Mircea Scarlat

Un articol de AL. CISTELECAN

Desi n-a ocolit exercitiile de critica literara, Mircea Scarlat s-a afirmat aproape exclusiv ca istoric literar, fiind, dupa N. Manolescu, singurul optzecist dedicat istoriei literare în perspectiva integrala. Activitatea lui de istoric s-a concretizat într-un sir de monografii si îndeosebi în „Istoria poeziei românesti“, proiectata, de la origini pâna în prezent, în opt „carti“ si patru volume. Ultimul dintre acestea, cel care urma sa ajunga în contemporaneitate, n-a mai fost încheiat, fiind publicat postum, în 1990, de N. Manolescu, care a ordonat fisele ramase si le-a întregit cu un apendice în care a inclus alte scrieri (prefete, postfete, articole, un dictionar al poetilor români neinventariati în alte dictionare). Conceptul de istorie al lui Scarlat presupune un anumit organicism, el reluând metafora lovinesciana a „fluviului“ literar care îsi aduna apele si practicând istoria ca monografie a acestui fluviu, ca expeditie de la izvoare la delta de varsare, ca fenomenologie descriptiva. în interiorul acestei metafore a organicitatii sunt taiate însa perioade distincte, întreaga evolutie a poeziei fiind vazuta ca o succesiune dialectica de conventii poetice. Caracterul „conventional“ al întregii poezii (si literaturi) e asumat ca principiu estetic de baza, iar conceptul ca atare opereaza strict descriptiv, nu axiologic. Orice opera e „obiectivarea unei conventii“, iar în procesul de obiectivare intentionalitatea artistica devine decisiva (desi Scarlat admite ca, oricum, „conventia actioneaza si când nu este constientizata“; intentionalitatea nu priveste „conventia“ ca atare, ci creativitatea). Conceptul sau central interfereaza (oarecum anticipat) cu cel de paradigma, epistema sau de model (poate chiar si cu cel de canon), termeni ce vor veni în dezbatere dupa ce istoria lui Scarlat a fost deja pornita. Cristalizarea „conventiilor“ constituie traditia, în raport cu care fiecare autor are doar doua posibilitati: acceptare sau negare. Poezia moderna a optat pentru varianta a doua, pentru un „raport de continuitate prin opozitie“; Scarlat se apropie intuitiv de mecanismul „anxietatii influentei“ care a dominat poezia moderna si, desi H. Bloom îi era necunoscut, opereaza oarecum în presentimentul lui. Fiecare „carte“ începe cu un ritual de definire/descriere a conventiei dominante, „supraindividuale“, dar Scarlat accentueaza tocmai pe elementele de diferentiere si de spargere a modelului, pe fortele „individualiste“ centrifuge. „De fiecare data, zice el, am încercat aproximarea conventiilor poetice tocmai spre a putea sublinia imprevizibilul, gradul de noutate, inventia individului creator“ – si asa e. Pozitia e corecta, mai cu seama ca, pe buna dreptate, „libertatea poetului se poate manifesta (si studia) doar în raport cu traditia pe care creatorul o mosteneste“. Nu-i de mirare ca Scarlat foloseste „traditia“ ca „unitate de masura“ pentru libertatea creativa. Conventiile statornicite de Scarlat sunt doar „constructii ipotetice, instrumente de lucru destinate ordonarii materialului“, ideale supuse permanent eroziunii si deconstructiei. Conventia e definita de „criteriul poeticului“ si – implicit si obligatoriu – de „strategia retorica selectata prin prisma lui“. Succesiunea de conventii devine, astfel, o succesiune de „criterii poetice“ si de retorici, strâns determinata una de celalalt. „Criteriul“ poetic include „ce si cum“, iar strategia retorica – „procedeele“ si „vocabularul“ admis de criteriu. Se vede ca, de fapt, „criteriul“ nu poate fi despartit de „strategie“, chiar daca la Scarlat cea din urma e indusa necesar de cel dintâi. „Revolutiile“ semnificative sunt, fireste, cele de „criteriu“ (restul urmeaza cu necesitate); cele de „vocabular“ i se par lui Scarlat „mai facile si, de aceea, mai frecvente“. în ipoteza ca ele se pot  – fie si pentru nevoi administrative – desface, observatia nu pare justificata de istoria poeziei noastre, în care schimbarile de vocabular sunt evenimente. Dar evident ca ele nu se pot rupe una de alta (si nici Scarlat n-o face). Rationalismul acestui model evolutiv care porneste de la criteriu si transmite apoi la retorica si la vocabular nu pare a functiona chiar fara gres. De vreme ce în toata istoria noastra poetica nu exista decât „doua strategii fundamentale“ („ornarea fastuoasa si refuzul ornarii“), devine fie ca nici revolutii de criteriu nu pot fi mai multe, fie ca revolutiile retorice se pot face autonom. Demonstratia se lasa treptat prinsa într-un fel de cerc vicios. Poezia e „istorica“ din cauza „istoricitatii criteriului poeticului“, ea nefiind altceva decât „un limbaj structurat prin prisma unui criteriu al poeticului“. Dar acest limbaj, fiind conventional, se schimba „mai repede si mai radical decât limbajul natural“, ceea ce înseamna ca vocabularul devine motorul prim al schimbarii. Ori de unde ar veni schimbarile, ele vin din interiorul poeticului, caci poezia „depinde de propria-i traditie precum planta de legitatea speciei“. Istoricitatea nu se masoara prin evenimentele exterioare, prin temele epocii sau prin aspiratiile ei sociale, caci conventiile au o conduita autonoma (desi nu de tot). Mecanismul de schimbare al conventiilor dominante e actionat de doua forte divergente: pe de o parte de o ordine a „renuntarilor“, pe de alta, de o ordine a „acumularilor“. Raportul dintre ele decide, de fapt, momentul de schimbare. Prima „conventie“ poetica a fost, la noi, una pur formala (ba chiar contrasa la „conventia prozodica“), lasând poeziei rol strict „ornamental“. Scarlat urmareste scrupulos, ca peste tot unde istoria sa a ajuns, poezia noastra veche, atent cu deosebire la aparitia elementelor care vor sparge canonul formal si prozodic – si anume la lirism si la emotie (aceasta din urma fiind „prima acumulare spectaculoasa“ si primul „semnificat“ care-si va impune decisiv consecintele). Analizele propriu-zise vor fi marcate de aceste operatii preliminare prin care Scarlat masoara conformismul si nonconformismul poetilor, ele tinându-se într-o prima instanta de peripetiile conceptului literar (sau ale „conceptiei“ despre literatura a fiecarui autor). Raportul dintre „renuntari“ si „acumulari“ produce o mutatie a criteriului poetic începând de la Heliade, o mutatie graduala, desigur, care îsi va atinge climaxul la Eminescu. Conventia „eminesciana“ e cea „clasicizanta“ (tipologic vorbind) si ea intra în impact cu „tendintele reformatoare“, pe care tocmai desavârsirea ei le va stimula. Reformatorii cultiva „inovatia în mod programatic“ si declanseaza un frenetic proces metamorfotic, stabilizat cât de cât în „conventia simbolista“. Odata ce „originalitatea se impune ca deziderat primordial“, explodeaza, contra simbolistilor, radicalii avangardei, actionând în paralel cu modernistii moderati, cei care, de fapt, reprezinta la vârf poezia interbelica. Cu „monografiile“ celor trei clasici ai modernismului (Arghezi, Barbu, Blaga) se încheie volumul III si cartea a sasea. Traditionalistii interbelici si relansarea „conventiei clasicizante“ vor face obiectul ultimei carti – a saptea – aproape încheiate a „Istoriei“ lui Scarlat. Visul lui Scarlat de a ajunge la poezia contemporana, exprimat în „Prolog“-ul primului volum („lucrul cel mai fascinant pentru autorul oricarei istorii este creatia contemporana lui“), n-a mai apucat sa se împlineasca.
Desi concis, Scarlat discuta, în tonul sau vesnic echilibrat, senin si aplicat, cam toate problemele ridicate de o istorie literara. „Prolog“-ul sau e o expunere de metoda si de concept, dar si o dezbatere a punctelor sensibile, a dificultatilor si dilemelor. Fara a fi inventate, unele „dificultati“ par exagerate. Asa, bunaoara, primejdia de a utiliza un limbaj contaminat de cel al operelor sau „marea problema“ a „polisemantismului“. Ambele trebuie însa motivate de rationalismul consecvent al lui Scarlat. Constient si de riscul unei lecturi actualizante („prin prisma criteriului poeticului din perspectiva caruia autorul si-a scris opera vreau sa-l privesc, prin întelegerea de azi a poeziei o fac inevitabil“), Scarlat o echilibreaza printr-o arheologie riguroasa a paradigmelor poetice. Nu evita sa transeze nici discrepanta dintre valoarea estetica si cea strict istorica a unor poeti, acordând bonusuri justificate poetilor exilati din canonul actual. în parte se lasa contaminat de perspectiva iorghista a „fondului nostru spiritual“, acceptând apoi între poetii români si pe cei cu compozitii în slavona sau latina, din ratiuni admisibile, la urma urmei („nu vom trata drept straina limba stihurilor slavonesti compuse de carturarii români cel putin pâna la oficializarea cultului în limba româna“). „Istoria…“ lui Scarlat e, într-adevar, asa cum spera si el, un foarte util „ghid“ al poeziei românesti (de pâna la al doilea razboi).
Monografiile dedicate lui Ion Barbu si George Bacovia (nu clasice, ci mai degraba eseuri interpretative) nu sunt simple extrapolari ale capitolelor din „Istorie“, desi în esenta coincid. Ele urmaresc liniile structurale din poezia (si poetica) celor doi, evidentiate prin aceeasi prisma conceptuala folosita si în „Istorie“. Astfel, Ion Barbu marcheaza, provocator, tocmai „triumful conventiei într-o epoca în care tendinta generala era… refuzul acesteia“, iar la Bacovia e intens observata ruptura de conventia „simbolista“. Scrupuloase în documentare sunt monografiile închinate lui Miron Costin si Cezar Bolliac, nu fara avânt spre originalitate. Ideea ca la Miron Costin „frapeaza“ „atitudinea lirica în fata realitatii“ (cea care ar motiva inclusiv stilul sau digresiv) e coerent demonstrata, mai cu virtuozitate tocmai în scrierile în proza. Bolliac e unul din scriitorii cu relevanta pur „istorica“, dar Scarlat îi gaseste valentele actualizabile (ironia, bunaoara, desi contrabalansata de patetism). Explorarea operei lui Bolliac e una de placere, încurajata de faptul ca a gasit un teren aproape „virgin“ exegetic. Asta pentru ca, în scrupulozitatea lui, Scarlat nu ocoleste (mai) niciodata exegezele care l-au precedat, ducându-si propriile interpretari în dialog, mai deschis în monografii, mai implicit în „Istorie“. Atitudinea lui e, si în „Istorie“ si în monografii, una constructiva, ca si cum ar porni de la postulatul admiratiei. Ceea ce nu înseamna însa ca a fortat statutele axiologice.

(Articol din „Dictionar de criticã si teorie literarã“, în curs de aparitie)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper