Despre videocratie

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Prin intermediul televiziunii, politica da navala în casele oamenilor, invadeaza si cotropeste. Tentativele de împotrivire au mici sanse de izbânda, fascinatia micului ecran este irezistibila. Persoane din medii fara nicio preocupare anterioara pentru treburile statului, indiferent de vârsta sau sex, se abandoneaza hipnozei mediatice. Pe plan mare, social, coroziunea depersonalizarii macina instinctul civic. Lumea nu pare, ci este manipulata politic. Carierele politice, mai ales cele de vârf din ierarhia statului, se fac prin intermediul si cu ajutorul unei uriase amalgamari a valorilor cu nimicnicia. Televiziunea are o mare contributie si o mare responsabilitate la aceasta farsa.

Olivier Duhamel, profesor francez de drept si de stiinte politice, numeste tehnica de conducere si manipulare politica prin mass-media, mai ales prin televiziune, „videocratie“. Analiza lui porneste de la ceea ce se întâmpla în Franta în zilele noastre, tinta preferata fiind presedintele Sarkozy si echipa lui de guvernare. Nu sunt motive sa fie suspectat ca recurge în judecata lui de pe pozitia de opozant ideologic. Profesorul constata si constatarile lui sunt valabile si în alte medii politice. El însusi nu se rezuma la urmarirea fenomenului numai în Franta, ci simte nevoia unei priviri generale si a unor conexiuni.
Conceptul de videocratie s-a nascut din constatarea ca omul politic modern se foloseste tot mai mult de mass-media pentru a-si apropia si apoi pentru a exercita puterea politica. Machiavellismul nu moare, schimba numai razboiul sau saloanele cu sticla televizorului. Tehnicile de exercitare si, ceea ce intereseaza aici, de mascare a vicierii puterii sunt multe, nu au aparut azi si nici nu vor sfârsi mâine. Televiziunea a fost exploatata de factorul politic pentru forta ei uriasa prin  care mijloceste informatia. ,,Traim un timp în care, din cauza globalizarii si a videocratiei, functioneaza strategia de personalizare excesiva a puterii si a populismului xenofob“ afirma Olivier Duhamel („Le Monde“, la 25 septembrie).
Videocratia a aparut în Statele Unite. Nu trebuie înteleasa aceasta remarca, deocamdata, ca un blam. Profesorul francez retine doua modele de putere. Unul ierarhic care dezvolta pe verticala exercitiul politic: cel care  aspira sa devina om de stat angajeaza un dialog democratic cu poporul în intentia de a-i arata drumul; în aceasta matca, mass-media are înca un rol constructiv. Al doilea, numit empatic, desfasoara energii pe orizontala si-i permite conducatorului  ,,sa intre în armonie completa cu epoca noastra a retelelor“, adica a combinatiilor care, întelegem, nu mai au prea multe puncte comune cu democratia. În primul model, care astazi nu mai functioneaza, s-ar înscrie Pierre Mendès France si, cu mai putina puritate, generalul de Gaulle, Valéry Giscard d’Estaing si Fr. Mitterrand. Al doilea model, postmodernist, este ilustrat de prestatiile politice ale unora ca Silvio Berlusconi sau Nicolàs Sarkozy. Ultimul foloseste excesiv efectele si avantajele televiziunii si distorsioneaza exercitiul politic pâna la dezavantajele populismului: ,,Vreau sa fac totul pentru voi“, repeta Sarkozy si Duhamel constata dezamagit ca nu face nimic, de fapt. Cred ca merita sa ne oprim putin la ceea ce îl dezamageste pentru ca profesorul parca nu vorbeste numai de actualul presedinte al Frantei. ,,La început, apreciam faptul ca avem un astfel de presedinte în tara noastra  de secole stânjenita de conventii. Dar el a împins atitudinea lui în ridicol, în exhibition people care este contrar empatiei. Daca stapânesti bine videocratia poti sa combini interesele poporului cu cele ale unei conduceri empatice. Barack Obama stie sa faca acest lucru si sa-l controleze. Nicolas Sarcozy nu-l controleaza. Din când în când, i se aduce aminte ca trebuie sa reintre în pielea ,,presedintelui“, sa se ,,reprezidentializeze“;  o face si apoi se contrazice. În Statele Unite gasim, spune francezul cu ceva ranchiuna, sursele si practicantii cei mai bine ,,recompensati“ de tehnica folosirii controlate a televiziunii. Tot acolo s-a vazut ca, pentru atingerea scopului urmarit, folosirea televiziunii care pune în vitrina protagonistii, arata când si cât de gol este regele. Din categoria consecintelor care îi arata nocivitatea sa retinem macar doua. Prima: în loc sa înlature, atrage degradarea discursului politic. A doua: ,,expunerea“ nu descurajeaza ci, printr-o actiune perversa, sapa agresiv la temeliile democratiei si antreneaza alterarea institutiilor statului. ,,Era ecranului accentueaza dramatic cretinizarea factorului politic; prezidentializarea (un alt termen lansat de Duhamel) unui anumit numar de institutii este factorul agravant; aceasta, videocratia adica, a început cu Ronald Reagan, a trecut o etapa cu Bill Clinton si Tony Blair si a fost adusa la un punct incandescent, uneori plin de ridicol, dar si de eficacitate, de catre Silvio Berlusconi si Nicolas Sarkozy“. Când avantajele videocratiei au fost evidente în SUA, Europa nu a întârziat sa o importe. Reprosul adus lui Sarkozy de catre Duhamel, ma opresc numai la acesta, este ca presedintele francez a pierdut ocazia de a-si pune calitatile – unele mari – în  evidenta. ,,El a ratat desacralizarea controlata a functiei prezidentiale. Si constructia unui nou discurs politic. Acesta nu cere un limbaj tehnic, ci presupune simplitate si  profunzime. El a substituit simplitatea si profunzimea cu legitimarea vulgaritatii si a injuriei. Si acestea contamineaza“. Pe acest fond, presedintele francez ar fi avansat pe calea populismului politic fara sa-i sesizeze capcanele. La capatul unei etape de exercitare a puterii, omul politic devine inevitabil impopular. ,,Chestiunea care se pune este: cum se recâstiga popularitatea? În Franta, sustine Duhamel, avem doua cazuri, doua exemple: François  Mitterrand si Jacques Chirac. Este adevarat ca ei au fost ajutati sa-si recâstige popularitatea de coabitare (cu un guvern format din opozitie, n.m.) care a disparut (sub Sarkozy, n.m.), dar nu numai de aceasta. Care a fost factorul principal pe care cei doi au stiut sa-l foloseasca? Timpul!“.  Sarkozy a facut, pretinde Duhamel, exact pe dos. La sfârsitul lui iulie, a luat un viraj periculos spre extrema dreapta prin stigmatizarea unei populatii de origine straina (se refera la expulzarea tiganilor din România si Bulgaria, n.m.) pentru ca în septembrie, la ONU, sa ia virajul spre stânga. Profesorul francez recurge la alte date care pot releva forta  mass-media, a televiziunii în principal, pentru cucerirea si exercitarea puterii politice în state cu democratie veche si consolidata. Citind, constat ca videocratia are destule pacate si putine merite. Preocupat si dezamagit de ce se întâmpla în Franta, el ,,nedreptateste“ un pic statele din Europa de Est unde videocratia face ravagii înca si mai mari. De ani buni, televiziunea a fost transformata în România, de ex., în cabinet prezidential sau guvernamental si înca si mai abitir în Parlament. Românii sunt condusi nu prin legi drepte, ci prin discursuri la televiziune. Am ramas si aici originali, caci la autohtonizarea videocratiei am avut grija sa-i preluam viciile mai mult, si mai putin virtutile, atâtea câte poate avea. Mircea Dinescu s-a dovedit bun profet când a lansat, pe la mijlocul lui 1990, butada care suna chiar asa: am compromis noi comunismul, nu va fie teama, vom compromite si capitalismul! Sper ca poetul sa-si mai aduca aminte de aceste vorbe.
Îmi îngadui câteva remarci.
În România, nivelul aberant de intoleranta politica face astazi neacceptabila ideea coabitarii, cea despre care vorbea Duhamel ca fiind folosita  în Franta în mandatele presedintilor Mitterrand si Chirac, unul de stânga, altul de dreapta, pentru guvernarea Frantei. Coabitarea nu este un moft strategic ci un reflex al civilizatiei si o necesitate a democratiei atunci când fortele puterii si cele ale opozitiei intra într-un relativ echilibru. Apoi, Timpul de care s-au folosit aceeasi presedinti,  nu pare sa aiba nici o valoare la politicienii români orbiti de obtinerea puterii prin orice mijloace, inclusiv cele care viciaza ocult rezultatele alegerilor, dar în nici un caz  prin pregatirea cu rabdare, în timp, a succesului.
Folosita într-un mediu democratic, forta videocratiei poate fi canalizata pozitiv. Conditia ar fi ca în acel mediu cultura politica sa fie si suficienta si puternica. Astfel, forta televiziunii poate fi pusa sub un oarecare control si efectele ei pot fi limitate; pericolele derapajelor în conducerea politica pot fi chiar neutralizate. Videocratia face ravagii mai mari în statele cu sisteme democratice fragile, România fiind unul dintre acestea. Este adevarat ca a fost inventata în Occident, dar acolo ea este înca un produs de rafinament politic, ramânând posibilitatea ca malignitatea ei, descoperita si relevata, sa fie îngradita. Într-un mediu marcat de primitivism politic, nocivitatea televiziunii se constata în calitatea democratiei. Românii au fost supusi unui draconic program propagandistic prin televiziunea nationala care a slujit aberantul cult al lui Ceausescu, au devenit cobai ai televiziunii internationale în timpul a ceea ce unii înca mai numesc ,,revolutia din decembrie din 1989“, au fost victimizati fara scrupule de televiziunea internationala pe vremea evenimentelor de la Tg. Mures, au suportat o manipulare aberanta în timpul  mineriadelor, iar astazi s-au trezit, tot fara voia lor, victime ale minciunii politice servita cotidian prin micul ecran. Ajunsi într-o functie de stat, oamenii politici au tentatia sa se considere deasupra legii sau se asaza ei însisi temeinic deasupra ei în speranta ca nimic nu li se poate întâmpla. Batalia mare se da pentru umbrela imunitatii, mai ales a celei penale, care se dobândeste prin ocuparea dregatoriilor în stat. Cele mai vizate sunt fotoliile prezidentiale, parlamentare, guvernamentale si ale administratiei de stat în teritorii. De aici si batalia oarba pentru ocuparea acestora. Într-un stat ca România, în care coruptia nu mai are nicio posibilitate de a fi înfrânata, intrarea în Parlament arunca partidele politice în cel mai dezgustator razboi. Discursul politic, daca se poate numi discurs, se degradeaza pâna la abjectie. De douazeci de ani, alegerile au demonstrat constant ca putini români îsi pun întrebarea daca cei care intra în politica, adica cei pe care sunt chemati sa-i voteze,  sunt facuti pentru o responsabilitate atât de mare precum cea de a conduce treburile în stat. Lipsa culturii politice face ravagii de la alegator la ales. Nemultumirile apar de îndata ce toiul de posirca sau punga de malai expirat s-au terminat, iar sepcuta de cârpa ordinara inscriptionata cu siglele unui partid nici nu a apucat sa se rupa. Abia atunci cel ce pune stampila în cabina cum i se spune la crâsma sau cum îl sfatuieste doamna învatatoare, care a bagat discret în poseta un milion, îsi aduce aminte ca dregatorul ales de el l-a trisat. Numai ca escrocheria lovise la momentul potrivit. Timpul arata ca triseria alegatorului este la fel de vinovata ca si farsa cumpararii votului si ca ambele conduc la discreditarea Puterii. Ceea ce noi, românii, constatam în fiecare zi.
Dupa 1989, România a parcurs, fara nicio modificare, traseul fostelor colonii africane prabusite si mai mult în mizerie de coruptia clasei politice bastinase care au preluat puterea, clasa cu mult mai feroce decât colonizatorii de pâna atunci. În fostele colonii, coruptia politica a facut ca, în mai bine de o jumatate de secol cât a trecut de la preluarea în propriile mâini a bogatiilor statelor lor, conducatorii bastinasi  sa se dovedeasca incapabili sa scoata din  saracie popoarele lor. Coruptia a ruinat totul. Niciun program de dezvoltare, sustinut pe plan politic de ONU si pe plan material de unele dintre statele dezvoltate, nu a dat rezultate.
Evolutiile din România de azi sunt trase la indigo dupa acest model. Marturisesc, notele de mai sus sunt hranite de amaraciunea pe care o consuma românii neputinciosi în fata spectacolului politic din tara. Vulgaritatea si agresivitatea si-au atins de mult limitele iar convingerea natiei noastre, ca leac nu exista, s-a consolidat. Si, totusi, cine urmareste fenomenul exercitiului politic în lume constata ca exista destule leacuri pentru corectarea erorilor de comportament. Primul si cel mai eficient este aplicarea legii. Ceea ce presupune ca tara sa nu mai fie condusa prin televiziune.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper