Kohl nu a avut dreptate

Un articol de GEORGE APOSTOIU


Fostul cancelar german Helmut Kohl, obsedat probabil de posibile derive în evolutiile din Germania (apasarea trecutului a continuat si la ei sa fie o povara în demersurile pentru refacerea unitatii statului german) a avut un moment de sinceritate, neobisnuit la oamenii politici de talia lui. El i-a declarat, în noiembrie 1992 lui Jacques Chirac, la prima întâlnire dupa ce acesta a devenit presedintele Frantei: ,,sa nu va înselati, sunt ultimul cancelar german pro-european“.

Spre beneficiul Europei de azi, hartuita de consecintele globalizarii, Helmut Kohl s-a înselat. În ce-l priveste, pe plan personal, as fi tentat sa spun ca nu pentru singura data. Cel putin o a doua oara a fost atunci când nu a anticipat ingratitudinea – nici cea a  germanilor si nici cea a europenilor – cu care a fost tratat dupa ce a reusit sa realizeze reunificarea Germaniei. Hotarârea lui de a discuta cu Gorbaciov în termeni aproape negustoresti – adica: Germania va plati costurile retragerii trupelor sovietice din R.D Germana – se va dovedi cheia pentru exploatarea conditiilor politice ale prabusirii regimurilor comuniste din Europa de Est pentru care responsabilitatea nu o avea Berlinul, ci Londra lui Churchill si Washingtonul lui Roosevelt în complicitate cu Moscova lui Stalin. Reunificându-se si vindecata de obsesivele impulsuri razboinice cu care a crezut ca trebuie sa faca legea în Europa, Germania a devenit motorul unitatii de care avea nevoie continentul european. Apoi, si aici este eroarea perceptiei lui Kohl, o Germanie reunificata nu putea sa abandoneze obiectivul ei istoric, si anume, sa devina mare putere în Europa controlând drumul spre Est. Un obiectiv care a atins forma cea mai agresiva sub Hitler: ,,Expansiunea spre Estul si Sud-Estul Europei, subordonarea economica si politica a popoarelor din aceasta regiune au constituit unul dintre obiectivele principale ale politicii externe a hitleristilor, chiar de la venirea lor la putere, în ianuarie 1933 (A. Simion, „Dictatul de la Viena“, Ed. Dacia, Cluj, 1972). Acum, Germania reunificata are acelasi obiectiv, drumul spre Est, numai ca îl urmareste altfel decât Hitler. Ea a devenit puterea cea mai consolidata a Europei, nucleul în jurul caruia graviteaza atomii europeni ce formeaza înca, deocamdata, o celula. Sa vedem cât va mai putea locomotiva germana sa remorcheze economiile atât de vulnerabile ale statelor europene. Stiu ca românii nu au fost întotdeauna pe placul germanilor si nici germanii nu au stat alaturi de cauza românilor în istorie, dar asta este o alta poveste. Ca europeni, sa ne bucuram ca Helmut Kohl nu a avut dreptate si ca urmasii lui la Cancelaria Germaniei au ramas, altfel decât Hitler, pro-europeni.

Angela Merkel, omul puternic al Berlinului, face o vizita în România într-un moment când Bucurestiul nu are un nume prea bun în Europa. Dar, de data asta, situatia tine de noi, nu de Germania! În privinta relatiilor româno-germane se acrediteaza ideea ca putine au fost momentele în care politica Berlinului ne-a fost favorabila; tot la fel de adevarat este ca nici Bucurestiul nu a ramas dator. Nu este aici locul unor explicatii  mai sustinute dar, în aceasta privinta, merita sa fie spuse, fie si în graba, doua-trei lucruri. Pe noi, românii, ceva ne-a împiedicat sa ne ,,germanizam“. Cu siguranta, prima cauza trebuie cautata în marca profunda a latinitatii noastre. Desi aveau mari interese la gurile Dunarii, nemtii au fost obsedati de suspiciuni în privinta colaborarii cu românii, suspiciuni care veneau, între altele, din politica pro-franceza a României. Când si le-au depasit, nu le-a fost bine, în nici un caz. Si unii, si ceilalti aveau dreptatea lor. Intuitia diplomatiei românesti (ma refer la diplomatia mare, nationala) a fost în genere corecta. În calculele ce trebuiau facute în conditii de criza, România s-a bazat destul de putin pe Berlin. Diplomatia româneasca intuise de mult tentatia Germaniei de a santaja România în probleme teritoriale. Ceea ce s-a confirmat prin Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 si prin dictatul de la Viena din 1940. Numai militarii au socotit diferit. Gestul lui Ion Antonescu de a intra în razboi de partea lui Hitler este exemplul cel mai tragic pe care l-a scos istoria în fata românilor ca pe o farsa nemeritata. Celor tentati sa ma contrazica le ofer o declaratie a lui Ribbentrop facuta ministrului de externe Mihail Manoilescu împuternicit sa trateze, în 1940, conditiile ,,arbitrajului“ pe care Germania si Italia, sora noastra de  ginta latina, îl impuneau României: ,,Manoilescu a facut o ultima încercare de a atenua conditiile arbitrajului, printr-o declaratie ca România nu va admite eventuale cedari importante în Transilvania si ca va rezista. Ribbentrop a raspuns însa impasibil: <Atunci veti face razboi si veti pierde toata Transilvania>>“. (A. Simion ,,Dictatul de la Viena“ ).
Mi se va spune ca, la sosirea doamnei cancelar Angela Merkel în România, curtoazia cere sa nu ne oprim la lucrurile neplacute clasate deja de istorie. Da, raspund eu, dar la ce ne-ar folosi? Istoria are lectiile ei si nu este chiar potrivit sa le ignoram. Daca ma însel, vom vedea la apropiata examinare a conditiilor de intrare a României în Schengen. Fariseismul nu foloseste la nimic. Îmi vine în minte un moment petrecut în plin Razboi Rece si în conditiile atingerii deplinei puteri politice si militare de catre Uniunea Sovietica. Cu riscuri pe care nici o alta tara din lagarul comunist nu si le-a luat, România a stabilit relatii diplomatice, la 31 ianuarie 1967, cu Republica Federala a Germaniei. Rezervele Berlinului fata de ,,tradarile“ istorice ale României, mai ales cea de la 23 august 1944, au fost date uitarii si gestul Bucurestiului comunist a fost salutat cu generozitate de catre vest-germanii si occidentalii democrati. România se aventura viguros pe drumul disidentei politice si intra mai adânc în schisma ideologica cu Moscova. Ne-au fost de folos sau au influentat aceste tentative conditia ulterioara a evolutiei politice a României? Dupa un ,,deceniu de miere“, în care România si diplomatia româneasca au fost elogiate pentru iesirea din dogmatismul sovietic pe plan extern, România a fost din nou abandonata. Ca si în 1939. Istoria ne-a demonstrat ca nimeni din Occident nu era dispus sa sprijine pâna la capat batalia pe care românii o încercau, a câta oara! pentru dreptatea lor în istorie.
Bine, sa vorbim despre Germania de azi, stat care a declansat în secolul trecut doua razboaie mondiale si care acum si-a împlinit visul de a deveni statul cel mai puternic al constructiei si puterii Europei postbelice. Pentru ca pierdusera si ultimul razboi, germanilor le-a trebuit o jumatate  de secol sa refaca unitatea statului lor. Astazi, ei sarbatoresc doua decenii de la renasterea Germaniei mari. Cei 20 de ani de la reunificare au fost sarbatoriti, la 3 octombrie, mai întâi la Bremen si apoi la Berlin. Alegerea locurilor pentru aceasta sarbatoare nu este întâmplatoare, orasul hanseatic are importanta lui în istoria Europei: Bremen, între 1810-1813, a fost capitala departamentului francez Buches-du-Weser, în 1815 devine oras liber iar în 1871 intra în imperiul german.  Acest oras este si el, ca si Strasburgul, un simbol al framântarilor pentru o Europa unita asa cum Berlinul, redevenit capitala Germaniei reunificate, este simbolul puterii Germaniei de azi. La ceremoniile de la Bremen si Berlin, alaturi de presedintele Christian Wulff si de cancelara Angela Merckel, au fost prezenti nu reprezentantii puterilor implicate în desfacerea nodului european care a permis reunificarea Germaniei, ci cei ai instantelor euro-atlantice: secretarul general al NATO, Anders Fogh Rassmussen, presedintele Uniunii Europene, Herman Van Rompuy, presedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso si, bineînteles, cei ai Frantei vecine si prietene, Bernard Kouchner, ministrul de externe, si Pierre Lellouche, ministrul pentru afacerile europene. Presedintele american Barack Obama a trimis felicitari si a elogiat ,,curajul si convingerea poporului german care a darâmat Zidul Berlinului, punând astfel capat deceniilor de separare dureroasa si artificiala“. Deci, curaj si convingere! Dar, altfel, parca prea putin entuziasm pentru reunificarea Germaniei! Nivelul de reprezentare a celor patru mari puteri Rusia, ca mostenitoare a fostei URSS, SUA, Marea Britanie si Franta (care au girat afacerea germana dupa razboi) spune ceva si el. Sa ma însel oare?
În 2004, într-un articol (reprodus în cartea ,,Un Talleyrand pentru România“), am scris ca Germania a depasit complexul istoric creat de vina de a fi declansat doua razboaie mondiale. Recitindu-l astazi, constat ca nu am gresit în rationamentul meu de atunci: ,,Timp de o jumatate de secol, acest mare stat european s-a vindecat, s-a refacut, s-a reunificat. Din nou puternica, Germania este dornica sa accelereze constructia Europei de mâine. Nimeni nu mai pune astazi la îndoiala democratia în Germania“. Am tinut sa reproduc acest paragraf pentru ca în el se afla câteva trimiteri care privesc recunoasterea vinovatiei si concilierea cu trecutul, reconstructia statului distrus în timpul razboiului si democratia functionala într-un stat care a cunoscut unul dintre regimurile cele mai severe de dictatura ideologico-politico-militara, nazismul. Astazi, la sarbatoarea celor 20 de ani de la ,,reconstructia statului“, Germania este marea forta politica, economica si democratica în jurul careia se construieste Europa unita. Oare victoria a fost salutata fara rezerve? Reunificarea, proiectul cel mai temerar al germanilor învinsi în razboi, multa vreme socotit un vis fara sperante, este aprobat astazi de numai 84% dintre germani. Cine ar putea sa creada ca, la 20 de ani de la euforia cu care a fost întâmpinata darâmarea Zidului Berlinului, 14% dintre germani regreta ca s-a facut reunificarea! Ce anume regreta? Costurile imense platite pentru scoaterea Germaniei de Est din anchiloza economica? Desigur ca acesta ar fi un motiv de suparare pentru germanii care au îngrosat rândurile somerilor, dar nu si pentru cei care au avut si au un ideal national. Pierderea avantajelor de asistenta sociala de care se bucurau în regimul comunist germanii din Est? Poate fi si aceasta de luat în seama, dar pusa în balanta istorica îsi pierde rapid din greutate. Caci daca ar exista putina sinceritate, ar trebui sa socotim ca, pentru destinul Europei, reunificarea Germaniei este mai importanta în consecinte decât prabusirea regimurilor de guvernare comunista din Europa de Est. Razboiul de care se face vinovat Hitler a condus mai întâi la împartirea propriului lui stat si apoi a venit divizarea Europei. Odata refacut în frontierele lui politice antebelice, statul german a redeschis reunificarea pasnica a continentului, visul dintotdeauna al marilor gânditori europeni. Reunificarea s-a produs la numai 11 luni de la darâmarea Zidului Berlinului într-un context pe care istoria înca nu l-a limpezit pe de-a-ntregul, desi multi pretind ca nu mai exista nici un fel de neclaritati. Când vom cunoaste cu adevarat discutiile dintre cancelarul Helmut Kohl si presedintele sovietic Mihail Gorbaciov vom mai afla amanunte fara de care istoria Europei nu poate fi scrisa corect.
Daca exista o memorie a razboiului trebuie sa existe si una a pacii. Pâna sa piarda alegerile, în octombrie 1998, Kohl era socotit parintele Germaniei reunite. El condusese Cancelaria Germaniei federale pe calea reunificarii fara tulburari, fara revendicari nationaliste sau xenofobe. El împlinea visul predecesorilor lui, crestin-democratii Konrad Adenauer si Ludwig Erhard – vis la care nici social-democratii Willy Brand si Helmuth Schmidt nu au renuntat, ceea ce demonstreaza cât de sfânt ramâne idealul national – adica refacerea Germaniei distrusa de Hitler. Kohl a pierdut alegerile din 1998, iar gestul germanilor a fost o insulta, pentru unii, o plata marunta, razbunatoare, pentru cei care nu au avut sensul istoriei. Germania a ramas si astazi pilonul constructiei Europei unite si viitorul este, cu siguranta, al ei. Acest statut a fost si este asigurat de forta pe care a dobândit-o prin reunificare. Cei 14% dintre germani care regreta reunificarea statului german îsi au dreptatea lor în imediatul concret al politicii, nu în orizontul istoric. Experienta razboiului a facut ca Germania sa se convinga temeinic ca în epoca moderna puterea economica se transforma în putere politica si ca vremea razboaielor a trecut. Chiar în aceasta idee, miza Germaniei este si va ramâne Europa. Kohl nu a fost ultimul german pro-european. Dupa el, cancelarul Gerhard Schroeder a intuit pericolul euro-scepticismului si a sustinut largirea rapida a Uniunii Europene spre Est. (Românilor le-a dat emotii rezerva prelungita a Berlinului la acceptarea aderarii României, dar cred ca ne-a fost de folos). Astazi, Angela Merkel poarta griji mai mari: consolidarea puterii Germaniei în contextul pericolelor care vin prin derapajele statelor est-europene, Grecia inclusiv, pe fondul crizelor financiare si economice, derapaje care pot slabi Uniunea Europeana însasi.  Germania este cu adevarat, si doreste sa fie, liderul Uniunii Europene. O dovedeste atentia care i s-a acordat de catre conducatorii institutiilor pan-europene la aniversarea a 20 de ani de la reunificare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper