Lache si Mache, eternii nostri contemporani

Un articol de CONSTANTIN COROIU


În cartea de interviuri „Ochiul lui Osiris“ a lui Mircea Muthu, despre care am scris recent la aceasta rubrica, am recitit câteva dintre opiniile esteticianului si reputatului balcanolog privindu-l pe Caragiale. Chiar în dialogul cu subsemnatul Mircea Muthu marturisea ca nu se recunoaste în personajele lui Caragiale, desi pe unele le-a interpretat ca actor amator în vremea studentiei, sau ca nu a gasit nicaieri la autorul „Scrisorii pierdute“ si al „Napastei“ – „un oral si un auditiv“ – sublimul. În fine, „nu exista tragic la Caragiale“, mai este de parere criticul.

Cum remarcam în comentariul meu, o serie de întrebari formulate în aceeasi convorbire, ce avea loc în 2002, Anul Caragiale, sunt de natura sa retina atentia exegetilor marelui scriitor, dar si a editorilor sai. De pilda, care era viziunea lui Caragiale despre taranul român si despre tarani în general? În ce ar consta dimensiunea religioasa la el? Pe scurt, Caragiale ar fi înca necunoscut în toata complexitatea sa reala ori presupusa. În ultima instanta, întrebarile vizeaza asadar receptarea lui Caragiale, restantele neonorate ale criticii fata de el si, fiind vorba de cel mai mare dramaturg al nostru, de datoriile oamenilor de teatru, îndeosebi fireste ale regizorilor.
Cât priveste critica, iau din raft o editie Caragiale mai noua, e drept selectiva, aparuta la Editura Universitatii „Al. I. Cuza“ din Iasi, tot la un veac si jumatate de la nastere, si revad sectiunea de „referinte critice“. Ea – precizeaza editorii – cuprinde „judecati critice însotite sau nu de scurte argumentatii, de multe ori polemice, într-o succesiune care încearca sa ofere în primul rând o imagine a receptarii operei lui Caragiale, începând din timpul vietii sale si pâna în zilele noastre“. Altfel spus, de la Titu Maiorescu si Constantin Dobrogeanu-Gherea pâna la Mircea Iorgulescu si Alexandru Calinescu.
Parcurgându-le, comparându-le, o observatie se impune a fi facuta înainte de toate: nu multi sunt scriitorii români despre opera si personalitatea carora sa se fi rostit atâtea idei si definitii memorabile, atâtea propozitii sclipitoare. Spiritul lui Nenea Iancu i-a stimulat pe exegetii si comentatorii sai, ba chiar i-a contaminat benefic. Putini, foarte putini – din pacate, printre acestia E. Lovinescu – s-au înselat vazând în opera lui Caragiale una datata si localizata. Ce ar fi zis oare marele critic daca ar fi trait pâna prin deceniile 7 sau 8 ale secolului trecut si ar fi citit comentariul unui reputat critic de teatru japonez, care, dupa ce a vizionat un spectacol cu „O scrisoare pierduta“ montat în tara sa, a scris ca piesa parca ar fi inspirata din realitatea nipona? Caragiale se dovedeste mereu, cu fiecare epoca, cu fiecare generatie, nu doar în ceea ce ne priveste pe noi românii de o „înspaimântatoare contemporaneitate“ – cu o expresie a lui Dumitru Radu Popescu -, ci si de o valoare universala incontestabila. Dar „cel mai national scriitor“ al nostru, cum îl considera Mihai Ralea, a creat personaje si tipologii, a surprins moravuri si mentalitati percepute si pe alte meridiane ca fiind de acolo. Altfel spus, Mache si Lache sunt peste tot, purtând sapca sau joben, frac sau salopeta. Multi din dinastia lor sunt simpatici, ba chiar, voia sa ne convinga Alexandru Paleologu, ei sunt „niste oameni cultivati care discutau despre lacune ale Codului penal sau despre forma Constitutiei, asa cum si noi discutam astazi, cu mult-putina noastra competenta“. Apoi, sa nu uitam, Caragiale este si cel mai democrat scriitor român, ba, mai mult, cel mai… impartial. Nationalitatea, în fond specificul national, si spiritul democratic îl fac universal, în sensul goethean al termenului.
Ca artist, G. Ibraileanu îl considera fara egal în literatura noastra. Dupa ce demonstreaza ca autorul „Facliei de Paste“ este „cel mai mare creator de viata din întreaga literatura româna“ si într-un anumit sens „singurul creator, pentru ca numai el singur în toata literatura româna „face concurenta starii civile“, criticul de la „Viata Româneasca“ îsi calca asa-zicând pe inima si-l pune – ca artist – mai sus de Eminescu: „Oricât de puternic creator e dl. Caragiale, e, înca, un si mai mare artist din toata literatura româneasca, mai desavârsit chiar decât Eminescu, a carui arta, desi superioara, nu e, totusi, la înaltimea geniului sau poetic“. Mai mult chiar si decât G. Calinescu, cel care îi face concurenta… lui Ibraileanu în privinta acuitatii observatiilor si a formularii lor cu o claritate de cel mai pur cristal, ne surprinde Mihai Ralea, criticul, psihologul si sociologul: „Eroii lui Caragiale sunt sanatosi sufleteste, traiesc fara tensiune, fara mari ambitii, fara deziluzii amare si fara ciocniri tragice. Ridicolul lor nu-i face odiosi si nici dezgustatori… Caragiale, cel mai national scriitor, cel care a înteles mai bine firea noastra, ne-a lasat si acest aspect: românul care nu-si pierde cumpatul în fata crizei. Literatura sa e tonica si plina de consolatie astazi“. (subl. mea – C.C.). Un astazi care aici, din pacate, exprima un prezent istoric, ca sa nu spun etern. Ce putere de a anticipa nu numai destinul unor opere, ci si istoria în care se înscriu ele au marile inteligente critice! Constantin Dobrogeanu-Gherea, la rândul sau, intuia ca I.L. Caragiale surprinde o realitate profunda si permanenta, dar, de pe pozitia ideologiei sale, confunda permanenta cu conservatorismul: „Daca ne întoarcem la dl. Caragiale si ne punem întrebarea: care-i sunt credintele, ce fel este idealul care îl face sa râda de societatea de azi, vedem ca domnia sa e conservator, ca idealurile si credintele care îl fac sa râda de societate sunt conservatoare“. Mai actual ca oricând este ceea ce vede la Caragiale tot G. Ibraileanu: „În comediile sale, dl Caragiale a ridiculizat ideile si formele politice si sociale aduse din Europa si caricaturizate în societatea noastra orientala. Mai târziu, dupa ce toata lumea (chiar si junimistii) se împaca cu acele forme (fara fond – n. mea), dl Caragiale scrie minunatele-i «Momente», în care nu mai satiriza ideile si formele, ci produsele acelor forme: Lache, Mache si pe ceilalti“.
Produsele s-au perpetuat, le vedem si astazi peste tot în societatea româneasca sau în diaspora, de la Parlament la puzderia de asa-zise universitati, de la televiziunile si radiourile de mahala ce se pretind centrale, ba chiar nationale, caci ce poate fi mai national decât maneaua, la o presa agramata, plina de vrajitoare, de violatori, de dejectii si de „lideri de opinie“ încolonati în spatele unei malefice pocitanii politice si morale. Însasi libertatea este la noi o forma ce-si cauta parca în zadar fondul. Singura, numai libertatea de a spune prostii si minciuni si-a gasit la noi fondul, desi tocmai o astfel de libertate, atragea atentia un mare spirit al celei de a doua jumatati a secolului trecut, nu ar trebui sa fie tolerata. Încât nu poti sa nu fii de acord cu sagacele H. Sanielevici, care îl confirma, de fapt, pe Ibraileanu: „Caragiale scoate din contrastul formelor occidentale cu fondul oriental efecte comice nepieritoare“.
Genialul Nenea Iancu a avut, cum s-ar spune, materie din belsug, a fost el însusi asa-zicând o forma dintre putinele adecvate fondului de pe aici. Pare cinic, dar mai înainte de orice este sentimental si patriot. Iar noi îl retraim mereu, cu fiecare generatie, cu consecventa si cu o voluptate perversa, inclusiv atunci când discutam, fie ca ne pricepem, fie ca nu, despre Codul penal si despre forma Constitutiei…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper