Ce facem cu muzeele de etnografie? (I)

La aparitia sa, in sec. al XIX-lea, muzeul national nu presupunea subdiviziuni si explicitari. Statele nationale aveau nevoie de institutii nationale, inclusiv in domeniul culturii: biblioteca, teatrul, opera, arhiva, muzeul – toate trebuiau sa fie ale statului national si erau, in consecinta, nationale. Destul de curand, inainte de sfarsitul veacului, odata cu exponentiala crestere a colectiilor, diriguitorii muzeelor si-au dat seama ca muzeul de tip enciclopedic nu mai putea fi administrat cu aceeasi rigoare si ca era nevoie de specializari. Acestea nu s-au delimitat spontan.

Cele cinci tipuri de muzee, cunoscute azi in documentele UNESCO (arta, arheologie si istorie, stiinta si istorie naturala, stiinta si tehnica, etnografie si antropologie), nu erau chiar evidente la finele secolului XIX. Arta se putea usor alatura etnografiei, dar si arheologiei, istoria se regasea in continuitatea istoriei naturale, tehnica era incorporata in oricare alt tip etc.. De fapt, din perspectiva pe care o avem astazi, cand lucrurile ni se par a fi extrem de limpezi, s-ar putea sa nu intelegem marea dilema de acum mai bine de un veac. Atunci, oamenii de stiinta, dublati de politicieni (si, sa nu uitam, pentru orice intelectual dintr-un stat national, aparut in Europa, oricand, intre 1830 si 1920, a face politica era doar o activitate complementara celei fundamentale, stiintifice sau artistice!) au decis ca artefactele care sunt strict caracteristice natiunii lor, care „vorbesc“ cel mai bine despre identitatea lor nationala, aceea dobandita in mediul rural (care era si cel original, spre deosebire de mediul urban, care reprezenta, de fapt, un implant realizat prin aculturatie, de la marile natiuni, demult statornicite), trebuie sa fie expuse separat de cele care reprezinta importuri culturale, pentru a contribui la intarirea identitatii proprii si pentru a oferi o imagine, oricarui strain, despre ce inseamna acea natiune. Cu alte cuvinte, o unealta oarecare sau o opera de arta puteau fi expuse intr-un muzeu de istorie a tehnicii (genul a aparut, in realitate, ceva mai tarziu) sau in unul de arta; atunci cand nu erau create de un conational, dar trebuiau sa apara intr-un muzeu de etnografie, daca fusesera realizate de un localnic. Faptul ca aceste reguli se aplicau obiectelor colectionate din mediul rural reprezenta, repet, o conditie esentiala pentru ceea ce avea sa devina „muzeul de etnografie“. In cele mai multe dintre cazuri, anonimatul creatorului putea reprezenta o conditie suplimentara.
Lumea de azi este insa mult diferita de cea de acum o suta si ceva de ani. Ce s-a schimbat in ceea ce priveste tipologia muzeelor? Lucrurile difera de la o tara la alta.
Pentru un muzeu american, de exemplu, extrem de putin interesat de ceea ce reprezinta lumea exterioara granitelor tarii, regula este data de muzeul local, arareori, national. Lumea pare ca nu exista ca ceva diferit de America. In Europa, in schimb, distinctia dintre national si extra-national este mult mai evidenta si, tocmai de aceea, mult mai acut resimtita de specialisti. Multe dintre muzeele nationale de arta (cele din Romania nu constituie o exceptie) au, in continuare, galerii separate de arta universala/europeana, respectiv, nationala. De obicei, expunerea este cronologica, iar primele opere sunt de arta religioasa; in cazul in care autorul este anonim, totusi, se incearca separarea operelor, in functie de presupusa lor identitate etnica, plasandu-se, in consecinta, in una dintre cele doua galerii. Muzeele de istorie beneficiaza, bineinteles, de o expunere cronologica si imbina, pentru epoca moderna, bunurile de origine urbana cu cele provenind din mediul rural. Atunci cand bunurile arheologice, de exemplu, provin din zone din afara granitelor nationale,  sunt expuse, de asemenea, separat. Muzeele de etnografie, tocmai pentru ca sunt dedicate descrierii monografice a unei etnii, sunt cele mai segregate din acest punct de vedere. Din perspectiva cronologica, colectionarea si, implicit, expunerea par oarecum inghetate, cele mai recente obiecte fiind, logic, potrivit conceptului fundamental al muzeului etnografic, cele de dinaintea disparitiei satului traditional si a gospodariei autarhice.
Inainte de a vedea ce se intampla cu muzeele de etnografie, azi, o foarte scurta descriere a situatiei muzeelor de istorie nationala ar fi necesara.
Pentru noile state nationale, aparute in ultimele doua secole, acestea sunt aproape un dat, o necesitate. Exista peste tot si nimeni nu isi pune problema sa le schimbe menirea. Dar asemenea muzee nu exista, de regula, in statele vechi. Nici Prado, nici Muzeul Britanic, nici Luvrul, nici Ermitajul nu sunt muzee de istorie nationala, chiar daca includ colectii impresionante de istorie si arheologie.
La o privire extrem de superficiala, s-ar zice ca, in epoca mondializarii, in care identitatile se modifica si se amesteca, nici nu ar mai fi necesare muzeele de istorie nationala Ele continua sa prospere, insa! Tocmai pentru ca natiunile, asa cum le stim, tind sa isi modifice structurile, este nevoie de muzee care sa exprime ceea ce este in curs de a se schimba. Mai mult decat atat, o tara cum este Olanda, profund afectata de imigratie, aceasta provenind nu doar din fostele colonii (Surinam si Indonezia, mai ales) ci si din multe alte state din Asia, Africa, America Latina si Estul Europei, a luat decizia de a infiinta un muzeu de istorie nationala. Desigur, in capitala exista unul dintre cele mai mari muzee ale continentului, Muzeul Regatului. Numai ca el este extrem de asemanator, ca structura tematica a expozitiei permanente (nu cred ca aceasta va suferi schimbari dramatice, dupa ce se va incheia indelungatul si mult intarziatul proces de restaurare), cu Luvrul, de exemplu. Politicienii olandezi (si nu doar cei din Partidul Libertatii, islamofob si eurosceptic) sunt alarmati de ceea ce ei considera a fi pierderea identitatii nationale olandeze, in fata afluxului de imigranti, din cauza procesului de integrare europeana si al mondializarii. Principala justificare formala a deciziei de infiintare a viitorului muzeu (inca se lucreaza la tematica si la proiectare) este tocmai aceea de a oferi imigrantilor posibilitatea de a intelege istoria si cultura olandeze si, in acest fel, de a se integra mai usor in societatea in care au ales sa traiasca. Altfel spus, muzeul isi propune sa fie o carte de vizita a identitatii nationale olandeze. Este interesant de notat faptul ca tipul de muzeu ales de politicieni nu este cel de etnografie, ci unul de istorie. Desigur, satul olandez ramane sa fie exemplar reprezentat in muzeele in aer liber, intre care, Muzeul in Aer Liber al Tarilor de Jos, situat in Arnhem, este considerat a fi o componenta fundamentala a tezaurului patrimoniului cultural national. In paranteza fie spus, muzeul, care a fost infiintat in 1912 si care este asezat intr-un superb parc (asemanator cu cel din Dumbrava Sibiului), de 44 de hectare, urma sa fie desfiintat, in 1987, la initiativa guvernului crestin-democratului Ruud Lubers, aflat sub puternica influenta a politicilor thatcheriste, dar a fost salvat datorita unei puternice presiuni a opiniei publice si a unui entuziasm exprimat fara precedent de catre public (puternic intretinut de conducerea muzeului), pentru salvarea institutiei.
Asadar, muzeele de istorie nationala par sa reziste si, mai mult decat atat, tind sa fie considerate, cel putin in aceeasi masura cu cele de etnografie, purtatoare ale fundamentelor identitatilor nationale. Dar, ce se va intampla cu cele din urma?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper