Lucian Raicu

Un articol de AL. CISTELECAN

Niciun alt critic roman, fie mai vechi, fie mai nou, n-a avut o idee atat de inalta, de sacramentala si de „fundamentalista“ despre literatura precum Lucian Raicu; nici unul n-a profesat mistica operei cu o devotiune mai generoasa si mai radicala, tradusa intr-o critica de identificare ce trage spre beatitudinea identificarii si spre extazul contopirii.
In prefata antologiei de „Scene, fragmente, reflectii“ (aparuta in 2000 la Editura Fundatiei Culturale Romane), realizatorul acesteia, Vasile Popovici, pune cartile lui Raicu pe o scara cu trei nivele: in varf, „cartile atinse de geniu“ („Gogol sau fantasticul banalitatii“, „Calea de acces“ si, selectiv, „reflectiile“ imprastiate in mai multe volume), la mijloc – ce mai ramane din „reflectii“, alaturi de monografiile „Rebreanu“ si „Labis„, iar jos – cronicile literare. E, intr-un fel, dincolo de axiologia propusa, si o descriere „tipologica“ a activitatii de exeget a lui Raicu, desfacuta in trei directii: critica de actualitate (dusa in calitate de cronicar la cateva reviste, indeosebi la „Romania literara“), monografii sau studii de hermeneutica aproape monografice (aparte cele trei amintite deja, intr-acolo se indreapta si comentariile „obsedante“ dedicate lui Bacovia, Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, Cehov, Eugen Ionesco s.a.) si – pe linia cea mai consecventa – „reflectiile“ fragmentare despre conditia literaturii si a scriitorului, despre „spiritul creator“ si „adevarul“ literaturii.
In cronica literara Raicu nu s-a simtit – zice N. Manolescu – in largul lui, cronicile lui putand fi „corecte si profunde“, dar neavand „eficacitate“. Asta in primul rand din cauza principiului generozitatii cu care Raicu si-a tratat – desi nu uniform – contemporanii, delicatetea sa „umana“ acordand numeroase dispense „critice“. Nu e vorba chiar de o suspendare a functiei axiologice a criticii, dar aplicarea acesteia se face cu extrema deferenta si cu grija de a nu supara pe nimeni. Calitatea „umana“ a criticii lui Raicu seamana, in delicatetea ei, cu cea a lui Perpessicius. Optiunile lui Raicu se vad insa limpede in cota diferita de „identificare“ sau „descriere“, in tonalitatile de entuziasm sau de simpla „corectitudine“ ale comentariilor, in ritmurile participative diferite ale acestora. Conteaza, desigur, in al doilea rand, si faptul ca lecturile lui Raicu, indiferent la ce se aplica, sunt un fel de „lecturi interioare“ care trag, pe de o parte, spre reflectia libera, mutand cronica in eseu, si, pe de alta parte, intra direct in nucleul operei (adesea fara sa mai iasa de acolo). Orice carte poate provoca, la Raicu, reflectiile despre conditia scrisului, despre modalitatile adevarului literar si despre autenticitatea implicarii, asa incat comentariile sale imbina (mai intotdeauna) meditatia spontana pe marginea scrisului cu exercitiul interpretativ cel mai concret. Reflexivitatea asumata in marginea concretului, tensiunea participativa a gandirii si, deopotriva, a „inimii“, „stilul trait al lecturii“ (cum zice N. Manolescu), in calitatea lor de constante, unesc, totusi, cronicile, oricat de lovite de servitutea speciei, cu celelalte domenii ale scrisului lui Raicu, cu cele in care respiratia propriei gandiri si sensibilitati e libera de orice constrangeri. Unitatea actiunii sale critice, exegetice si reflexive e o evidenta imediata, vizibila nu numai in ton (calm, tandru, confesiv, participativ), dar si in problematica. Multe din observatiile la zi facute in marginea cartilor trec in registrul „reflectiilor“ – sau pot fi regasite acolo -, iar „extrase“ din cronici pot oricand alcatui substanta unui volum aparte de reflectii pure. In al treilea rand (desi nu stiu daca asta atinge grav „eficacitatea“ cronicilor) trebuie invocat si stilul „anti-critic“ al lui Raicu, limbajul sau direct „omenesc“ si ostentativ „profan“, evitand, pe cat posibil, orice tenta tehnicista si orice specializare care tinde la jargonul de casta. Chiar si, bunaoara, inevitabilele concepte stilistice apar extrem de rar in comentariile sale, care se eschiveaza „metodic“ de la limbajul „de specialitate“. Desi le observa, tehnicile si procedeele literare nu-l impresioneaza pe Raicu, atent, insa, la suflul spiritual al operei, la sensul construit de aceasta si la „umanitatea“ profunda si genuina a operei, la adevarul ei de viata.
Specie de investigatie „ontologica“, critica, hermeneutica si reflectiile lui Raicu cauta in permanenta limita pornind de la care literatura e „mai mult decat literatura“, angajandu-se in viata. Tocmai de aceea conceptele sale sunt mai degraba „umane“ decat „critice“, „existentialiste“ mai curand decat estetice, traducand o neliniste si un entuziasm deopotriva problematice si concret vitale. Nu literatura ca arta (in sine in nici un caz) il pasioneaza pe Raicu, ci literatura ca viata, ca ipostaza concreta a conditiei umane. Opera nu e chestionata ca „arta“, ci – macar in primele randuri – ca marturie de adevar existential, de concret vital, subintelegandu-se oarecum ca nu poate fi purtatoarea acestora fara a fi, implicit, si o opera implinita artistic. Tocmai de aceea, spre a evita orice risc, Raicu se adreseaza (nu si in cronici) cu exclusivitate marilor scriitori, operelor cu majuscula, operand mereu cu un concept de „scriitor adevarat“ sau de „scriitor autentic“.
Desi se misca in chiar acele zone, reflectiile lui Raicu, dincolo de fragmentarismul lor programatic, nu sunt ale unui teoretician al literaturii sau ale unui estetician, ci, strict, ale unui ganditor al literaturii. Nu „asupra“, ci „al“, intrucat asumarea acestei reflexivitati e atat de intensa incat pare (e) intotdeauna o reflectie din interior. Nu-i de mirare ca in descifrarea „misterului“ creativitatii Raicu pune mai mare baza – desi nu exclusiva – pe marturiile creatorilor insisi, pe marturiile „launtrice“, decat pe cele ale esteticienilor, teoreticienilor sau psihologilor creativitatii. Fenomenologia creativitatii pe care o construieste de-a lungul tuturor volumelor (mai intens, fireste, in cele de reflectie, dar si in celelalte, oricat de indirect) valorifica tocmai aceasta diversitate a concretului, intr-o abordare „spontana“ si intr-o implicare autentica, vitala si pentru el, nu doar pentru creatorii de la care se crediteaza. Raicu e atat de angajat in propria reflectie incat pare a pleda nu cauza literaturii, ci chiar propria cauza. E, desigur, maxima identificarii la care a ajuns critica noastra si maximum de religie critica.
Problematica asumata si re-gandita de Raicu e aceeasi in toate cartile sale, traversand doar un proces de aprofundare si nuantare, ceea ce antreneaza reflectiile (si, mediat, aplicatiile critice concrete) intr-o redundanta de profunzime si intr-o consistenta obsesionala. E drept ca problemele sunt de fundament si gandirea lor se despleteste in nuante tot mai fine, dar ele raman, in esenta, aceleasi, ca si conceptia literara a lui Raicu. De la bun inceput el defineste „adevarata literatura“ ca pe ceva ce „tinde sa fie mai mult decat literatura“ si-i fixeaza fascinatia in chiar acest punct de inflexiune „ontologica“. „Aspiratia criticului“ – daca nu cea evidenta, macar cea ascunsa – nu e aceea de a defini/a descrie opera, ci, prin intermediul acesteia, „de a viola secretul vietii“. Literatura artizanala, literatura autista, „arta pentru arta“ la urma urmei, cad, la Raicu, sub sanctiunea acestor exigente ontologizante, a acestor pretentii meta-artistice (dar care, evident, nu pot fi saturate decat de o opera plenara, de o opera desavarsita in arta ei). La limita maximei cerinte, literatura trebuie sa cuprinda in sine „latenta si asteptarea revelatiei“. Aceasta e, de fapt, problema criticii: „Iata – zice Raicu – intrebarea criticii“ – cata, adica, si ce revelatie inchide opera. Operele care nu suscita o asemenea intrebare, care nu o provoaca si nu o poarta cu ele, nu intra in atentia lui Raicu (afara de bunavointele de cronicar). La o astfel de somatie imperativa a operei „criticul se uita pe sine si (…) uita toata stiinta sa, toate concluziile iesite din frecventarea indelungata si necesara a literaturii“. E, fireste, o suspendare/uitare de tip fenomenologic, o asceza de sine practicata de toti criticii de identificare si nu facem aici caz de imposibilitatea ei (cel putin in cazul unui act critic, sau strict critic; daca, sa zicem, critica e si evaluare, stiinta si experienta de lectura sunt numaidecat trebuitoare). Dar problemele de evaluare, de judecata, sunt taiate, precum nodul gordian, prin conceptul de „literatura veritabila“ sau „autentica“; in dialogul pe care Raicu il incepe cu opera ele sunt date ca rezolvate. Privirea criticului trebuie absorbita de zonele „metaliterare“ ale operei, de orizontul in care aceasta incearca sa se depaseasca pe sine ca simpla arta. Esential, critica nu se deosebeste, in viziunea lui, de literatura, cu, totusi, precizarea fundamentala ca literatura „creste enorm in procesul reprezentarii“, pe cand critica scade si „dispare fulgerator“, neavand nici „trecut“, nici „viitor“. E drept ca „putinele ei clipe de viata (desfasurate in prezentul strict, n.n.) valoreaza cat o eternitate“ (prin intensitatea participarii, prin extazul interpretativ), dar rostul criticii e cu totul precar. „Armonia universului – zice Raicu – n-ar fi avut de suferit de absenta Criticii“. Dar cum ea ar fi fost afectata de absenta literaturii, iar literatura fara critica n-ar fi fost altceva decat un morman de scrieri, lucrul nu-i deloc sigur. Daca literatura contribuie la „armonia universului“, ea n-o poate face fara critica, intrucat fara critica nici literatura nu exista. Exercitiile de modestie ale lui Raicu sunt insa intotdeauna duse la extrem.
Doctrina identificarii nu duce la Raicu la o restrangere a compatibilitatii si aprehensiunii critice, la profesarea unor „preferinte“ de maxima empatie (nu duce in teorie, in reflectie; in practica, Raicu a fost obsedat cam de aceiasi scriitori). Asta pentru ca un critic trebuie sa fie „obiectiv“, adica sa aiba „puterea de a trai, oricat de personal, pana la capat realitati funciar diferite si chiar incompatibile“, obiectivitatea critica nefiind altceva decat „o acceptare cordiala a diversitatii“. Aceasta „acceptare a diversitatii“ trebuie facuta prin participare „cu toata fiinta“, si nu doar cu „cateva cadavre de idei“. Lectura ca participare vitala impune, fireste, si asteptarile „ontologice“ practicate de Raicu pe seama literaturii.
Oricat de modesta si imediat epuizabila, critica e, pentru Raicu, „o forma de viata“, solicitand nu mai putina pasiune („pasiunea“ e, de altfel, „singura calitate de care sunt sigur“, zice Raicu cu radicala lui modestie) decat creatia ca atare. „Criticul este egalul scriitorului despre care scrie“, dar egalitatea aceasta se obtine „prin atentie cordiala si supunere la obiect“, si nu prin vreo forma de violenta interpretativa sau evaluativa. Cu toate acestea, critica poate atenta la „fiinta vie si adevarul adevarat al operei“, macar prin „abuz interpretativ“ si prin exercitiul conceptelor abstracte, devitalizate sau rupte de problematica vietii concrete (care e chiar cea a operei). Nu sunt putine reflectiile in care Raicu pare intru totul de acord cu reprosurile anti-exegetice ale lui George Steiner, denuntand si el pericolul de a sufoca opera sub avalansa interpretarilor ori macar de a o ecrana. Primejdia mare vine dinspre tipologia de critici care „scriu pentru cei care citesc critica, dar nu citesc literatura“ (un fel de critica-rival); salvarea, fireste, de la tipologia contrara, de la criticul care „nu scuteste pe nimeni de grijile lecturii“, ci, dimpotriva, „le sporeste“. Îndeosebi Raicu e pornit impotriva noilor „metode“ de lectura, a „tehnicilor de analiza“ care „risca sa aduca toate operele la acelasi numitor, anuland tot ce este viu in ele“. Pentru el, din contra, „nimic nu ne poate sustrage (…) din orbita criteriului vechi (…) al trairii operei“, chiar daca „aceasta traire nu epuizeaza deloc continutul criticii“, care e un proces de „complicare voita si necesara a acestei trairi, mobilizare de mijloace pentru a-i verifica intensitatea si a-i da (…) un sens“. „Relatia lectura-text, critica-literatura este – in mistica devotata a lui Raicu – una de ordin vital, intre doua realitati reprezentand deopotriva ceea ce e viu“. Aceasta e parola fundamentala a criticii lui Raicu, desi reflectiile sale nu trag spre vreun fel de vitalism literar sau critic.
Misterul creativitatii, taina harului artistic devin, tot mai pronuntat, tema axiala a criticii si reflectiilor lui Raicu. La aceasta abordare frontala (desi extrem timida si inhibata de miracolul palpat) se adauga, treptat, conditiile de manifestare si contextul sau climatul in care se concretizeaza acest mister. Nu-i de mirare ca Raicu ajunge sa vorbeasca despre toate cele ce influenteaza scrisul – de la climatul literar la ideologia impartasita, de la varsta la temperatura, neuitand nici starile de astenie, de oboseala, deprimare sau plictis; nu uita, de fapt, nimic din ceea ce tine de conditia si conjunctura scrisului. Se vede ca misterul e oarecum experimentat, nu doar descris, si ca Raicu si l-a asumat ca pe o problema personala. Obsesia cea mai freatica este cea a punctului originar al operei, cea a momentului determinant pentru fenomenul care e opera. „La originea scrisului, zice Raicu, se afla un soc, (…), o ruptura“. „Socurile“ lui Raicu n-au insa nimic a face cu „socurile“ psihanalistilor (desi nu le exclude nici acestora cauzalitatea; opera se poate naste insa si „la suprafata constiintei“, nu doar din subsolurile acesteia), fiind mai degraba o stare revelatorie, rupta in incidente, ce se extinde pe toata durata vietii unui scriitor: „toata viata activa a unui mare scriitor e alcatuita din astfel de momente revelatoare“. Aceasta fiind dialectica pornirii, opera va incorpora fenomenalizarea unei revelatii, intermediind adevarul despre fiinta. „Adevar direct revelat – zice Raicu referindu-se la cel biblic – asta doar o data la cateva mii de ani este cu putinta. Altfel – prin literatura“. Literatura este asadar mediul revelatiei, chiar daca a uneia indirecte. Aparte urmele de platonism sublimat din acest concept de literatura, el releva abrupt exigentele substantialiste ale criticii lui Raicu si febra devotiunii pusa in slujba literaturii. Religiozitatea literara a lui Raicu nu se fereste de exaltarea pura a conceptului, de impingerea lui intr-o categorie fanatizata si intr-o concurenta ontologica directa: „Creatia este rivalul si replica realitatii mai mult decat este expresia ei“. Devine de la sine ca intr-o asemenea mistica literara propozitiile de aparare a literaturii sunt acut patetice (desi, cand e vorba de sine, patetismul e tot ce poate fi mai strain criticii lui Raicu, mai degraba „umila“ si, oricum, cu umor de sine, Raicu fiind cel mai montaignian dintre criticii romani): „Sa o spunem limpede: declinul poeziei inseamna declinul omului. Dezinteresul fata de poezie este dezinteres fata de omenescul adanc al vietii, de tragismul si de sublimul ei“. Cauza literaturii e, pentru Raicu, cauza omului.
Un fond platonic razbate si in conceptul de receptare critica, prinsa, si la Raicu, intr-un fel de lant magnetic: „momentul genetic al operei nu este de alta esenta decat momentul acceptarii si al difuziunii ei“. Mai mult, empatia cu originarul operei constituie, de fapt, partea esentiala a oricarui demers critic si interpretativ: „daca citim bine o carte intelegem cum a fost ea facuta (…) daca-i realizam momentul genetic, socul originar, lucrarea intelegerii a fost pe trei sferturi intreprinsa“. Reparcurgerea acestui „soc originar“ face din critica o traire aproape la fel de intensa ca si cea a autorului (desi in pierdere) si, mai ales, o traire a unicitatii operei. Extazele unicitatii sunt adevarata vocatie a criticii si nu generalizarile, categorisirile, delegarea in concepte: „ce au in comun aceste lucruri nespus de fragile si necesare vietii cu ‘istoria’ literaturii, cu sistemele si curentele ei, cu barocul si cu manierismul, cu clasicismul si modernismul, cu structuralismul si tematismul“ etc., se intreaba Raicu refuzand toate categoriile generale ale literaturii, toate criteriile de organizare care anuleaza ireductibilitatea concreta a unicitatii. Opera este necategorizabila: „cand trebuie sa vorbesti (…) despre inimaginabila diversitate concreta a spiritului creator, generalitatile, generalizarile, orice considerare abstracta, par nu numai niste pretentioase inadecvari, dar ceva de-a dreptul dezgustator“ (asta nu inseamna insa ca Raicu refuza orice utilitate conceptelor de administrare a literaturii). Desigur, critica, oricata empatie ar profesa, ramane oarecum in marginea operei, al carei „miez inalt si profund spiritual“ i se refuza, ea consolandu-se doar cu „sugestia profunzimii spirituale a operei“, dedusa din contactul „cu aspectele ei «materiale», cu abundenta formelor mijlocitoare“. Ca disciplina constituita, ca institutie, critica are, fundamental, doar doua rosturi: „sa dovedeasca valoarea“ noilor scriitori si „actualitatea“ scriitorilor clasici; ea trebuie sa-i „clasicizeze“ pe primii si sa-i „de-clasicizeze“ pe ultimii. Drama criticii consta in faptul ca n-are criterii infailibile cu care sa poata opera, ceea ce-i pune intr-o situatie ingrata pe „distribuitorii de verdicte“. Critica nu face decat sa-si caute „criteriul“, fara a putea fi sigura ca l-a gasit vreodata; ea e, pe de o parte, chiar cautarea acestui criteriu. Singurul criteriu al valorii pe care Raicu il formuleaza, dar nu fara scepticism, e cel dedus din rezistenta operei la interpretarile cele mai contrare, din capacitatea ei de „a suporta“ „judecati absolut divergente“. Raicu imparte criticii in doua categorii: criticii „creatori de valori“ si criticii „de ambianta“, care-si aduc „loial contributia la instituirea unui climat“. Criticul din prima categorie – prezenta extrem de rara – opereaza intocmai creatorului propriu-zis, investindu-si in actiunea sa „nu numai puterea de judecata“, ci „fiinta si sufletul“. Interpretarea e, pentru Raicu, inca o data, un act vital, cu participatie totala. Altminteri, desi „cea mai elementara“, „puterea de caracterizare“ ramane „cea mai importanta proprietate a criticii“; ea trebuie insa distinsa de reductia la formule, operatie care-i displace numaidecat lui Raicu („a face critica literara nu inseamna a institui formule“). „Modernitatea“ in critica nu consta nicidecum in insusirea ultimelor metode de lectura, ci in identificarea unor „noi temeiuri de intelegere a literaturii“; dar temeiul fundamental ramane tot acela de a developa geneza operei: „a scrie despre modul cum se naste opera e cel mai potrivit mod de a scrie despre opera insasi“. Caci opera finita isi contine, in viziunea lui Raicu, intreaga procesualitate. isi contine, in realitate, si criteriul interpretativ: „metoda de analiza se naste, de fiecare data, cu opera in fata si este sugerata, este continuta de ea; in nici un fel, fara sa se descalifice, nu-i poate premerge“. Metodele, care, concede Raicu, „sunt toate bune“, nu asigura reusita operatiunii critice; aceasta depinde decisiv – „in intregime“ chiar – „de bogatia, intinderea si profunzimea experientei intime, morale si spirituale“ a celui care o practica. Critica e, asadar, criticul. Caci fundamentala in actul critic e intelegerea: „intelegerea e totul, tot restul (adica: aprecierea etc.) nu conteaza“. Spre intelegere exista, totusi, o „cale de acces“: e calea iubirii („nu intelegi decat ceea ce iubesti“), cea pe care nu se afla „nimic in cale“, „nici o idee primita, nici o prejudecata, nici o povara purtata inutil“. Lecturile lui Raicu sunt confruntari vitale cu operele, dialoguri substantiale intre constiinte; dialoguri, in acelasi timp, neintermediate de jargonul critic, pastrate in autenticitatea confruntarii si relatiei, in imediatetea lor. Dialoguri simple, omenesti, care refuza orice sofistica: „vai, ce sila imi este de subtilitati si cat de insetat sunt (am ramas, dupa toate) de cele cateva lucruri simple“. Lucrurile simple pe care Raicu le-a cautat in literatura sunt, fireste, lucrurile fundamentale.

Articol din „Dictionar de critica si teorie literara“, in curs de aparitie)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper