De unde vii tu?

Un articol de N. Georgescu

Reducerea apostrofului la trasurica de unire s-a operat constant si evolutiv în poezia lui Eminescu si în general în editarea scriitorilor români clasici. Am avut ocazia sa vad, în vara aceasta, subiectele de examen la limba româna facute de regretatul profesor Theodor Hristea pentru Facultatea de Drept (examenul de prin anul 2002; ar fi trebuit sa „ma inspir“, ca sa zic asa, din aceste subiecte ca sa creez si eu unul pe masura; desigur ca am refuzat: este munca de un an de zile a d-lui profesor, dânsul asta face din toamna pâna în vara, subiecte pentru candidatii urmatori la Drept). Ei bine, la câteva citate din I. L. Caragiale pune o nota atentionând ca au fost luate din editia Cioculescu-Zarifopol care, atentie!, „respecta ortografia autorului“. Într-adevar, editiile actuale respecta ortografia Academiei Române, nu pe a autorilor.
Pe scurt, iata despre ce este vorba. În timpul lui Eminescu se foloseau doua feluri de apostrof, apropiat sau distantat. Eminescu foloseste adesea si un al treilea apostrof, mediu (pe care l-am gasit si la alti scriitori, de pilda la Vlahuta). Era un stil, o modalitate general acceptata de a scrie; numai ca la Eminescu formele care necesita apostrof sunt foarte numeroase comparativ cu alti poeti. Nici n-ar fi putut sa creeze atâtea ritmuri noi, atâtea „clauzule“, „deschideri“ etc. – daca nu folosea toate posibilitatile grafice pe care i le ofera scrierea. Apostroful cu blanc (pauza de o litera) si apostroful fara blanc devin, mânuite de Eminescu, adevarate „notatii muzicale“, au oarecum rolul diezului si bemolului în muzica, indicând accentul în vers, lungirea unei vocale, scurtarea ei – dar si aspectul perfectiv sau imperativ al verbelor. Exemple sunt destule, si vom oferi. Vrem sa mai aducem în discutie un element. Înca din tinerete poetul a tradus, pentru prietenii sai, actorii, „Arta reprezentarii dramatice“ de Enric Theodor Rötscher, un tratat celebru în epoca ce-l învata pe actor declamatia în contextul filologic al operei, adica în hermeneutica ei. Ca sa stii ce si cum sa accentuezi, trebuie sa patrunzi în intimitatea textului, sa vezi bine, dar bine de tot, ce vrea autorul si cum poti, ca actor, sa scoti toate efectele posibile dintr-un text. Nu stim daca acest manuscris eminescian a circulat printre actori, dar poetul reia de mai multe ori, în articolele sale de ziar, idei de Rötscher. Iata, de pilda, în aceasta cronica dramatica din „Curierul de Iasi“, 4 iulie 1876:
„Ca sa ne lamurim mai bine, vom stabili mai întâi ca afara de accentul gramatical, pe care se-ntelege ca nu-l poate gresi un român, exista acea parte intentionala a vorbirei, care se numeste c-un cuvânt tehnic accent logic. Sa luam de exemplu întrebarea: „De unde vii tu?“ Accentul logic poate cadea pe fiecare din cele trei vorbe: „unde“, „vii“ si „tu“, si în fiecare caz fraza va avea alt înteles. De unde vii tu (tonul pe un…). Întotdeauna la o asemenea întrebare ne vine sa ne închipuim ca exteriorul persoanei întrebate trebuie s-arate urme c-a petrecut în locuri grozave, din care a iesit ca vai de el. De unde vii tu? (Subînteles: nu te-ntreb ce gândesti, sau ce faci, ci de unde vii?) Aicea s-arata ca cel întrebat a fost într-un loc ce-i era oprit sa-l viziteze. În fine: De unde vii tu? (Subînteles: nu-mi pasa de unde au fost ceilalti, unde ai fost tu?). Întrebatorul arata înteles exclusiv pentru cel întrebat…“
Eminescu are în manuscris, tradusa înca de prin 1870, asadar cu sase ani în urma, cartea lui Rotscher – si vorbeste în cunostinta de cauza despre accent logic, accent etic si accent simbolic (greu de depistat; recomanda, într-o nota marginala, poezia „Bosforul“ de V. Alecsandri pentru accentul simbolic). El foloseste în poezia proprie aceste tipuri de accent – si apostroful este o unealta care-l ajuta sa le arate cititorilor. Prin recurgerea la cratima uniformizatoare, nu mai avem dialogul direct cu textul, autorul nu mai poate sa ne comunice intentiile sale, vointa sa asupra textului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper