Ce mai ramane cand lumea se sfarseste

Un articol de RODICA GRIGORE

Cormac McCarthy, Drumul, traducere si note de Irina Horea, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2009

Albert Camus spunea la un moment dat ca lumea e urata si rea, insa oamenii sunt cei care se fac vinovati de pacatul cel mai grav, contribuind, prin faptele lor, la sporirea cantitatii de uratenie si de rautate care ne inconjoara. Fara sa sustina deschis vreo asertiune de acest fel, romanul „Drumul“, al lui Cormac McCarthy, ii demonstreaza valabilitatea de la primele si pana la ultimele pagini. Aparut in anul 2006 si recompensat cu prestigioase premii literare (Pulitzer, James Tait Black Memorial) „The Road“ se dovedeste a fi un text mizand pe imagini dure – nu o data, crude – intr-o masura chiar mai mare decat celelalte creatii ale scriitorului, cum ar fi „Outer Dark“ (1966) sau mai cu seama trilogia compusa din „All the Pretty Horses“ (1992), „The Crossing“ (1994) si „Cities of the Plain“ (1998), dar si pe un mesaj pregnant, prin umanitate si profunzime, decat cel cuprins in „No Country for Old Men“ (2005). Fiind, in mare, povestea calatoriei pe care o fac un barbat si fiul sau (neidentificati prin vreun nume) printr-o America pustiita in urma unei catastrofe, probabil nucleare, dar asupra careia autorul nu insista si pe care nici macar nu o numeste vreodata astfel ca atare, romanul acesta descrie o atmosfera postapocaliptica, actiunea – cata este – fiind plasata in mijlocul unei lumi transformate in teritoriu predilect al unui cosmar cu adevarat universal, cu accente desprinse parca din textele biblice profetind sfarsitul lumii. Si, intr-adevar, porniti catre Sud, in incercarea de a gasi un teritoriu cu clima mai blanda, incapabili sa mai reziste inca o iarna in atmosfera inghetata a Nordului, cei doi intalnesc, pe drum, doar ramasitele lumii asa cum barbatul o cunostea – iar copilul si-o imagina doar din povestile pe care tatal sau i le spusese o vreme, povesti vorbind intotdeauna despre un timp in care inca existau pasari si flori, pe cerul adesea senin se putea vedea soarele, iar oceanul era albastru. In loc de asa ceva, insa, in calatoria lor vor intalni doar ruine, cadavre carbonizate, orase distruse, nesfarsite ploi de cenusa si un aer irespirabil, care ii obliga sa poarte mereu masti de protectie, totul petrecandu-se pe fondul unei ierni eterne si al unui ger taios, ce nu poate fi comparat cu nimic altceva.
Nascut chiar in primele nopti de dupa ce lumea fusese, practic, aruncata in aer, iar exploziile distrusesera tot ce putea fi distrus, copilul n-are amintiri despre lumea din jur asa cum era ea inainte. Iar barbatului ii vine greu, de la un moment dat incolo, sa-i tot spuna povesti despre vitejie, curaj, loialitate si bunatatea umana, cand pretutindeni misuna bandele de canibali sau raufacatorii gata sa ucida pe oricine pentru cateva haine zdrentuite. Pana si pastrarea propriilor amintiri e extrem de dificila pentru barbatul a carui sotie a ales sa se sinucida, pentru a nu mai fi martora la chinul unei calatorii careia incetase sa-i mai vada sensul, lasandu-si in urma sotul si fiul, impreuna cu un pistol cu doar doua gloante, menite, intr-o situatie limita, sa le curme chinul. Cu toate acestea, chiar si in mijlocul unui univers in care oamenii au incetat sa se mai poarte asemenea oamenilor adevarati, in care exista depozite cu fiinte umane inchise pentru a fi, ulterior, mancate de alte fiinte umane, si in care idealul suprem pare a se reduce, uneori, la visul de a dobandi o pereche de pantofi sau o farfurie cu mancare calda, barbatul nu ezita sa-si puna viata in pericol pentru a reusi sa-i transmita fiului sau semnificatia adevaratelor valori morale, refuzand sa-si accepte esecul, doar pentru a-i oferi copilului sansa (oricat de mica, dar pentru care e convins ca merita sa lupte!) de a supravietui – si, poate, de a da, astfel, lumii insasi, o viitoare oportunitate de a renaste. Scriitorul nu incearca sa explice cauzele care au provocat o asemenea catastrofa si nici sa emita consideratii morale ori pseudo-filosofice cu privire la urmarile acesteia, ci, aducand oarecum cititorului in minte unele secvente din „Imparatul mustelor“, celebrul roman al lui William Golding, se multumeste sa descrie lupta celor doi de a supravietui chiar si in aceste circumstante vitrege. De aici, in fond, si impactul emotional pe care il are chiar si lectura catorva pagini din aceasta atat de sumbra carte a lui Cormac McCarthy, fara ca autorul sa  fie vreodata sentimental, cata vreme chiar si celebra scena – cunoscuta si din ecranizarea, din anul 2009, in regia lui John Hillcoat, cu Viggo Mortensen, Robert Duvall si Charlize Theron in rolurile principale – cand cei doi, tata si fiu, gasesc, intr-un magazin devastat, ultima cutie de Coca-Cola, nu e menita sa stoarca lacrimi, ci sa exprime, fara cuvinte de prisos, ce inseamna sfarsitul lumii asa cum o cunoastem cu totii. Caci nu mai e vorba, in „Drumul“, de vreo incercare a autorului de a discuta semnificatiile multiple ale Visului american, ci despre decizia sa de a prezenta un cosmar care, se pare, a devenit de mult global – dar si de a spune cateva lucruri esentiale despre extraordinara putere a iubirii filiale, prezentata si ea intr-o viziune frusta si neta dar, deopotriva, demonstrand abilitatea lui Cormac McCarthy de a nu cadea vreodata in retorica pompoasa sau in generalizarile simplificatoare.
Situandu-se la polul opus literaturii cu tendinte estetizante, asa cum a fost ea practicata, in spatiul cultural american, de autori precum Scott Fitzgerald, Henry James sau, anterior, Nathaniel Hawthorne, McCarthy incearca, implicit, sa continue traditia stilului lui Hemingway, scuturand, parca, fiecare fraza de podoabele artistice si avand temeritatea sa abordeze o tema cu ecouri de-a dreptul biblice – dar si sa-si demonstreze capacitatea de a o trata intru totul convingator. Caci autorul isi structureaza textul in fraze scurte, uneori dispuse, pe pagina, asemenea versetelor, dialogurile dintre personaje fiind, de asemenea, condensate la maximum, nu o data cu trimiteri clare la proza de deplina maturitate a lui Samuel Beckett, barbatul si baiatul din „Drumul“ fiind profund inruditi cu protagonistii beckettieni, poate mai ales prin singuratatea pe care o impart in mijlocul unei lumi care pare a le fi mereu impotriva. McCarthy se apropie, insa, si de accentele gotice din opera unui E. A. Poe, ca si de nihilismul si accentele biblice prezente in unele din textele lui William Faulkner, desi fara complicatiile si experimentele narative ale acestuia.
Convins ca tema mortii este cea mai importanta intr-o opera literara si ca acei scriitori care au evitat-o nu reprezinta un exemplu demn de urmat, autorul „Drumului“ trateaza eterna confruntare dintre bine si rau pe fundalul unei lumi aflate, parca, in ghearele mortii – fizice sau spirituale. Este o lume in care pana si oceanul – la care cei doi vor ajunge, in cele din urma – e gri, la fel ca si tot ceea ce-i inconjoara, caci culorile mai exista doar in amintire sau in vise, desi in cele ale baiatului s-au strecurat, de suficienta vreme, umbra, teama si frigul. Dar, chiar daca, in alte scrieri ale sale, poate mai cu seama „No Country for Old Men“, Cormac McCarthy a preferat sa exprime triumful raului intr-un mediu in care binele devenise doar o vorba, „Drumul“ se incheie nu cu un happy-end facil, nici cu o izbanda a celor doi, ci cu o nota de speranta, cu atat mai emotionanta, cu cat e prezentata in doar cateva paragrafe. Barbatul moare, insa baiatul este gasit de oameni din randul „baietilor buni“, cei care nu mananca copii, cei care pastreaza focul si care, macar uneori, sunt dispusi sa-i ajute pe cei din jurul lor.
Fara indoiala, cartea, cu toate imaginile sale apocaliptice, este, la o lectura atenta la nuante, si o veritabila parabola mesianica, axata pe calatoria celor doi printr-un taram pustiu, desprins, parca, din unele pasaje ale Vechiului Testament dedicate profetilor. Deloc intamplator, batranul pe care cei doi il intalnesc la un moment dat sustine ca se numeste Ely (trimitere la vestitorii biblici ai Mantuirii), ca e ultimul om de pe pamant si ca totul va fi mai bine dupa ce pana si drumurile vor disparea din lume. De o extrema precizie si concizie, romanul lui Cormac McCarthy are si o semnificatie mistica, ducandu-ne, nu o data, cu gandul la imaginea pelerinajului apocaliptic si al ratacirii nesfarsite. Autorul stie, insa, perfect cum sa nu accentueze prea mult aceasta latura, astfel ca nu alege sa evidentieze vreun viitor rol al baiatului in calitate de salvator al ramasitelor omenirii (si ale umanitatii), prezentand totul, chiar si lumea in ruine, cu o claritate demna de cele mai bune pagini ale lui Joseph Conrad. Nu ca sa-si convinga cititorii la modul discursiv de veridicitatea posibila sau de valabilitatea estetica a acestui roman, ci ca sa ne determine sa meditam asupra consecintelor pe care catastrofele nucleare si nesfarsitele conflicte armate contemporane le pot avea asupra lumii – inca minunate, daca nu cumva chiar cea mai buna dintre toate lumile posibile (in lipsa alteia…) – in care traim.


Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper