Exercitii de travesti

Un articol de RITA CHIRIAN

Poezia lui Sorin Despot pare cea a unui haituit care, in rarele rastimpuri de ragaz, face, gafait, notatii. Pe un colt patat de ziar, eventual, sau pe eticheta policroma a unei conserve, daca nu a unei sticle de bere. De aici, doua posibile determinari: fulguranta, flash constatativ, memorabil, dar si scriitura chinuita, suspendare si ponoseala a versului care se straduieste in cele din urma sa-si dea cuminte cu palma peste tesatura, numai ca sa arate cat de cat acceptabil. Fulger, dar si trasnet, intr-o poezie nesigura. Insa, una peste alta, poezie.
Volumul sau de debut, „Apasa“ (Cartea Romaneasca, 2010), este o culegere inegala, deloc anosta si care acopera suficiente octave, de la notele surprinzator de joase pana la cele inalte. El practica o poezie a spoielii urbane si occidentaloide si a alienarii, izbutind acolo unde nu-i este teama sa fie original si ratand acolo unde se imprumuta de maruntis stilistic.
Un moderat excesiv
Lui Sorin Despot nu-i vine bine atitudinea extrema. El nu molesteaza prin cuvant, nu striga si nu demonizeaza. Alege de cele mai multe ori sa constate cu un fel de bonomie mereu egala cu ea insasi. Daca insurgenta lui ramane de plan secund, altfel decat se petrece indeobste in poezia unui debutant, nici antonimul ei nu i se muleaza perfect. Atunci cand incearca gamele ironiei si ale ludicului, Sorin Despot esueaza tocmai fiindca uneori isi clateste versurile intr-o sensibilitate (n-as indrazni sa o numesc feminina si fluida) cu care poezia lui nu are, asa cum arata ea in secventele ei superioare, nimic in comun. De aceea, constructul sau rezista acolo unde nu ii este permis accesul afectului, inmuierii sarcastice ori desantarii de soap opera; altfel spus, in straturile in care recurge la anonimizare, la standardizare, la cliseizare, unde isi raceste voluntar discursul, il ingheata si-l abreviaza pana la dimensiunile si muchiile ascutite ale sloganului. Exaltarea fiindu-i improprie, Despot extrage sens din fragmentarea realului si din catalogarea eficienta a reziduurilor lui. Or, semnele arata ca acesta va fi parcursul sau ulterior, poate chiar in linia tragica si masculina a Elenei Vladareanu din „Spatiu privat“.
Excesivitatea lui Sorin Despot este, mai degraba, toleranta fata de vortexul sintagmatic, de altfel firesc in cazul unui volum de inceput. Segmentele sale neutre si coerente sunt, poate, cele mai putin elaborate, in sensul captarii fara filtru constient si, implicit, mistificator a tot ceea ce inseamna stimul extern. Abia in interstitiile de knowledge in literature, autenticitatea dispare si ingaduie concomitent patrunderea unei narativitati monotone, a unei traumatologii disolute, corupte prin frecventare asidua. Unde experimenteaza cu substantele grele ale farmaciei neoexpresioniste, amestecand cam la intamplare gesturile ample, tragedia si melodrama, efectul este de asemenea nul, fiindca toata aceasta coloratura violenta ar reclama o unitate de viziune, altminteri absenta in textele lui Despot, cadentate dupa o muzica interna, noua necunoscuta. Intr-un text care se construieste cu o relativa maturitate (citeste: siguranta) literara, tocmai succesiunea muzicala (dar o muzica de sample-uri) a varstelor lirice il mentine conectat pe cititor, desi pe alocuri acuitatea lui se transforma in pura detectivistica a brandului tras pe furis in captuseala. Manierismele, vocile de incercare, usor de identificat, fie ca este vorba despre poezia dezabuzarii a lui Dan Sociu, de apocalipticul hiperbolic si contagios al lui Octavian Soviany sau de tranzitivitatea de vacuum diaristic a unui Andrei Dobos, sunt curand infrante si lasa la iveala un poet potential, pentru care glaciatiunea interioara careia i se abandoneaza va putea sa descopere, atunci cand va avea destul curaj, greenland-uri. Deocamdata, Sorin Despot tatoneaza si, altfel, se transforma intr-un arhitect nu al propriei ratari (daca e sa utilizez o parafraza a versurilor lui), ci, cerebral, al propriei tradari.
Backing vocalist
Estet cand isi erotizeaza discursul, sec si acid cand sufera stupefactii sociomorfe, de un inefabil palid si cald atunci cand se lasa induiosat, pe Sorin Despot il poti lesne asimila frecventei mediane a lui Claudiu Komartin din „Circul domestic“. Nefericita posibilitate de a recurge constant la un antecesor nu este menita acum a-i de-valoriza poezia, ci, cred, are functia de a-i trasa granitele vecinatatilor, intre care nu face inca joc distinctiv. Cu toate acestea, abilitatea de a manipula si de a-si asuma, in spatiul stramt al unui volum unic, o suma de tendinte, de motive sau de tipare retorice, pe care le reintegreaza, dupa o sumara digestie, cu dezinvoltura, dar nu cu necunoastere in circuit, lasa sa se intrevada o poezie curata, in care se va instapani devreme o singuratate inviolabila sau o alienare fara leac, prozaice pana la os si radiografiate intr-un discurs esentializat si minimal. Aglomerata si colonizata inca, literatura lui Sorin Despot are suficienta vreme, dincolo de acest intro, sa creasca.
Mai mult decat atat, miza mea ar merge pe practica lui Despot de a nu-si defini, poate deliberat, poate ca simplu exercitiu, emitatorul. Se prea poate ca retorica lui sa exploateze o mitologie personala, insa divagatiile sale nu sunt autobiografice, ci transpersonale. As retine masca feminina pe care o foloseste din cand in cand, dintr-o predilectie a travestiului launtric care are de-a face in primul rand cu schizoidismul intrinsec al literaturii. Cum isi incearca mereu amplitudinea stilistica, la fel procedeaza Sorin Despot si in ceea ce priveste violul identitar, maniera care vine dintr-o continua si fatisa pofta de a hasura harti: „18 august 1991/ bunica mea cumpara halate margele/ dintr-o consignatie de la obor cand/ inima ei a incetat sa bata/ ochii reci ai bunicii inca fixau/ o pereche de ciorapi lycra/ in strada oamenii treceau/ sacosele pe partea stanga cand/ rasuflarea rece a comunismului/ le ridica parul pe ceafa/ maica-mea zambea tamp/ la gandul ca ma nasc/ libera“ („rosu (m-a chemat intr-un colt si mi-a spus:)“).
Nu stiu daca salturile valorice ale lui Sorin Despot se datoreaza exclusiv mimarilor de stil. Nici nu este atat de important. Certa ramane predispozitia poeziei sale de a se schita o lista anamnetica a  vidului contemporan, in care totul este fals, simulacru, retorica fada, artificiu. De aici vin plusurile volumului: din aceasta intuitie cinica a isteriei generalizate si a pasivitatii care amputeaza. Intuitie care nu-l revolta, nu-l starneste, ci una care il indeamna la contemplativitate. Nu halucinatie, ci catatonie. Intuitie a inutilitatii oricarui gest salvator si a oricarei iesiri, poezia lui Despot este insemnarea din urma, neterminata, asadar nerevizuita, a unui sinucigas lucid si bland intr-o colonie de fanatizati: „cine stie de unde am plecat sau/ unde trebuia sa ajungem nimeni/ nu cere mult in final iar astazi/ ma aflu pe strada verona cu palmele/ transpirate cu un balans idiot/ de pe calcaie pe varfuri ochii ei/ ca o mana intinsa varsa intre noi/ bomboane de ciocolata amara// cine stie daca ne putem bucura/ maine de eschiva brutala din/ fata caderii daca din bomboanele/ plesnite de soare rasar margaretele/ noi ne taram pe coate prin iarba/ ca doi copii adevarati cand/ intr-o vara nebuna din cismelele de/ pe strada verona a inceput sa curga limonada“ („poem cu noi pe verona“).
„Apasa“ nu este un volum perfect. Nu avea cum sa fie. El, debutul, reitereaza o promisiune. Una care, in cazul lui Despot, trebuie cu orice pret tinuta.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper