Două sute de lei

Un articol de ALFRED BULAI

Acum aproape douazeci si unu de ani, la inceputul marii telenovele a Revolutiei, Ceausescu, de la balconul Comitetului Central, in momentul in care a simtit tulburarile din piata a promis spontan o majorare semnificativa a tuturor salariilor. Mai exact, doua sute de lei trebuiau sa fie adaugate la retributie. Retributie, pentru ca se desfiintasera impozitele cu niste ani inainte si, cu acea ocazie, fusesera rebotezate salariile.
Gestul lui Ceausescu era unul al disperarii, o disperare legata de faptul ca, pentru prima data intr-o cariera de un sfert de secol, simtea multimile ostile si avea, probabil, cumplitul sentiment ca un castel de carti de joc se clatina serios. Banuia ca turbulentele nu erau unele tocmai spontane, in orice caz, insa, cei din piata si, mai ales, cei din fata televizoarelor nu aveau nicio idee despre ce anume se intampla. In disperarea acelui moment, pe care l-am revazut cu totii de sute de ori in aceste doua decenii, Ceusescu s-a gandit sa ne creasca veniturile cu doua sute de lei. Nu erau chiar putini bani pe atunci, dar era clar pentru oricine ca gestul sau era unul de moment, era semnul unei sperieturi de moarte.
Multimea din piata a aplaudat frenetic desi multi, in gand, au injurat birjareste, nu pentru ca nu l-ar fi crezut, deoarece  nimeni nu se indoia ca masura aceea nu ar fi fost pusa  in practica, ci pentru ca ea venea mult prea tarziu.
Uralele au fost inabusite repede de tot felul de zgomote, care nu erau ale celor din piata, si de miscari generate de un grup de anonimi, care anonimi au ramas de-a pururi. Toata constructia puterii de la Bucuresti incepea sa cada in acel moment si doar a doua zi Ceausescu debarca undeva intr-un lan de porumb, uitat de cele vreo cinci, sase sau sapte servicii de protectie ale securitatii care il aparau, chipurile, permanent.
De ce v-am readus aminte de aceasta poveste? Pentru ca, din punctul meu de vedere, ea a ramas defintorie in matricea noastra politica si culturala si nu pare, dupa doua decenii, ca am putea sa scapam din ea. La o scara temporala mai mica, traim astazi momente uluitor de asemanatoare. In primul rand, dupa o perioada de autentica prosperitate, cat a fost ea, dar a fost, de vreo sapte-opt ani, a venit o epoca de dezastru, de penurie si de nebunie, care seamana cu anii teribili ai deceniului noua. Diferenta este ca atunci aveam bani, dar era greu sa avem mare lucru de cumparat cu ei, astazi ar mai fi de cumparat cate ceva, dar lipsa banilor ii face pe cei mai multi sa traiasca mai rau chiar decat atunci.
Unii s-ar putea sa ma contrazica, si sa spuna ca doar cativa sunt mai saraci, sau ca doar traim vremuri de criza si ca, oricum, astazi avem ceva mult mai important, libertatea. Faptul ca acum suntem liberi, ca acum putem critica pe oricine, iata, chiar pe Presedinte, a fost des invocat in toti acesti ani ca o contrapondere la penurie si saracie. Imi pare rau ca trebuie sa fiu nepopular si sa spun ca aceasta teza este falsa, daca ne propunem sa o analizam mai atent.
Experientele publice, cu atat mai mult cele din ultima vreme, ne arata ca avem cu adevarat dreptul sa criticam, sa ne spunem opiniile, oricat de ciudate ar fi ele. Problema este ca acum, fata de atunci, nu mai doare pe nimeni de ce spunem noi. Nu ma refer doar la noi, umilii cetateni, ci la toti cei care au o constiinta civica, jurnalisti, politicieni, lideri sindicali sau personalitati culturale ce vorbesc astazi de unii singuri fara sa doara pe nimeni de nimic. Liberatea de a critica am tradus-o, in ultimii ani in Romania, dintr-un drept fundamental intr-o simpla terapie defulatorie, in care nu avem decat privilegiul de a ne mai racori cat de cat.

Pe atunci, in fata unui dezastru pe care il credeam a fi cel mai mare posibil, inselandu-ne amarnic, noi, cei nemultumiti, din piata sau de la televizor, am primit doua sute de lei. Nu am mai apucat sa-i luam pentru ca l-am dat jos pe Ceausescu, cel putin asta credeam noi, in naivitatea noastra. Actualii guvernanti, dupa ce au taiat in carne vie si au reusit sa faca in doar doi ani raul pe care Ceausescu il reusise in vreo cinsprezece ani, vin in fata noastra si ne propun alte doua sute de lei (sa se inteleaga bine ca este o metafora, pentru ca, in fapt, se ofera mult mai putin).
Intr-un gen de disperare a unei situatii care pare fara iesire si fara repere, Guvernul ne propune, o posibilitate deocamdata, si anume aceea de a se mari un pic unele salarii, in special cele mici. Daca luam in calcul si inflatia care se va acentua acum la sfarsitul anului, vom realiza rapid ca aceste mariri firave reprezinta, de fapt, mult mai putin decat cele doua sute de lei ai lui Ceausescu.
Exista, trebuie sa ii dau totusi Cezarului ce ii apartine, o mare deosebire intre actualii guvernanti si Ceausescu. Ceausescu era om serios. Chiar nu il banuiam ca nu si-ar tine promisiunea sa dea banii aia. Despre actualii politicieni, trebuie sa fii cumva foarte tanar, sau cumva romantic, ca sa folosesc un cuvant frumos, pentru a crede ca se vor tine de cuvant, indiferent despre ce ar fi vorba. A doua diferenta este ca pe atunci, cand protestam, comunistii ne luau in seama, si asta nu doar in decembrie a89. Este drept ca ne asumam riscuri mari, ca studenti, ca profesori, scriitori, medici sau ca simpli cetateni, dar exista o reactie si chiar conta pentru ceilalti, ca si pentru autoritati, ceea ce faceam. Daca stau bine sa ma gandesc, chiar si faptul ca ma urmarea securitatea ca student ma facea cumva important, din punct de vedere civic. Dilema mea actuala este ca nu stiu daca noua securitate ma urmareste, nici nu cred ca e cine stie ce capabila sa urmareasca pe cineva, dar ceea ce stiu sigur este ca astazi chiar nu prea conteaza ce spui, unde spui si cui spui si ma intreb atunci: cand eram eu, ca un umil intelectual, mai important?
Traim, dragii mei cititori, intr-un univers ciclic, intr-o lume aflata intr-o spirala care se destrama in neant, care si-a inghitit orizontul, traim intr-un univers in care nu putem depasi conditia mizera a incapacitatii de a ne dezvolta, intr-o lume in care fatarnicia, duplicitatea si lipsa de profesionalism par jaloane ale conducatorilor nostri, o lume in care cei multi sunt obedienti si cuminti si stau in bancuta lor gandindu-se la cum pot sa se descurce ei in detrimentul oricui altcuiva, o lume care a cultivat si atunci, si acum falsi intelectuali si false repere morale, este drept, parca acum cu mult mai multi, traim intr-o lume in care definitia viitorului pare sa fie tot cea care ni-l descrie pe micul om negru care ne bate la usa.
In aceasta lume circulara, noi traim cu speranta ca altii vor schimba lucrurile, ca altii, in niciun caz noi, vor scrie o noua pagina de istorie. Dar acest lucru nu se intampla atunci cand noi am dori, ci doar si numai doar, cand si daca cineva va avea un inters in a pune in scena o telenovela cat de cat spectaculoasa.
In aceste conditii, stau si ma intreb: de ce naiba nu am aceptat cele doua sute ale lui Ceausescu?

2 comentarii pentru “Două sute de lei”

  1. octombrie 21, 2010 la 11:50 pm

    „stau si ma intreb: de ce naiba nu am aceptat cele doua sute ale lui Ceausescu?”
    …pentru ca nu era nimic de cumparat cu ele…

  2. octombrie 26, 2010 la 12:18 am

    Excelent sris si dureros de real !
    Felicitari sincere (stiu ca nu tin de foame dar fac bine la suflet…)

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper