Digital art. Lumea. Artistul

Un articol de NICOLAE MACOVEI


Imaginea digitala nu e decât un alt mijloc prin care omul investigheaza realitatea si o propune dialogului. Alaturi si împreuna cu celelalte mijloace „traditionale“.

Lasând deoparte nota de insolit pe care o poate avea imaginea digitala bi- ori tridimensionala nu e greu de observat ca prezentul lumii este expus unui asalt „fierbinte“, cum ar spune Marshall McLuhan, al „imaginii“ si al „spectacolului“. De fapt, al informalului, al vulgarului, al barbarului si, desigur, chiar al urâtului, dar nu în sensul filosofic conferit de estetica. Este vorba pur si simplu de exhibarea si de impunerea non-valorilor si a entropiei ca repere definitorii în viata sociala si privata. Un „spectacol“ în care valorile culturale consacrate se afla într-un soi de competitie stranie si nefireasca cu non-valorile si cu spatiul informal ce a pulsat si pulseaza mereu la marginea culturii, subminându-i forta educativa si de organizare. „Pulseaza“, ca sa spunem asa, doar pentru a se expune pe sine si pentru a manipula tot ceea ce atinge dupa un soi de „inginerie“ a interesului si a profitului maxim, „obiective“ apte în schimb sa goleasca de orice continut nobil fiinta individuala si de orice ordine democrata viata sociala. În acelasi timp combinatia tot mai ambigua dintre cuvânt si imagine, dintre ratiune si emotie au împins limitele cunoasterii si ale artei dincolo de orice comoditate si cutume – fara a mai pomeni nimic despre derutantul vârtej istoric si socio-economic ce bântuie constant si energic pe toate meridianele. Vagul, incertitudinea, imposibilitatea gasirii unor concepte necontradictorii ori a „linistii“ încrederii, ofera energie functionarii unei istorii în care sensul lucrurilor si al ideilor, chiar al existentei, devine aporetic, antinomic, nesatisfacator ori chiar apocaliptic si predispus violentei. În acest context înfloreste simbiotic si se consuma pe nemestecate stiinta si credinta, binele si raul, frumosul si urâtul, sublimul si ridicolul, iubirea si ura, fara a mai pomeni nimic despre nesiguranta si despre fragilitatea funciara a fiintei umane. Astfel, omul pare a fi mai singur ca oricând si, în acelasi timp, mai dependent de celalalt decât niciodata. Nu este neobisnuit sa te întrebi daca nu avem de-a face, pe de o parte, cu o criza accelerata de crestere iar, pe de alta parte, cu un inexorabil proces de disolutie. Sau, poate, de ce nu, ambele tendinte coexista si se desfasoara într-o frenezie emotionala contondenta, ce ne forteaza continuu sa suportam, eventual cu responsabilitate si toleranta, atât propria noastra individualitate cât si presiunea, uneori imposibila sau înspaimântatoare, a celorlalti. Altfel spus, prezentul fiecaruia dintre noi si a lumii în ansamblul ei nu-i decât rezultatul normal al unei consubstantialitati unind ambele procese.
Artistul, evident, nu numai ca respira aceasta atmosfera, dar îsi asuma si bucuria riguroasa de a-si comunica estetic subiectivitatea prin care percepe si rationalizeaza universul. Artistul, oricum am privi lucrurile, este un ordonator – unic în felul lui. De altfel, toate activitatile umane asa-zis „productive“ sunt tot mai dispuse sa se lase impregnate de principiile esteticii, ale artei. Evident, nici una nu are ca scop doar sinteza completa dintre emotie si gândire, dintre ordine si unicitate, dintre cautare si raspuns, dintre sens si mister, asa cum îsi propun arta si artistul. În fond, artistul este ordonator nu al ideilor, chiar daca nu exista opera de arta fara idei, nu al emotiei, chiar daca nu poate exista opera de arta fara emotie, ci al unitatii lor, al sintezei lor fascinante si instantanee ca impact comunicational.
Arta este vârful de ac prin care lumea tâsneste vie, unica si inimitabila din sufletul unui om în sufletul altui om (daca omul are vreun suflet). Astfel, imaginea „digital art“ nu are cum sa capete alte sensuri si rosturi decât cele ale artei dintotdeauna. În pofida faptului ca „tehnica“ pe care o pune în joc este de o contemporaneitate mereu in progress. De altfel, nici o „tehnica“ folosita de artisti de-a lungul timpului nu a avut alt scop decât potentarea operei de arta. Dincolo de „tehnica“ nu se afla decât creativitatea, umilinta si ambitia, nelinistea si munca fara preget a artistului cu sine, sansa de a fi artist sau ratarea de a fi artist.
În acelasi timp, exista, indiscutabil un paradox al artistului si al artei. Daca arta are un sens în afara de cel al „frumosului“, acesta nu poate fi decât cel al descoperirii si al aducerii în vazul/ în auzul celorlalti a emotiei si a gândurilor „bine temperate“, facând din noi o altfel de fiinta decât cea elaborata de biologie sau de economie. De aceea, mereu deschise întrebarilor „cine suntem?“, „cum suntem?“, granitele artei par nelimitate. Aici, de fapt, încape tot ceea ce ne face sa fim ceea ce suntem ori credem ca suntem: si trup si gând si trecut si viitor si fapta si vis si durere si bucurie, corp al sufletului si suflet al corpului; fiinte unice si, în acelasi timp, neputând trai decât împreuna cu ceilalti semenii de-ai nostri, iubindu-ne sau urându-ne, solidari sau solitari, bogati ori saraci, plapânzi ori ucigasi, prosti ori geniali, toleranti ori fundamentalisti.
Artistul, din aceasta pricina, nici nu este artist întotdeauna si nici arta nu poate spune mereu ceea ce vrea sa spuna. Experienta umana a artistului este ceva mai bogat decât poate el sa cuprinda, sa înteleaga si sa descrie. Oricum, artistul este în acelasi timp mai mult decât pare a fi un alt semen de-al sau, dar, fatal, mereu mai putin decât ar vrea si ar crede el ca este. Acest paradox al artistului îl determina sa fie în acelasi timp fermecator si ridicol, încrezut si umil, iubit si periculos.
Cum se spune: cultura este ceea ce ramâne dupa ceea ce ai uitat. Iar arta sau mestesugul artistului este comunicarea jocului mitologic al omului cu sine.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper