desen din covor, îsi arata încetul cu încetul si numai initiatilor, functionalitatea: „luminitele rosii ale masinilor/ reflectându-se o clipa/ în geamuri si vitrine/ o stii. seara. începutul de toamna/ (<o seara mirifica>/ <poti s-o futi>/ – e si asta un posibil dialog între poeti)/ ca si cum ai citi/ de pe un prompter/ încaozidinviatataîncaozidinviatataîncaozidinvia“ (***, p. 76).
Voluptatea incorectitudinii politice
Romulus Bucur pare sa stie ca numai diavolul e corect politic. Prin urmare, trama „Personajelor secundare“ conduce tocmai spre demonstratia entuziasta a „ortodoxiei“ autorului lor. Nimic din ceea ce prezinta superbul potential de a leza sensibilitati friabile si instabile nu este ignorat: misoginism, minoritati, centru si periferie, anticlericalism, antinationalism & xenofobie & atitudine cosmopolita (toate la un loc, în curat spirit postmodern), anarhie, toate pedalele sunt apasate pâna în podea într-o strasnica betie a flagelarii si eugeniei: „daca/ m-ar chema preotescu/ si nu popescu/ daca/ as fi/ românas de-al nostru/ si nu boanghina bozgor/ sau/ nemtalau jidan/ (id est, maghiari, germani si de alte nationalitati)/ daca/ as apartine unei categorii socioprofesionale utile/ (clasa muncitoare sau taranimea muncitoare)/ si nu as fi un nenorocit de bugetar (…)“ („daca“) etc.
„O seama de personaje secundare“ este un volum care nu-si lasa cititorul din mâna: o carte pe care as numi-o curajoasa, fiindca îti trebuie sau inconstienta, sau indolenta (si insolenta peste masura) sa faci atâtea nefacute în mai putin de o suta de pagini. Dar, pâna una-alta, o carte care te face sa zâmbesti la fel de cinic ca si autorul ei. Asadar, furia „secundariatului“ e mai usor de suportat în oglinda.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper