File de jurnal în Anul Tolstoi

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Recent, presa informa ca saptamânalul american „Newsweek“ a publicat un top al operelor literare din toate timpurile. S-au luat în calcul în stabilirea clasamentului mai multi factori: influenta asupra mersului istoriei, contributia la cultura mondiala, importanta pe care o carte o are în epoca noastra, popularitatea de care se bucura în rândul cititorilor. Se precizeaza ca topul celor 100 de opere ale literaturii universale reflecta opinia cititorilor si a criticilor contemporani.

Pe primul loc a iesit romanul „Razboi si pace“ al lui Lev Tolstoi, de la moartea caruia se împlineste anul acesta un secol. „Razboi si pace“ este – se citeaza din „Newsweek“ – „cea mai buna carte a tuturor timpurilor si popoarelor“. În primele zece locuri mai regasim „Divina Comedie“, „Iliada“ si „Odiseea“, „Zgomotul si furia“ de William Faulkner, „Ulise“ al lui James Joyce, „1984“ de George Orwell etc.
Asemenea sondaje si rezultatele lor pot fi si chiar sunt mai mult sau mai putin discutabile. Dar ele nu pot fi ignorate, mai ales când sunt initiate si girate de publicatii prestigioase ca „Newsweek“.
De ce evoc aici topul publicat de aceasta revista? Întâi pentru ca ne aflam în anul centenarului mortii lui Tolstoi. Apoi, fiindca el mi-a amintit multe momente când m-am confruntat, direct sau mijlocit, cu prejudecatile si idiosincraziile unora privind cultura si marea literatura rusa.
Pe la începutul anilor ’90, scriam în „Adevarul literar si artistic“ despre o premiera a Nationalului din Iasi cu „Pescarusul“ de Cehov. Într-un post-scriptum la cronica acelui spectacol notam cu indignare bine temperata ca un pictor de oarecare notorietate locala, care se pretinde si scriitor, se arata revoltat de introducerea celebrei piese a lui Anton Pavlovici în repertoriul Teatrului National din capitala Moldovei. În primele clipe am crezut ca nu înteleg sau nu aud bine. Dar, din pacate, omul vorbea foarte serios si chiar cu multa patima. Ce, asta ne-am gasit sa facem acum: propaganda scriitorilor rusi?! Noi trebuie sa ne îndreptam spre Vest (ce o fi însemnând Vest, Est, Nord sau Sud în Arta, numai încrâncenatul si agitatul mâzgalitor de cartoane ar putea – daca ar putea! – sa ne spuna!). Consemnând în treacat episodul de-a dreptul ridicol, îmi permiteam doar un scurt comentariu. Ziceam atunci: „Sa-i fi replicat ocazionalului si absurdului meu interlocutor, cu un loc comun, ca Cehov nu e doar Estul, ci toate punctele cardinale, mai ales cele ale sufletului omenesc! La ce bun?“
Ceva mai târziu, prin 1994, am scris despre Sankt Petersburg, mai exact despre monumentele si muzeele somptuosului oras de la gurile Nevei. Dupa câteva zile, într-o fituica locala, un anonim ma înjura în termeni de mahala, acuzându-ma ca as fi filorus (si ce daca as fi?!), antioccidental s.a.m.d. De unde se vede înca o data – daca mai era nevoie – ca prostia nu are margini, este ubicua si continua, spre deosebire de inteligenta care – vai! – e limitata si intermitenta…
As putea sa rememorez o sumedenie de asemenea „iesiri“, adeseori isterice, din pacate caracteristice vietii culturale românesti din „obsedantele decenii“ postdecembriste. Am observat însa ca oamenii de bun simt si cu o minima instructie nu le mai dau atentie (e bine, e rau?!), desi ele polueaza, cu consecinte imprevizibile, pe termen mediu si lung, în primul rând climatul cultural, spiritual si moral. Le putem totusi ignora când vin din partea vreunui politician semidoct si grobian, fie el ajuns si presedintele României, care repeta ca papagalul niste penibile, prafuite clisee rusofobe (rusofobia probeaza neghiobia!) ori a vreunui gazetar agramat, iresponsabil sau platit sa infesteze, precum un personaj dintr-o celebra proza a lui Marin Preda, o atmosfera si asa sulfuroasa…
Nu se poate însa sa nu te mire si sa nu te mâhneasca dogmatismul unor oameni de o incontestabila tinuta intelectuala, carturari ilustri ca, de pilda, Adrian Marino. În „Viata unui om singur“, aparuta anul trecut, teoreticianul ideilor literare marturiseste cu trufie ca tot, absolut tot ce e rusesc îi repugna si îl critica pe Alexandru Paleologu fiindca elogia „potentialul intelectual al Rusiei“. Mai mult, Marino afirma ca „literatura universala se confunda numai cu literatura occidentala“. Pentru el, asadar, literatura rusa nu intra în aria celei universale?!
Cu profesorul Mircea Martin ale carui carti, unele dintre ele, le-am citit, am avut onoarea sa stau de vorba la o Conferinta internationala a PenClub ce avea loc la Iasi, pe la finele anilor 90. M-am bucurat sa-i ascult consideratiile competente si echilibrate, am beneficiat de informatiile pe care mi le-a oferit privind participantii din strainatate la acea reuniune. La putin timp mi-a fost dat sa aflu cu stupoare, dintr-o relatare pentru ziarul „Adevarul“, la care lucram, ca dl. Mircea Martin, reputat critic si istoric literar, profesor de literatura la Universitatea din Bucuresti, pe atunci si directorul unei edituri al carei obiect de activitate era publicarea de traduceri din literatura universala, rostise cu prilejul aniversarii editurii pe care o conducea urmatoarea fraza: „Am continuat sa publicam literatura rusa, cu riscul de a contraria o parte din publicul nostru“. Incredibil! si ca si cum n-ar fi fost suficient, poate din dorinta de a nuanta sau de a se scuza ca a facut o imensa concesie, ba chiar ca a riscat, publicând literatura rusa, criticul Mircea Martin ne asigura, pentru ca nu cumva sa ne speriem, ca „marea literatura rusa nu are nici o legatura cu imperialismul rus, sovietic“.
Sunt convins sau, oricum, îmi place sa cred ca dl Mircea Martin nu era sincer când facea o astfel de afirmatie. Chiar „nici o legatura“? De parca literatura rusa s-ar fi scris undeva în Cosmos, la bordul vreunei statii MIR, si înca una lansata cu mai multe secole în urma. Dupa cum sunt aproape convins ca daca l-ar fi auzit un „omolog“ al sau rus i-ar fi aruncat, în replica, un dispretuitor, ghilotinant si „imperialist“ ni nada! În fine, daca ar fi sa ne prefacem ca nu vedem confuzia de planuri, atunci ar trebui sa spunem ca imperialismul rus – tarist, sovietic sau cum vrem sa-l mai numim – paleste, ca dimensiuni si forta, în fata imperiului literaturii ruse, care are proportiile planetei întregi. Asta e! Îi place sau nu cuiva, nimic si de nimeni nu mai poate fi schimbat. Nu spunea un mare critic – apropo de Cehov, pomenit la începutul însemnarilor de fata – ca „Salonul No 6“ este pretutindeni? Cui, ce-i pasa de „riscurile“ criticilor de pe malurile Dâmbovitei! Mai degraba ar trebui sa le pese celor ce au condus de-a lungul timpului Editura Univers ca n-au publicat mai multa literatura rusa. Editura Polirom, de pilda, cu un palmares invidiabil, ne-a oferit, între atâtea altele, „Jurnalul de scriitor“ al lui Dostoievski, în trei masive volume, pentru prima data în româneste integral, dar si operele lui Gogol, Tolstoi, Cehov etc. N-am observat ca asemenea carti sa stea prea mult în vitrinele librariilor, cu toata saracia elevului, studentului, profesorului si a intelectualului român în genere, atât de napastuiti într-o epoca de tranzitie catre nicaieri…
Alegatiile ce tradeaza asemenea mentalitati si prejudecati provinciale ale unor „europeni“ dâmboviteni sau bahluvieni ma duc cu gândul la o scrisoare a sotiei lui Dostoievski. Modesta, delicata si rafinata intelectuala Anna Grigorievna îi scria dintr-o capitala occidentala fiicei sale: „Proprietarul hotelului, aflând de la sotia lui cu preocupari literare ca sunt vaduva unui scriitor celebru, îmi spune «madame Tolstoi». Nu protestez. A vrut sa-mi faca cunostinta cu nu stiu ce scriitor englez, dar eu n-am chef sa cunosc niste pigmei, iar pe Shakespeare n-o sa mi-l prezinte“.
Între ei, imperialistii: Dostoievski, Shakespeare, Tolstoi…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper